Nu cred că li se poate refuza dreptul la protest nici profitorilor, nici nedreptăţiţilor. Dreptul la protest este garantat pentru toţi cetăţenii. În mod egal.

Contează că unii dintre protestatari au căpătat prin fraudă sau prin legi cu vădit caracter electoral, drepturi (băneşti) imorale? Nu.

Contează că unii protestatari care nu au nici-un fel de convingere proprie, sunt plătiţi să urle vehement, cereri pe care nici măcar nu le înţeleg? Nu.

Contează că unii protestatari devin extrem de activi numai cînd mijloacele mass-media sunt aţintite către ei? Nu.

Dreptul la protest este repet, garantat. Pentru toţi cetăţenii.

Nici nu mai spun că uneori modul de manifestare, inclusiv dreptul de a protesta, este dus în derizoriu.

Dar. Este dreptul meu de a protesta împotriva protestatarilor dacă nu sînt de acord cu revendicările lor? Cred că, da.

Deci. Protestez mai cu seamă, împotriva modului lor de a protesta.

Pentru că. Eu cred că protestele trebuie să fie îndreptate, punctual, către sediile în care aleşii lor – şi ai altora -, mimează activitatea în teritoriu. Nu-i mai vreţi, nu-i mai votaţi.

Adică. Protestez împotriva ocupării spaţiului public. De ce-ar trebui ca eu, cetăţean obişnuit, să mă văd văduvit de dreptul meu de a circula liber?

Apoi. Protestez împotriva anarhiei.

Şi. Protestez mai cu seamă, împotriva protestatarilor care protestează fiind manipulaţi.

Protestez vehement împotriva protestului de dragul protestului nejustificat.

Protestez împotriva politicienilor care au întins politicianismul pînă la marginea suportabilităţii.

Despre asta este vorba: nu vă mai jucaţi cu focul, politicianiştilor care aţîţaţi focul revoltelor nejustificate. Văpaia, vă poate mătura cu protestatarii voştri de mucava, cu tot.

Dacă asta este singura posibilitate de a reintra în normalitate, cred că aşa va fi.

- Acum, că eşti deja juruit în numele iubirii care te înalţă să nu cumva să mai cazi în ispita pentru  cireaşa fără frunză, oferită cu viclenie de sub un nas inestetic dar fremătător şi de la care ţi se pare că vine un şuvoi de electricitate, cap de cauciuc ce eşti! – Iar te iei după nişte zvonuri pe care ţi le aduce vîntul? Sau ţi-ai montat un garou care-ţi ştrangulează procesorul şi ai dat iar, în aiureli? . Feri Doamne, apără şi păzeşte de aşa nebunie contra firii. Brrrrrr.

#

Această postare este participantă la “duzina de cuvinte” a selectului club psi.

Cuvintele buclucaşe care săptămînal dau bătaie de cap participanţilor, de această dată, sunt: inestetic, cauciuc, cireasa, garou, electricitate, frunza, vantul, zvonuri, inalta, numele, nas, ispita.

#

Iar temerarii (mai puţini) şi temerarele ( mai curajoase) care s-au încumetat să jongleze cu aceste voroave sunt: redsky. Miţa . anacondele . virusache . scorpiuta . almanahe . rokssana . cita . Dunia . Carmen . blueriver . abisuri . vantdetoamna .

Aplauze pentru toţi şi pentru fiecare în parte!    

“După cele şase zile ale facerii, ce-i lipsea universului? Menuha. Astfel, o dată cu Şabatul veni şi menuha, şi universul fu terminat.”*

Cuvîntul menuha, care de obicei este înlocuit prin “odihnă”, înseamnă aici mult mai mult decît odihna după o săptămînă de muncă şi sforţări, mai mult decît eliberarea de truda săptămînală, de orice efort sau activitate. Menuha nu este un concept negativ; el desemnează o realitate în esenţă pozitivă. Aceasta trebuie să fi fost interpretarea vechilor rabini, de vreme ce au crezut că a fost nevoie de un act special al creaţiei pentru a o aduce la fiinţă, că universul ar fi fost neterminat fără ea. “Ce a fost creat în ziua a şaptea? Liniştea, seninătatea, pacea şi tihna.”(Genesis raba 10,9)

În înţelesul ei biblic, menuha echivalează cu fericirea (Deuteronomul 12:9; cf. Regi 8:56; Psalmi 95:11; Ruth 1:19) şi liniştea interioară, cu pacea şi armonia. Cuvîntul cu care Iov a descris starea pe care şi-o dorea după viaţă derivă din aceeaşi rădăcină ca şi menuha. Este o stare de linişte în care răul nu ne mai tulbură, iar cei trudiţi se odihnesc. (Iov 3:13-17). Este o stare lipsită de neajunsuri şi lupte, de teamă şi de neîncredere. Menuha este esenţa unei vieţi bune. “Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă va paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă”(apele menuhot – Psalmi 23:1-2). Mai recent, menuha a căpătat înţelesul de viaţă de după moarte, de viaţă fără de sfîrşit.

* Citat ca Midraş de Raşi, în Meghila 9a; în Facerea 2:2; Tosafot Sanhedrin. # Conform filosofului elenist evreu Aristobul, în ziua a şaptea a fost creată lumina cu ajutorul căreia pot fi văzute toate lucrurile, cu alte cuvinte, înţelepciunea.

#

Fragment din ŞABATUL – Abraham Joshua Heschel – Editura Hasefer – 2008 – pag. 52

# Prietenul Teofil vine cu o necesară şi binevenită completare:

“Etimologia religioasa a cuvantului este mult mai adanca. Menuha este si cuvantul prin care este explicata trecerea in nefiinta. Menuhat olamim ineamna odihna vesnica a unui suflet care migreaza din viata fizica la cea de dincolo de intelegerea umana. Oalmim fiind tradus propriu ca “toate lumile” la figurat lumile care au fost si cele care vor mai fi. Un fel sa-L odihneasca vesnic. Despre vesnicie (“Netzah”) si relatia numerologica cu “Menuha” poate am sa-ti povestesc o data.”

Mulţumesc, Teofil!

#

BLOGUL ZILEI http://asteptandminunile.blogspot.com/

“Anul trecut, la Editura ART, a aparut o alta carte splendida, “Cea mai frumoasa istorie a fericirii”. Cartea este scrisa sub forma unor dialoguri, sustinute de Alice Germain cu trei personalitati diferite.” Continuarea AICI.

şi aici.

“INVENTAREA PARADISULUI. “In timp ce filosofii se straduiesc sa gaseasca intelepciunea in lumea asta evitind bucuriile inselatoare, religia da aripi ideii de fericire si o instaleaza hotarit in cer”. Alice Germain – Cum a aparut ideea ca fericirea poate salaslui altundeva, intr-o lume botezata paradis ? Jean Delumeau – Cuvintul paradis provine dintr-un termen persan, pari-daiza, care a devenit mai tirziu in greaca paradeisos. Trimite la ideea unei gradini inconjurate de ziduri care o protejeaza impotriva vintului fierbinte al desertului [...] un loc verde, cu multa apa, flori si vegetatie – acesta este deci sensul primar al paradisului.” Continuarea AICI.

Ce-ar mai fi de spus despre fericire? Multe şi nimic. Multe pentru că fiecare dintre noi gîndeşte fericirea în stil propriu, şi nimic pentru că este greu de presupus că ştie cineva pe această lume, ce este fericira cu adevărat.

Sau ştie? 

Redau finalul uneia dintre cele două postări :

Nu toti stim sa ne bucuram  de ceea ce merita cu adevarat. Avem scari de valori complet diferite. Tocmai de aceea Aristotel constata ca “pentru a fi fericiti, trebuie sa fim virtuosi, liberi, sa ne luam viata in miini, dar ca in acelasi timp avem nevoie ca patria noastra sa nu fie impilata sau sfisiata de razboaie civile”. 

Despre asta să fie vorba? Despre fericire a mai scris: psi

Aş începe prin a-i spune baiatului meu, într-o eventuală carte,  că am partea mea de vină, pentru că el trăieşte în afara ţării noastre. Aş continua cu faptul că aşa am crezut eu de cuviinţă sa-l protejez, ca să nu mai treacă prin umilinţa prin care au trecut bunicii mei, tata, mama, unchii şi mătuşile mele, nenumăratele generaţii de sacrificiu, oameni care au fost siliţi să abjure tot sistemul de valori în care credeau. Nu. Aş scrie în acea carte, un lucru simplu: băiatule, eşti cred eu, iubit de bunul Dumnezeu, dacă ai reuşit să scapi din infernul acesta … Să nu îndrăzneşti să te gîndeşti să te întorci. Lasă viitorilor tăi fii, nostalgia întoarcerii pe meleagurile strămoşeşti. Tu, acum, trebuie să îţi vezi de viaţa ta.”

Am scris acest scurt text, în urmă cu aproape doi ani de zile.

La o zi după cum văd că a fost sărbătorită ziua de unire a tuturor românilor (24 ianuarie), mă felicit pentru vizionarism. Şi mă simt cum nu se poate mai umilit pentru acest vizionarism.

- Tati şi mami, ştiţi ce am împlint eu azi? ne-a întrebat fiul nostru, în urmă cu trei zile. – Da, fiule, ştim: ai împlinit doi ani de cînd trăieşti într-o lume liberă. – Nuuu, tati şi mami, nuuu, a răspuns fiul nostru. Astăzi am împlinit doi ani de zile, de cînd am înţeles cît de mult vă iubesc.

Aşa că nu văd de ce-ar mai trebui să scriu şi eu, o carte către fiul meu. A spus el, tot ce era de spus.

BLOGUL ZILEI : http://rahoveanu.wordpress.com/ . http://dictaturajustitiei.wordpress.com/ .

N-am intrat în nici-un fel de grevă. Am constatat numai că în cele mai bine de 27 de luni de zile de cînd fiinţează acest blog, am spus cam tot ce am avut de spus, în peste 900 de postări. Risc să încep să mă repet. La ce bun, mă întreb? Despre asta este vorba şi despre nimic  altceva.

Am semnalat zeci dacă nu cumva sute de lecturi, am scris despre cele cîteva călătorii pe care am avut şansa de a le face în locuri mirifice, mi-am exprimat păreri proprii, am postat şi părerile altor bloggeri, am postat şi pagini întregi din cărţile pe care le-am citit şi pe care le-am preţuit, şamd.

Am jucat cu alte cuvinte pe acest blog, un ŞOTRON, sărind nonşalant de colo colo, cum foarte bine a remarcat,  Miţa.

Şi mi-am amintit că un scriitor remarcabil, chiar a scris o carte intitulată exact aşa: şotron. Carte pe care am descris-o şi am repovestit-o în stil caracteristic şotronesc aici, pe acest blog.  Mă îndoiesc că mai are cineva răbdarea de a urmări şotronul descris de mine în zece postări, despre cartea denumită şotron.

Cum tot sînt în mare lipsă de idei noi, redau una dintre acele postări despre şotron:

“”După ce am terminat seria de postări despre cartea lui Italo Calvino – Dacă într-o noapte de iarnă un călător – , am primit o provocare:  să spun cum privesc eu cartea lui Julio Cortazar, Şotron. Înainte de a o deschide, am căutat cîte ceva despre semnificaţia acestui joc. Am aflat că este un joc neaoş, dar nu mai mult. Dacă ştie cineva ceva mai mult, aş fi fericit să aflu. Am înţeles însă ca titlul original al romanului este - Rayuela. Care în traducere română, tot la şotron conduce. De unde a aflat Cortazar despre şotronul nostru, nu mai ştiu să spun. Nu ştiu nici dacă acest joc este sau măcar a fost în voga şi pentru alţi copii, de pe alte meleaguri.

Pe site – ul “madrizen” am găsit o postare care m-a incitat teribil. Redau aici, o parte din ea : ” Toată Rayuela e o improvizaţie de jazz. Personajele principale Horacio şi Maga îşi dau întîlnire în Paris. Fără a-şi spune timpul şi locul exact. Hoinăresc prin Paris pînă dau unul de altul. În epoca celularelor aşa ceva pare inimaginabil şi totuşi, se înscrie într-o logică a hazardului.

Curios lucru, o astfel de întîlnire hazardată s-a produs într-un tîrziu, între Julio Cortazar şi o doamnă pe care o cunoscuse cîndva. S-au plăcut, însă au evitat să facă schimb de adrese. Cu ocazia unei vizite scurte la Paris, doamna i-a scris, cerîndu-i întîlnire. Însă Cortazar i-a răspuns că nu suporta ideea unei întîlniri atît de frugale. În aceeaşi zi, s-au întîlnit întîmplător pe strazile Parisului, de parcă dorinţa era cea care i-a condus pe ambii, în locul cu pricina, la ora cu pricina”.

Frumos spus, dar am două obiecţii : cartea asta a apărut în 1964, deci nu putea fi vorba despre celulare, iar dacă Julio Cortazar a evitat să îi dea adresa acelei misterioase doamne, unde i-a scris aceasta ? Mai bine încep eu cartea, poate mă lămuresc şi vă spun. Dacă nu mă lămuresc, o să plîng, iar voi va trebui să mă consolaţi, ca să nu mă las cuprins de disperarea care m-ar conduce către ideea de a mă lăsa de blogăreală. Sau ar fi o idee bună ? Hmmmm?!

Pînă voi începe eu să spun ce şi cum, iată ce spune Denisa Comănescu : “Protagoniştii Şotronului, intelectualul argentinian Oliveira, spirit lucid, frămîntat şi sfîşiat deopotrivă de de mistere existenţiale, şi iubita sa Maga, întruchipare poetică a nonconformismului grefat pe un farmec natural veşnic reînnoit, se întîlnesc, se iubesc, se resping, se pierd şi se caută, se regăsesc, trăindu-şi cu extremă intensitate dramatica lor poveste de dragoste, sublimată într-un simbol al miticei perechi Orfeu-Euridice, în atmosfera Parisului anilor ’60“.

Pentru cunoscători, un supliment despre Julio Cortazar : în 1967, Michelangelo Antonioni, inspirat din nuvela sa Funigei, a regizat filmul Blow-up.””

###

Am primit un coment interesant de la B. de Comp

“Am aflat că este un joc neaoş…” De unde ? In franceza se cheama marelle si este exact acelasi lucru. (http://fr.wikipedia.org/wiki/Marelle). Pâna si şotron se pare ca vine din franceza – chaudron (DEX) Cât priveste romanul în sine este un fel de exercitiu de stil – capitolele se pot citi în orice ordine, obtinânduse de fiecare data o naratiune aparent coerenta. In tremeni savanti – intertextualitate 
Mai exista o experienta de acest gen, cu siguranta nu singura, realizata de un scriitor sârb : Milorad Pavic (Dictionarul khazar, Partea launtrica a vântului, Ultima iubire la Tarigrad. Indreptar de ghicit)

Şi tot B. de Comp adaugă

“M-am uitat si eu colo-colo. Ideea cu sotronul nu este deloc, dar absolut de loc rea. Trebuie sapat. Si înca adânc. Caci vine de demult si mai de peste tot. Aparent este un joc. Dar daca ne gândim putin, este un labirint, nu cazut, ci pus la îndemâna copiilor. Si cum în fiecare adult mai salasluieste si un copil, ajungem si la Monopoly 
Dar parca tot de la labirint as pleca. Nu are decât cam 1000 de ani”

- – -

La acest şotron iniţiat de psi, au mai sărit de colo – colo:   blueriver . redsky . virusache . almanahe . cita . scorpiuta . vantdetoamna .

Agatha . carmen . anacondele . rokssana . şi din nou, redsky .

Înainte de a-mi lua o pauză de la blogăreală, citez din cartea domnului Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis / Humanitas /  un scurt fragment :

” Există oameni cultivaţi şi inteligenţi, care pot spune oricînd ceva plin de spirit cu privire la orice subiect şi în orice împrejurare. Ei pot fi străluciţi, fermecători, rafinaţi pînă la refuz, dar totul, în acest caz, nu este decît jerba unei minţi rutinate cultural, care nu a ajuns să aibă un punct de vedere asupra lumii şi să îl desfăşoare unitar, suveran şi coerent asupra oricărui detaliu al ei. Aceasta este poate deosebirea dintre gîndirea speculativă şi ‘simpla’ cultură de rasă a oricărui intelectului rafinat”.

Cumplit adevăr. NU ? Deci, pauză de recalibrare.

- – -

Alte vorbe din trecut găsiţi la psi . anaveronica . anacondele . altcersenin . cita .

griska . lotusull . Agatha .

De o bună bucată de timp, particip la trei lepşuieli: la Costin Comba, la CARMEN şi la draga de psi. Mai sunt şi alte bloguri valoroase care propun lepşuieli. Nu am participat şi nici nu cred că voi participa la alte lepşuieli. Lepşuiala presupune în primul rînd, un consum enorm de timp şi mai presupune o disponibilitate de tip special: disponibilitatea de a inter-relaţiona cu oamenii-bloggeri cu care în mod evident nu ai nimic, sau aproape nimic în comun. De ce mai particip la lepşuieli? Habar nu am. Probabil că îmi place să descopăr în permanenţă ceva nou pe alte bloguri. Probabil. Nu sînt foarte sigur dar, cam asta cred. Tot atît de probabil, este şi că nu voi mai participa la ştafete. Nu ştiu, dacă.

Am constatat fără prea mare surprindere că mulţi dintre cei care participă la lepşuielile la care particip şi eu, nu-mi vizitează blogul decît atunci cînd este zi de lepşuială. Foarte mulţi dintre vizitatorii aceştia, ori mă gratulează cu un LIKE, ori îmi lasă cîte un comentariu şablon: am trecut pe la tine, aştept să treci şi tu pe la mine. Să-mi faci trafic pentru că şi eu îţi fac trafic. Ca să nu fiu cu totul şi cu totul nedrept, recunosc: am primit şi comentarii pertinente şi pline de miez. Le mulţumesc din suflet acestor comentatori.

Acum. La această duzină de cuvinte nu voi participa cu un text bazat pe cuvintele propuse de psi. Particip la această lepşuială cu această postare neduzinită. Sper ca psi să mă înţeleagă. Şi mulţumesc tuturor celor care mă vizitează, fie zi de lepşuială, sau nu.

La această lepşuială participă cu texte minunate: eclipsa . blogvista . redsky . anacondele . rokssana . cita .

scorpiuta . virusache . griska . blueriver . almanahe . abisuri . vantdetoamna . sara .

cristiangheorghe . anaveronica . Agatha .

Mare dreptate are omul-prunc. Mare dreptate. Ce nu ştie omul-prunc este că pîntecul confortabil în care a trăit lipsit de griji, este perisabil. Este perisabil ca întreaga lume în care a fost aruncat. Aruncat  crede omul-prunc. Va afla că nu a fost aruncat. Va afla că de fapt, a fost născut. Va afla dacă va voi să înţeleagă, că această lume în care a fost născut,  aşteaptă şi de la el, noul om-prunc, ceva.

Mulţi oameni-prunci înţeleg ce aşteaptă LUMEA de la el, noul omuleţ venit pe această lume. Lucruri simple cum ar fi: să fie OM, să înveţe ce rost are pe această lume, să facă această lume mai bună, să iubească şi să înţeleagă că şi el, noul prunc, este perisabil, si că ar trebui să lase în urma sa, măcar ceva pe această lume: un (alt) om, un copac, o casă. Adică, o construcţie.

Mulţi oameni-prunci nu vor să înţeleagă ce rost au pe lume şi continuă să urle: oaaaaa. Vrem înapoi în pîntecul care ne proteja: statul asistenţial. Uterul social care ne hrăneşte şi ne fereşte de griji şi de responsabilităţi. Protestăm: oaaaaaaa!

Protestaţi pruncilor, protestaţi. Şi dacă oaaaaa, nu este de ajuns, acum că tot aţi devenit măgădăi, rupeţi, incendiaţi, distrugeţi tot ce vă iese în cale. Cu siguranţă veţi obţine la capătul victoriei voastre, un uter social care vă va hrăni, adăposti şi ocroti din binefacerile neantului pe care îl propovăduiţi. Şi la capătul victoriei voastre, veţi izbucni într-un strigăt triumfător: oaaaaaaaau! Au şi iară au? Nu. Încă (citeşte prostia) nu doare.

Şi poate veţi înţelege pruncilor, că dreptul de a protesta nu se suprapune cu dreptul de a distruge ceea ce voi nu sunteţi capabili să construiţi. Poate veţi înţelege. Dacă nu, să nu vă miraţi că cei care vă cheamă şi vă îndeamnă să urlaţi şi să distrugeţi, sunt cei care îşi apără propriul lor uter social în care ei se simt confortabil, uter în care voi nu aveţi loc. Şi iar vă veţi simţi nedreptăţiţi de lumea în care aţi fost aruncaţi de ticăloşi. Şi veţi scînci din ce în ce mai palid: oa.

Dreptul de a protesta nu înseamnă întotdeauna, dreptul de a huidui. Şi niciodată dreptul de a protesta, nu înseamnă dreptul de a distruge. Dreptul de a protesta este un drept firesc, dacă şi numai dacă, protestul este bazat pe o alternativă cît de cît, viabilă. Dacă nu, protestul revendicativ este justificat numai prin apetenţa la dialog social. Dialog, nu monolog distructiv. Dreptul de a protesta este firesc dacă şi numai dacă, oamenii-prunci au devenit maturi şi sunt dispuşi la un efort comun, efort constructiv: un (alt) OM, un copac sădit, o casă construită cu temeinicie, pentru generaţiile următoare de oameni-prunci care vor deveni, OAMENI.

Asta cred eu. Voi, ce credeţi?

ps. Mă întreb uneori, ce soi de aroganţă îl îndeamnă pe fiecare dintre noi, să afirme: m-am născut; cum poţi afirma că te-ai născut cînd de fapt, ai fost născut?

Sînt fumător de ţigarete dar nu sînt fumător numai de ţigarete. Sînt fumător care fumează ceva mai amplu. Mult mai amplu. Am fumat cam tot ce se poate fuma: ţigarete de calitate bună, ţigarete de calitate proastă, chiar şi pipă am pufăit. Înclusiv trabucuri am fumat: trabucuri cubaneze. Cunoscătorii, ştiu ce spun.

Dar nu despre fumatul tutunului este vorba, aici. Aici este vorba despre fumatul vorbelor. Este vorba despre fumatul vrăjelilor. Adică, vorbesc despre fumatul manipulărilor care au inundat atmosfera globală şi au acaparat gîndirea oamenilor care se văd (s)cufundaţi într-o ceaţă deasă şi prea densă de fum. Nu fum de tutun ci, fum produs de petardele manipulărilor de tot felul.

Aici e aici: pe pachetul de ţigarete din care tocmai am mai scos şi aprins o ţigaretă, stă scris că: “fumatul dăunează grav sănătăţii tale şi a celor din jur.” Pe verso, scrie: “poţi reuşi, noi te putem ajuta. Doctorul sau farmacistul dumneavoastră vă poate ajuta ( sic!) să vă lăsaţi de fumat.”

Seriooos? Hai că este foarte bun îndemnul. Trec lejer peste faptul că industria tutunului este una dintre cele mai profitabile industrii din lume, şi nimeni nu încearcă să o stopeze. Nici nu ar avea cum să oprească dreptul fiecărui om să-şi aleagă calea către cele veşnice. Mă rog, una dintre ele.

Vă pun o întrebare simplă: există un singur vehicul de manipulare în massă – că informarea este căzută în desuet de multă vreme – ( ziare, televiziuni, radiouri, internet, etc), unde să vedeţi la loc vizibil, că MANIPULAREA este adevărata cale către neant? Ştiţi bine, că NU!

Deci, vă întreb: pe ce se bazează cei care ne-au “fumat” pe noi, oamenii obişnuiţi, şi ne intoxică permanent cu perdele de fum manipulator? Pe faptul că cei care se lasă din ce în ce mai greu “fumaţi” sunt minoritari, şi pe faptul că nu există – încă – doctori (sau farmacişti) care să devoaleze manipularea la nivel mondial?

Repet, sînt fumător. Dar. Prefer să mă intoxic cu nicotina care-mi poate ucide trupul, decît să mă las intoxicat de manipulatorii care vor să-mi ucidă spiritul şi gîndirea liberă. Voi, ce “fumaţi”? Cu ce vă lăsaţi intoxicaţi?