DOVADA

Dovada, dovada, a clamat ceauşeasca, dovada ! Ştia prea bine ceauşeasca că (sic!) tribunalul loviluţionar nu avea cum să producă dovada. Ce dovadă ? Că ascunseseră bani ? Ştia securitatea unde sunt banii din vînzarea de suflete şi armament. Ştia şi ceauşescul unde sunt banii căpătaţi prin înfometarea bieţilor români. Ştia şi frate-su Marin de la Viena, unde sunt banii, numai că ăla, a fost sinucis. Ştiu şi cei din top treisute al bogaţilor din România, unde sunt acei bani : la ei. Dovada ! Mde, dovada. Dovadaaaaa, se ţipă şi acum. Dovada. Argumentul. Argumentul fir-ar să fie de judecată de bun simţ. Dă-mi un linck, dă-mi ceva palpabil, pe care l-a spus un manipulator credibil. Cine eşti tu, biet om ce strigi în deşert că ai dreptate ? Dovada, argumentul, linckul credibilului manipulator, sau taci. Ce vrei să faci ? Vrei să inveţi lumea să gîndească? Brrr. Eşti idiot amice. Gîndeşti ? Eşti pur şi simplu, periculos. Las că te reducem noi, PR-iii la tăcere. Dovada. Nu poţi să dai un linck? Nu poţi să citezi un neo-gînditor-manipulator-acceptat ? Atunci taci naibii, că tot ce spui tu, e de rahat. Taci ! Ţ‘ai dreacului că nu vă mai potoliţi. Vă găsirăţi voi s-o faceţi pă dăştepţii. Ei, lasă, că vă-ngropăm noi în cuvinte fără noimă, pîna veţi găsi dovada : singura dovadă este faptul că acum, este în floare, vorbăria fără sens. Pricepeţi ? Iaca : Reformare ? Bleah. Europenizare ? Bleah. Principii ? Bleah. Normalizare ? Bleah. Vă place, sau duceţi-vă care-ncotro. Asta e ţara noastră băăăăiiiiii, nu a voastră. Pricepeţi ? Da. Pricepem. Avem încotro ? Nu prea avem. Bleah şi iară Bleah. 

La mulţi ani, baiatule

Am vorbit la telefon cu băiatul nostru. Nu neapărat pentru că este ziua sa, în care a împlinit 25 de ani. Nici vorbă. El ne simte aproape şi noi îl simţim la fel de aproape. – Cum te descurci băiatule ? – De la bine către excelent ! - De ce nu de-a dreptul foarte bine ? – Ei, ce ştiţi voi. Credeţi că birocraţie este numai în Romania ? Este şi pe aici de te saturi. Trebuie să obţii tot felul de confirmări. Că ştii limba foarte bine. Că actele tale de studii pot fi omologate. Că permisul de conducere e bun. Nu e. Trebuie să dai examen, dar e mai simplu decît în ţară. Că trebuie să te asiguri, că alfel dacă faci fie şi o simplă răceală, eşti terminat finaciar, dar funcţionarii te tot amînă. Că … – Stop, spun ! Stop. Nu au trecut nici măcar trei săptămîni de cînd eşti acolo. Răbdare. – Ce răbdare tati. Ce răbdare ? Crezi că timpul stă pe loc ? – Ei, zic, pînă obţii toate alea, alea, mai plimbă-te şi tu, că după ce începi serviciul, adio. – Şi ce, crezi că am aşteptat îndemnul tău ? Sigur că mă plimb încolo şi încoace, măcar să mă familiarizez cu locurile. Acum, tocmai vizitez cascada… … Ş.a.m.d. Cert este că a fost ajutat de comunitatea românească, în mod exemplar. Stă într-o garsonieră, se descurcă destul de bine cu toate, dar deja a început să ducă lipsa bucătăriei lui mami. Cred şi eu ! Ha ! Sigur că-i lipseşte, dar ce pot să-i fac ? Aud că pe acolo nu este brînza. Ei şi ? Să mănînce şi el caşcaval. – Cred că de ziua ta, o să te duci şi tu la un restaurant, să papi ceva bun. – Ei bravos! de îndemnul vostru aveam eu nevoie ? Sigur că o să merg, doar merit, nu ? Merită, sigur că merită. Acum, îmi telefonează de la o cabină de telefon public neacoperită şi e cam frig. – Mai vorbim noi. – Mai vorbim. Încă nu a luat legătura cu prietenii noştri de acolo. Orgolios cum e, vrea să se descurce singur, şi abia p’ormă să-i anunţe. Să nu creadă cineva, cumva, că le-a căzut pe cap. Se descurcă singur. Sigur că se va descurca. Încă de cînd era mic, nu avea decît vreo cinci ani, i-am spus maică-sii : – lu’ ăsta, nu o să-i sufle prea multă lume în ciorbă. Atunci, încă nu ştiam de ce. Acum ştiu : ştie ce vrea. Niciodată nu m-a lăsat să termin de povestit o poveste pentru adormit copiii. Întotdeauna asculta începutul, după care mi-o povestea el mie. Aşa cum credea EL! că trebuie să fie o poveste. Povestea vieţii sale, o va scrie EL. Singur. Multă baftă în viaţă ta, puiule drag. Şi multă sănătate. De rest, ştiu că te descurci tu cum va fi mai bine. Pup you.

MANUC . 3 . Victoria Comnea

Cine mai crede că istoria este făcută de cine ştie ce oameni deosebiţi, după cine mai ştie ce planuri care strălucesc pline de inteligentă strategie, n-are decît. Adevărul este că istoria curge în sensul dorinţelor unor oameni ajunşi la putere din cine ştie ce motive sau pe ce căi. Mai ştie cineva cum a ajuns Napoleon Bonaparte să fie stăpînul Franţei şi aproape al întregii Europe ? Fiecare vede in Bonaparte ce vrea. Eu, nu-l văd cu ochi buni. Nu ştiu dacă este adevărat ce scrie în carte despre Kutuzov, dar nici nu m-aş mira prea tare. Refuzat de diva Nanone în favoarea tînărului Iancu, în loc să-şi vadă de războiul cu turcii, el pregatea surghiunirea celui care îl umilise cu tinereţea sa. Numai că diva Nanone, nu cedase unei toane de moment. Pur şi simplu, fusese plătită să facă acest lucru. Cine plătise ? Pictorul Dante Negro. Pictor care nu lipseşte aproape din nici-o scenă descrisă. Cineva trebuie să zugrăveasca lumea aceasta, nu ? Să ne întoarcem la Manuc Bey. De ce insista el atît pe încheierea păcii ? Pentru că era un vizionar -spun unii. Paradoxal, el avea de pierdut dacă ruşii se retrăgeau din principate. Ar fi trebuit să-şi caute alt loc unde să-şi ducă viaţa. El trebuise să fugă din Istambul de urgia turcilor ultraconservatori, care nu vedeau cu ochi buni reformele pe care le sugerase marelui vizir Mustafa Baraiktar, binefăcătorul său. Dacă turcii rămîneau stăpîni în principate, ar fi avut şi el soarta vizirului, care fusese scurtat de cap. Pentru că era spion rus – spun alţii. Un lucru este cum nu se poate mai limpede “ în înfruntarea dintre rusocraţie şi turcocraţie, Principatele nu reprezintă decît o biată marfă pentru un troc politic“. O hartă care aparţinuse lui Napoleon I şi care reprezenta harta celor patru provincii româneşti în 1812, respectiv Valahia, Moldova, Basarabia şi Transilvania, era aceeaşi hartă care consfinţea în 23 august 1939, pactul Ribbentrop-Molotov. Şi iată cum şi în prezent, pe harta politică a României, se înfruntă aceleaşi două mari tabere : rusofilii pe de o parte, şi adepţii unei ţări moderne de factură occidentală, pe de cealaltă parte. Există însă un paradox. În 1812, ruşii constituiau garanţia pentru o modernizare a principatelor. Acela a fost însă ultimul moment în care de la ruşi, România a avut ceva de cîştigat. Ce a cîştigat ? Absolut nimic. De fapt, în 1812, am pierdut Basarabia. Nu mai intru în amănuntele istorice. Nici cum a fost înfrînt Napoleon în campania din Rusia, nici cum pentru prima dată în cariera sa de soldat a fugit abandonîndu-şi armata. Nici ce maziliri au fost în Principate odată cu schimbarea stăpînirii. Mai avem de desluşit o taină. Cine era de fapt Marioritza ? Ei cine era. Era o protejată de a lui Napoleon, care fusese trimisă cu misiunea expresă de a-l omorî pe Manuc. Numai că se îndrăgosteşte de prinţ atît de tare, încît şovăie. Si dispare. Pe drumul său de bejenie, Manuc Bey se simte tot timpul urmărit. Ba i se pare că o vede pe Marioritza, ba este convins că îl urmăreşte nimeni altul decît pictorul Dante Negro. Nu se înşela. De fapt, era un singur personaj, cu două deghizări. Şi mai avem de îndreptat o eroare. La începutul romanului, cînd un călăreţ urmăreşte prin binoclu, hîrjoana a doi iubăreţi, Manuc era împreună cu soţia sa, Mariam, pe care o iubea cu tinerească patimă, deşi dobîndiseră împreună, nu mai puţin de şase copii. Călăreţul care se pregătea să-l omoare, era Marioritza, sub înfăţişarea lui Dante. Şi încă un amănunt. Numele întreg al frumoasei Marioritza, este Alexandra Comnena, fiica lui Alecu Văcărescu şi a Veneţienei Comnena . Romanul doamnei Victoria Comnea, aruncă o lumină interesantă asupra istoriei noastre. Istorie din care nu învăţăm aproape niciodată mai nimic, şi care se tot repetă.

UPDATE.  Europarlamentarul Adrian Severin a fost numit U.E. raportor pentru relaţia cu Rusia. Exact ce spuneam : istoria este facută exact alandala de indivizi care mai de care mai idioţi. Obama ştie de ce.

MANUC . 2 . Victoria Comnea

Complicată lumea asta în care trăim. E şi mai complicat pentru un scriitor să o desluşească, apoi să o descrie, pentru că slovele sale curg înşiruite una după alta, în timp ce aceste lucruri trăite în fel şi chip de oamenii care populează istoria, îşi consumă esenţa de multe ori simultan. În timp ce Mariam, frumoasa soţie a prinţului Manuc, ascultă şi face confidenţe prietenei sale nou dobîndite, misterioasa Marioritza, Manuc Bey citeşte scrisori de la iscoadele sale, care-i aduc la cunoştinţă ce se pune la cale în cancelariile puterilor europene. Turcia nu cedează Principatele, pentru că ele sunt ultimul lor bastion de apărare. Napoleon se pregăteşte să atace Rusia, lăsînd turcilor impresia că îi spijină fie şi numai pentru a lovi in Anglia. Manuc ştie că acesta este momentul propice pentru a încheia pacea. Dar momentan, Kutuzov are de îndreptat o gravă insultă : diva îl preferase pe tinerelul acela; el, Komandirul armatei ruseşti, fusese înfrînt; umilit mai rău decît la Austerlitz. Generalul ordonă să i se întocmească un ucaz de surghiun. Va scrie cu mîna sa numele pe ucaz. Tînarul Iancu, fiu al fiului poetului domnitor, Ienachiţă Văcărescu, habar n-are ce-l asteaptă, ca preţ şi răsplată la capătul a două zile de îmbrăţişări, căpătate de la diva Nanone. Nicolae, unchiulache al tînărului Iancu, face tot ce poate să se apropie de Marioritza cît mai mult. – Eu sînt o femeie liberă prinţe, şi liberă am să rămîn. Dar Mariam, ştie cît de libera e Marioritza. O vede mai mereu în compania soţului său, Manuc Bey, şi vede cum se întreţese între aceştia un soi de complicitate vinovată. Ştia că Marioritza era o vînătoriţă iscusită; văzuse cum stăpînise şoimul acela la vînătoare; o văzuse cum decapitase pasărea prinsă de şoim, ca să-l răsplătească pe acesta, cu creierul-delicatesă. Ştia că era necruţătoare. Obişnuită fiind, ca soţul său să fie devorat din priviri de multe femei, era chiar mîndră că Manuc era al său. Acum. Sigur că toată lumea bună trebuie să comande cîte un portret la pictorul Dante Negro. Acolo se întîlnesc mai mult din întîmplare, Manuc, Toinette soţia consulului francez, Marioritza, Kutuzov … Acesta din urmă, în urma unui ultimatum adresat Înaltei Porţi, refuzat fiind, pornise să cucerească inima imperiului otoman, Constantinopole. De data asta, îl va întoarce din drum, ciuma. Consulul, care în loc sa prevadă evenimentele, nu le pricepea întotdeauna nici măcar după ce se petrecuseră, îşi freacă palmele a bucurie : Kutuzov, va porni la război. Nici măcar nu bănuieşte că generalul va fi înlocuit cu amiralul Pavel Ciciagov, care primise instrucţiuni de la ţarul Alexandru, să încheie pacea cu turcii. Marioritza a înţeles că parte din misiunea ei devenise inutilă, parte imposibil de îndeplinit. De pe urma unei căsătorii traumatice cu un bărbat fermecător la început, dar care se dovedise a fi un satir, rămăsese cu o repulsie greu de stăpînit la atingerea unui bărbat. Iar Manuc Bey, îi punea cugetul la mare încurcătură. Se hotărăşte să plece de pe aceste meleaguri. Mai întîi, va elibera şoimul primit în dar de la prinţ. Merita libertatea din plin. Nu îşi va lua rămas bun de la nimeni. Îl va lăsa însă pe loc, pe bunul său prieten doctorul Guibert, în gazdă la pictorul Dante Negro.

MANUC . 1 . Victoria Comnea

La prima întîlnire cu un autor, neştiind la ce să te aştepţi, eşti prudent. Prefaţa este bine – venită, deşi uneori prefer să nu o citesc decît la urmă. Cartea aceasta începe cu o scenă care se vrea cumva rezumativă pentru întregul roman : un călăreţ urmăreşte prin binoclu, hîrjoana în zăpadă a unei perechi de iubăreţi. Călăreţul ridică o puşcă şi încearcă să-l omoare pe el. O herghelie de cai apare de niciunde, şi în loc să-i facă una cu pămîntul pe cei doi, se opreşte docil pînă cînd acestia încalecă doi cai şi dispar. Lîngă călăreţul asasin, apare Babic, omul de încredere, “umbra” prinţului. Nu este deloc greu să înţelegi că este vorba despre Manuc Bey şi despre Marioritza; cine este călăreţul rămîne să descoperim mai tîrziu. Manuc Bey, avea mulţi prieteni, dar şi duşmani neînduplecaţi. La început, facem rînd pe rînd cunoştinţă cu personajele care populează această carte. Trebuie să recunosc încă de la început, că am intrat în atmosferă destul de ezitant, unele personaje se lasă descoperite numai treptat, dar odată pătruns în miezul acţiunii, esti captivat. Cartea este foarte bine scrisă, deşi este prea exagerată asemanarea cu Razboi şi Pace - pe care o face Bogdan Creţu, chiar păstrînd proporţiile, după cum spune domnia sa. Sîntem familiarizaţi cu atmosfera Bucureştiului din acele vremuri, cu noroaiele, noroadele, celebrele subterane, obiceiurile poporane şi cele boiereşti. Consulul Franţei, contele Ledoulx, priveşte cu dispreţ mizeria din această ţară, şi deplînge faptul că trebuie să dea ‘ciubuc’ chiar şi la curtea Domnească, unde adevăraţii domni, sunt ofiţerii ruşi conduşi de Kutuzov. Prietenul său, Consulul de la Istambul, tocmai provocase destituirea domnitorilor filo-ruşi Constantin Ipsilanti şi Alexandru Moruzi şi fusese recompensat de Napoleon. Ca urmare, ţarul Alexandru ordonase ocuparea celor două principate. Războiul ruso-turc izbucnise, mişcare care îi convenea lui Napoleon. Trupele ruse fiind ţinute la Dunăre, el putea să atace Rusia dinspre Polonia. Treaba consulului este să zădărnicească încheierea păcii, ale cărei tratative se ţineau la Bucureşti, în Hanul lui Manuc. Manuc însuşi, încerca să grăbească încheierea păcii, pentru că treaba asta l-ar fi slăbit pe Napoleon. Era influent atît în tabăra rusă, cît şi în cea otomană. Deci, trebuia eliminat. În saloanele bucureştene, îşi face apariţia o frumoasă şi misterioasă doamnă, despre care circulă cele mai contrarii şi fanteziste zvonuri, de la faptul ca este putred de bogata, la faptul că este o consumatoare de nădragi, pîna la faptul că este trimisa specială a lui Napoleon. Alexandra Marioritza, se va întîlni atît cu Manuc, pe care îl admiră deschis, cît şi cu Ledoulx, pe care îl striveşte cu personalitatea sa. Manuc, obişnuia să petreacă ajunul Crăciunului, în casa văduvei poetului Ienachiţă, pe care îl cunoscuse înainte ca acesta să fie uns domn. În povestire mai apar şi clucereasa Elena nora sa, şi fiii lor, Nicolae şi Iancu, unchiulache şi nepotache. Vremurile erau în schimbare şi odată cu ele, şi moda vestimentară. Tineretul adoptă moda europeană. Încep să apară la Bucureşti ‘reprezentaţiuni’. O anume primadonă Nanone, dăduse toată lumea peste cap. Toata lumea, dorea să asiste. Consulul cu soţia sa, neconsolata Toinette, generalul Kutuzov, toată floarea boierimii sunt prezenţi la ‘reprezentaţiune’. Şi toţi se întrec să trimită divei, cam răscoaptă, coşuri cu flori. Diva, însoţită de un dansator ignorat cu desăvîrşire, interpretează o arie din Răpirea din Serai. Aplauze frenetice o răsplătesc. După o pauză, urmează Orfeu şi Euridice de Gluck. Delir. Între timp, diverse personaje îşi ţes pînza de paianjen a intrigăriilor. Diva, curtată de general, îl preferă spre adînca sa stupoare, pe Iancu. Iancu n-ar fi putut asista la ‘reprezentaţiune’, dacă un pictor care pare să cunoască pe toată lumea, nu i-ar fi cedat costumul sau europenesc. Pictor invitat de soţia consulului, să-i facă şi portretul. Pictor care este în foarte bune relaţii chiar cu generalul Kutuzov. Numai consulul francez nu ştia cine este pictorul Dante Negro.

De Lăsata Secului o carte …

Duminică. Ninge viscolit încă de aseară. Asta da! vreme de stat la gura sobei şi de povestit la nepoţi. Chiar nu ştiu de ce mi-am adus aminte de nunta prin care ne-am unit vieţile eu şi sotia mea, nuntă frumoasă unde ne-am jurat credinţă în faţa lui Dumnezeu la Biserica Sfîntul Spiridon, încheiată cu petrecere mare la Salonul Voievodal de la Hanul Manuc. Petrecere mare adevărat vă spun, cu orchestră şi cu artişti adevăraţi, ca de exemplu Gheorghe Turda, Nicolae Suciu, Luigi Ionescu, Nae Lazarescu, George Enache şi … A fost realmente un spectacol de varietăţi. Nu să vă povestesc eu nunta mi-am propus acum. Poate, altădată. Acum am scotocit prin bibliotecă şi am găsit un volum denumit chiar aşa : Manuc. Semnat de doamna Victoria Comnea, care deşi are studii de Biologie la Universitatea din Bucureşti, a publicat poezie şi proză în revista Luceafărul şi a debutat cu un jurnal de călătorie la Editura Eminescu, America din valea adormită. De atunci a mai publicat, Perfect distractiv în 1999, Capcana în 2001, Ultima adoratoare în 2003, Un romb de cer în 2004. Manuc, a apărut la Polirom în 2006. Cartea este prefaţată de Bogdan Creţu, care printre altele, spune : ” Manuc propune o lume ficţională pe care o simţi, în ciuda fixării sale la debutul secolului al XIX-lea, verosimilă, plauzibilă, în care tot soiul de personaje pline de viaţă, multe coborîte din primul eşalon al istoriei adevărate, îşi deapănă firul existenţei cu o naturaleţe ce nu are cum să nu cîstige adeziunea cititorului. Un roman istoric >>cinstit<<, care renunţă la artificii inutile şi la alte strategii de seducţie în afara realului talent al autoarei”. Cartea aceasta vorbeste despre personaje istorice, pe fundalul războiului ruso-turc, în care Napoleon făcea eforturi de extindere a imperiului său. În toate aceste evenimente, Bucureştiul avea să joace un rol determinant, căci aici se duc negocierile de pace, mereu influenţate de prinţul armean extrem de bogat, Emanuel Manuc. Am să ‘desfac’ această carte în patru postări, după numărul capitolelor sale. Sigur că din această carte nu putea să lipsească o fiinţă fermecătoare, echivalentul feminin al lui Manuc. Alexandra Marioritza, este din stirpea rară a femeilor puternice, frumoase şi inteligente. Libertatea deplină nu o stînjeneşte, dimpotrivă : ii reliefează caracterul de femeie perfect stăpînă pe ea. Singura sa slăbiciune, este beyul Manuc. Vom vedea.

Acum, astăzi, credincioşii trebuie să dea dovadă de tărie : începe postul . Lăsata Secului are doua etape care conduc spre Postul Paştelui : Duminica Înfricoşatei Judecăţi, cînd se lasă sec de carne – astăzi -, şi Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – duminica viitoare. Postul propriu zis, începe cu 15 februarie şi se încheie pe 4 aprilie. În această perioadă, voi vă lăsaţi ispitiţi ?

Tudor Arghezi

Duhovnicească

Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Şi s-a lovit de plopii din grădină?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Răspunde!
De unde vii şi ai intrat pe unde?
Tu eşti, mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!
Ţi s-a urât în pământ.
Toţi nu mai sânt,
Toţi au plecat de când ai plecat.
Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,
Toţi au murit detot.
Şi Grivei s-a învârtit în bot
Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul şi duzii,
Au zburat din streaşina lunii
Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii.
Ştiubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povârnit păreţii. A putrezit odaia…
Ei! cine străbătu livada
Şi cine s-a oprit?
Ce vrei? Cine eşti
De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti?
Aici nu mai stă nimeni
De douăzeci de ani…
Eu sânt risipit prin spini şi bolovani…
Au murit şi numărul din poartă
Şi clopotul şi lacătul şi cheia.
S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine…
Care n-a mai fost şi care vine
Şi se uită prin întuneric la mine
Şi-mi vede cugetele toate.
Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?
Cine scobeşte zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De răspunde-n rănile mele?
Cine-i pribeag şi ostenit la uşă?
Mi-e limba aspră ca de cenuşă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sânge, uite slavă.
Uite mamă, uite otravă.
Aş fugi de pe Cruce.
Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine.

Sîmbăta morţilor

Zi friguroasă astăzi şi încruntată ca o mînie ţinută în frîu. Nu bate vîntul. Dar frigul te ia de la piciore, că zăpada încă nu s-a topit toată de la soarele de alaltăieri şi de ieri. Ba, gerul a podit pamîntul cu o pojghita de polei, şi dacă nu ştii să mergi cu paşi mici şi neapăsaţi, poţi sa te întinzi pe jos cît eşti de lung. Lume multă la slujbă. Cîţi au avut loc, au intrat în biserică. Ceilalţi, şi mare parte dintre milogi, înfruntă gerul de afară, aşteptînd ca să termine preoţii de împlinit, ritualul bisericesc. Sărmanii aruncă priviri pofticioase în desagile creştinilor care le vor împărţi bucatele rîvnite. Mai e pînă atunci. Răbdare dragi creştini, rabdare. Mă doare sufletul să văd ce mulţi copii, aşteaptă în curtea bisericii, pomana. Nu ştiu dacă au sau nu părinţi, dar sigur e că nefericiţii aceştia n-au copilărie. Vor creşte şi vor face la rîndul lor, copii. Care ce vor face ? După slujbă, preoţii încep să citească multele pomelnice cu numele celor plecaţi dintre noi. Oamenii ascultă atenţi, doar doar or să audă cînd sînt pomeniţi chiar morţii lor. Cam greu. Glasul preotului se aude ca o litanie, molcom dar nu prea distinct. Aerul este saturat de fum de la lumînările care ard peste tot : în sfeşnice, înfipte în colaci sau în vasele cu colivă, ţinute în mîini. Rumoarea creşte; oamenii şi-au cam pierdut răbdarea. Pomelnicul ia sfîrşit. – Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească, spune preotul. – Dumnezeu să-i ierte, spun credincioşii. Apoi, cu colivele legănate în sus şi în jos, toată lumea îngîna după preot : Veşnică pomeniiiiire, veeeeeşnica lor, poooomeni-i-reeee. Asta a fost slujba pentru cei morţi. Se va face puţină curăţenie. Urmează botezuri şi nunţi. Viaţa curge înainte, aşa cum este si firesc. În biserică, au pătruns cîţiva oameni sărmani care încă nu au scăpătat de tot. Aceştia cerşesc din priviri. Le dai bine, nu le dai, iară bine. Afară, te asaltează cerşetorii cu experienţă : care cu glas stins, care cu glas vehement, care cu pancarte în piept unde sunt trecute bolile de care suferă, care întinşi pe jos că sunt ologi. Vai de capul lor de amărîţi.

Numai că aceştia nu mai de luptat numai cu frigul sau cu indiferenţa. Acum, la pachetele cu pomană rîvnesc reprezentanţii azilelor de bătrîni !!! Ministerul de resort ştie ???

Moşii de iarnă

Luaţi cu treburile de zi cu zi, uităm de cei duşi dintre noi. Mai ales noi, bărbaţii, uităm. Femeile, ceva mai bisericoase, mai trag cu ochiul prin calendarele bisericeşti şi-şi mai trag de mînecă consorţii, că ar cam fi vremea să ne mai îngrijim şi de sufletele celor morţi, că merită şi ei săracii puţină amintire de prin partea viilor, măcar din timp în timp. Măcar de două ori pe an, înainte de Rusalii şi înainte de ziua rînduită de Biserică să se facă pomenirea celei de-a doua veniri a Domnului şi de înfricoşatoarea Sa judecată. Am putea noi să îi pomenim în fiecare sîmbătă, dar e prea mult pentru timpurile pe care le trăim. Morţii noştri pe care o să-i pomenim, au trudit o viaţă întreagă pentru noi, urmaşii lor, aşa cum trudim şi noi, pentru urmaşii noştri. Astăzi, e Sîmbăta Morţilor. Cine încă nu este doborît de nevoi şi necazuri, şi mai are ce împărţi, mai pune cîte ceva prin oale şi tigăi la fiert şi la prăjit, face pachete în care mai pune ceva fructe şi ceva dulciuri, şi fuga la biserică, să-i miluiască pe sărmanii care vor ospăta în amintirea duşilor de pe această lume, de care ne mai amintim. Anul acesta, Sîmbăta Morţilor a fost socotită pe 6 februarie, pentru că nici ziua asta, ca şi ziua de Paşti, nu are dată fixă cum are Crăciunul. La Moşii de Iarnă, care este în sîmbăta dinaintea lăsatei postului de carne, Postul Paştelui, ne pomenim morţii pe care îi înşirăm pe cîte un pomelnic, care fiecare după puterile, mintea, şi inima sa. Ajută morţilor noştri pomenirea cu ceva ? Nu ştiu. Respectăm tradiţia. Dar conştiinţa noastră ar putea să fie ceva mai uşoară, iar cîţiva bătuţi de soartă, vor avea măcar o masă ceva mai cumsecade.Şi cîte o cană cu vin. Dumnezeu să-i odihnească pe moşii noştri. Amin !

Athanasius Kircher

Dacă tot a fost amintit de Italo Calvino în cartea sa (Dacă într-o noapte de iarnă un calator), Athanasius Kircher, ca ” inventator al teatrului polidictic” poate n-ar strica, să spunem cîteva cuvinte despre acest savant, comparat deseori cu Leonardo da Vinci. Pentru doritori, sunt disponibile pe Wikipedia o lungă listă cu lucrările sale, şi cîteva date sumare despre viaţa sa; din care eu reţin că, eclipsat fiind de apariţia raţionalismului prin Descartea, a fost repus în drepturi de-abia la sfirşitul secolului douăzeci, ca fiind ultimul renascentist. În cartea sa, Memoria vegetală (despre care am două postări şi un fragment – despre cartile cu insule -) , Umberto Eco punctează cîteva aspecte din activitatea lui Kircher. La fel ca şi Leonardo, Kircher a fost un precursor. Dar. Spune Eco : “Farmecul lui Kircher se datorează şi dificultăţii de a-l încadra într-o categorie”. În afară de reuşite, Kircher a avut şi numeroase rateuri, lucrările sale oscilînd între ştiinţific şi ficţional, el aparţinîndu-i deci categoriei denumite de francezi, “les fous litteraire”. Tocmai acestea îl interesează pe Eco. Mulţi savanţi, atunci cînd statutul academic nu le permite să avanseze teorii nesustenabile cu dovezi, apelează la romanul de ficţiune. Exemple avem destule. Eco însuşi, Eliade, Culianu, C. L. Dogson – cunoscut ca Lewis Caroll – mulţi alţii. Interesant este faptul că dacă în preocuparile sale, Kircher a ratat uneori finalitatea unor idei îndrăzneţe, a fost destul de aproape de reuşită. Dacă de exemplu a ratat complet descifrarea hieroglifelor, fără planşele sale, Champolion n-ar fi putut să aprofundeze subiectul şi n-ar fi găsit cheia potrivită pentru a descifra acele imagini. În cartea de care amiteşte Calvino, Ars magna lucis et umbrae, puţin i-a lipsit să descopere cinematograful. Cartea, plină de analiză combinatorică, încă îi mai uimeşte pe informaticieni. Tot el, înţelege că ciuma este produsă de microorganisme, care pot fi văzute la microscop. Se preocupă de astronomie, de vulcani, de maree, de curenţii oceanici, de eclipse, de străfundurile pămîntului, focuri de artificii, etcetera! A avut dreptate în unele privinţe, a greşit în altele. Spune Eco : Răutăcioşii vor spune că preocupîndu-se de prea multe domenii, statistic se putea uneori să nimerească, alteori nu, ca la jocurile de noroc. Un lucru este sigur. Athanasius Kircher a fost o personalitate interesantă, care s-a bucurat de preţuirea multor contemporani, printre care şi Leibniz. . Născut la graniţa a doua epoci ale enciclopediei, cea bazată pe informaţie rareori verificată amănunţit şi iluminism, în care enciclopedistul se baza pe munca unor experţi. “Kircher se găseşte la mijloc, între grija pentru exactitate a omului de ştiinţă …, şi imaginaţia povestitorului”.

Un sfat : nu căutaţi pe Google “teatru polidictic”. Google vă va trimite la pagina aceasta; eu am tras concluzia că termenul este inventat de Italo Calvino. Dumneavoastră ştiţi altceva ?