Vă mai propun o colecţie inedită de reprezentări grafice AICI

- sociologii. Aceşti indivizi, se bazează masiv pe sondajele de opinie. Sondaje pe care ei le fac la cererea expresă a unor grupuri de interese, grupuri cărora le livrează constant, exact ce vor aceste grupuri să audă: că nu ştiu ce proporţie din populaţia sondată, este sau nu este de acord cu atitudinea unor anumite partide, personaje cu impact mediatic, etc. Pe mine, nu m-a întrebat niciodată, nimeni, despre nimic. Pe voi, v-a întrebat cineva ceva, vreodată? Sunteţi cuprinşi în marja lor e manipulare, a o mie şi ceva de cetăţeni sondaţi? Nu cred, că.

- politologii. Îi desfid pe aceşti indivizi, pur şi simplu. Aceşti indivizi, pretind că ştiu şi că pot să extrapoleze comportamentul liderilor actuali, cu comportamentul liderilor din trecut. Evident, aceşti indivizi se bazează masiv, pe concluziile sociologilor. Parţial, şi pe teoriile istoricilor. Istorici? Mare parte dintre aceşti istorici, sunt simpli omuleţi care interpretează faptele trecutului, prin propriul lor pat al lui Procust; sau şi mai grav, prin patul ideologilor zilei aflaţi în slujba PUTERII!

- psihologii. Ăştia da, specialişti! Specialişti în ZERO barat. Palide înlocuitoare a duhovnicilor. Indivizi care supuşi unui examen competent, ar trebui urgent împărţiţi în două cete: profitori ai naivităţii, şi nebuni sadea, adică omuleţi căzuţi în patima sindromului defectului de profesie. Nebuni care se cred ciocane şi care nu mai văd în jurul lor, decît cuie.

- pi ar-iştii. Veritabile mostre ale minciunii sfruntate dusă pe cele mai noi culmi ale sofismului cu orice preţ, ca sfidare a celei mai elementare logici a bunului simţ. Aveţi nevoie de exemple? Deschideţi televizorul. Şi dacă mai puteţi, JUDECAŢI!

- – -

PRECIZARE: Am tot respectul pentru profesioniştii adevăraţi.

Motto: Cu ce masură veți măsura (judeca) cu aceeasi vi se va măsura!…pilde

Sătucul de la poalele castelului fu trezit în zori de glasul crainicului castelanului care dădea citire în piață unei vestiri.

-Preaiubitul nostru stăpân îi cheamă pe toți bunii și credincioșii săi supuși să ia parte la petrecera prilejuită de sărbătoarea zilei sale de naștere.

Pentru fiecare se va pregăti un dar. Stăpânul cere însă la rându-i tuturora să-i dea o mână de ajutor: să binevoiască aceia care vor veni la petrecere să aducă acolo niște apă ca să umplem puțul castelului, de acum secat…

Crainicul reluă de mai multe ori vestirea, apoi întoarse spatele mulțimii și, însoțit de gărzi, o porni spre castel.

În sat se răspândiră de îndată diverse zvonuri.

-Vai, tot tiran a rămas! Are destule slugi ca să poată să-i umple puțul… eu voi duce o ulcică de apă: să-i ajungă!

-Ba nu, el a fost mereu bun și milostiv! De aceea eu voi duce un butoiaș!

-Ba eu doar un… degetar!

-Iar eu un butoi!

În dimineața petrecerii, pe drumul care urcă spre castel se putea vedea un straniu alai.

Unii împingeau din răsputeri butoaie mari sau gâfâiau cărând vedre mari pline cu apă.

Alții, luându-și în râs tovarășii de drum, duceau pe tăvi carafe mici sau ulcele cu apă.

Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în puțul castelului, lăsând într-un ungher vasul în care o adusese, îndreptându-se apoi plin de bucurie înspre sala unde avea să aibă loc ospățul.

Fripturi și vinuri, dansuri și cântece se înlănțuiau, fără încetare, până când, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturora mulțumire cu vorbe meșteșugite și se retrase în odăile sale.

-Și darul făgăduit? Mormăiră unii, supărați și dezamăgiți.

Alții vădeau, dimpotrivă, o bucurie deplină. ,,Stăpânul nostru ne-a dăruit cea mai minunată petrecere!”

Înainte de a pleca, fiecare trecu să-și ia înapoi vasul în care adusese apa. Atunci izbucniră strigăte care iute se transformară într-o rumoare care cuprinde și exclamații de bucurie și urlete de mânie.

Vasele fuseseră umplute până la gură cu bani de aur!

-Ah, dacă aș fi adus mai multă apă..

,,Dați și vi se va da… căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura”.

Sursa http://cristianstavriu.wordpress.com/2010/08/06/cu-ce-masura-veti-masura-cu-aceeasi-vi-se-va-masura-pilde/

Au mai vorovit despre dreapta judecată: redsky . scorpiuta . virusache . Carmen . cita . anaveronica . Agatha .

anacondele . abisurile .

E limpede. Nu ştiu ce soi de indivizi făuresc şleaurile pe care se chinuie naţia asta să meargă în drumul său către un viitor incert, dar nu mai există nici-o îndoială că zăpada este principala lor raţiune de a fi. De fapt, nu zăpada care ar putea să fie benefică, ci înzăpezirea, înnoroirea. Trasul sforilor către direcţia neantului garantat. Indivizii aceştia chiar reuşesc să tragă o nouă cortină peste speranţele românilor conectaţi la nato şi la ue. Reuşesc indivizii aceştia să ameţească atît imobilismul istoric al noii birocraţii de tip pan-european, dar trag cu ochiul şi la instalarea noilor socialisme de tip american-obamiste.

Mitul fondator al unei americi care promitea democratizarea unei lumi întregi, a murit odată cu Reagan. Şi cu moartea excepţionalui OM care a fost Papa Ioan Paul al II-lea. A căzut zidul berlinului ? Ei şi ? facem noi alte ziduri. Dărîmăm fundamentele economiei de tip liberal fondată de Adam Smith, promovăm specula ca religie economică şi năruim noi pînă la urmă toate speranţele voastre într-o lume mai bună. Ce, nu aţi aflat încă ? Lumea este aşa cum vrem noi să fie : idioată şi limitată aşa cum suntem chiar noi, stăpînitorii noii desfăşurări a vanităţilor noastre : colorată în roşu obamist cu nuanţe neo-moscovite. Nu pricepeţi ? Ei fir-ar să fie… Noi zidim lumea. Nu vedeţi ce ziduri frumoase construim ??? Nerecunoscătorilor!

Naţia asta a noastră, navighează printre şleauri. Cu o roată merge către apusul ideii de stîngism roşu venit de la răsărit, cu altă roată merge către răsăritul ideii neo-apusene care invită la somnul ideilor anesteziate, legănate pe muzica politically corectness. Idealul tiraniei minorităţilor de tot felul, asupra majorităţii normale, este pe cale e a fi atins. Nimeni nu mai poate ieşi cîteva veacuri din acest impas : ridicăm noua cortină, iar după ce o s-o înlăturăm, veţi vedea că noul zid este de netrecut.

Înapoi în peşteră cu voi.

#

Au mai repus în pagină vorbe din trecut psi . anaveronica . cita . Gina . Carmen . anacondele . altcersenin .

Nu cred că li se poate refuza dreptul la protest nici profitorilor, nici nedreptăţiţilor. Dreptul la protest este garantat pentru toţi cetăţenii. În mod egal.

Contează că unii dintre protestatari au căpătat prin fraudă sau prin legi cu vădit caracter electoral, drepturi (băneşti) imorale? Nu.

Contează că unii protestatari care nu au nici-un fel de convingere proprie, sunt plătiţi să urle vehement, cereri pe care nici măcar nu le înţeleg? Nu.

Contează că unii protestatari devin extrem de activi numai cînd mijloacele mass-media sunt aţintite către ei? Nu.

Dreptul la protest este repet, garantat. Pentru toţi cetăţenii.

Nici nu mai spun că uneori modul de manifestare, inclusiv dreptul de a protesta, este dus în derizoriu.

Dar. Este dreptul meu de a protesta împotriva protestatarilor dacă nu sînt de acord cu revendicările lor? Cred că, da.

Deci. Protestez mai cu seamă, împotriva modului lor de a protesta.

Pentru că. Eu cred că protestele trebuie să fie îndreptate, punctual, către sediile în care aleşii lor – şi ai altora -, mimează activitatea în teritoriu. Nu-i mai vreţi, nu-i mai votaţi.

Adică. Protestez împotriva ocupării spaţiului public. De ce-ar trebui ca eu, cetăţean obişnuit, să mă văd văduvit de dreptul meu de a circula liber?

Apoi. Protestez împotriva anarhiei.

Şi. Protestez mai cu seamă, împotriva protestatarilor care protestează fiind manipulaţi.

Protestez vehement împotriva protestului de dragul protestului nejustificat.

Protestez împotriva politicienilor care au întins politicianismul pînă la marginea suportabilităţii.

Despre asta este vorba: nu vă mai jucaţi cu focul, politicianiştilor care aţîţaţi focul revoltelor nejustificate. Văpaia, vă poate mătura cu protestatarii voştri de mucava, cu tot.

Dacă asta este singura posibilitate de a reintra în normalitate, cred că aşa va fi.

- Acum, că eşti deja juruit în numele iubirii care te înalţă să nu cumva să mai cazi în ispita pentru  cireaşa fără frunză, oferită cu viclenie de sub un nas inestetic dar fremătător şi de la care ţi se pare că vine un şuvoi de electricitate, cap de cauciuc ce eşti! – Iar te iei după nişte zvonuri pe care ţi le aduce vîntul? Sau ţi-ai montat un garou care-ţi ştrangulează procesorul şi ai dat iar, în aiureli? . Feri Doamne, apără şi păzeşte de aşa nebunie contra firii. Brrrrrr.

#

Această postare este participantă la “duzina de cuvinte” a selectului club psi.

Cuvintele buclucaşe care săptămînal dau bătaie de cap participanţilor, de această dată, sunt: inestetic, cauciuc, cireasa, garou, electricitate, frunza, vantul, zvonuri, inalta, numele, nas, ispita.

#

Iar temerarii (mai puţini) şi temerarele ( mai curajoase) care s-au încumetat să jongleze cu aceste voroave sunt: redsky. Miţa . anacondele . virusache . scorpiuta . almanahe . rokssana . cita . Dunia . Carmen . blueriver . abisuri . vantdetoamna .

Aplauze pentru toţi şi pentru fiecare în parte!    

“După cele şase zile ale facerii, ce-i lipsea universului? Menuha. Astfel, o dată cu Şabatul veni şi menuha, şi universul fu terminat.”*

Cuvîntul menuha, care de obicei este înlocuit prin “odihnă”, înseamnă aici mult mai mult decît odihna după o săptămînă de muncă şi sforţări, mai mult decît eliberarea de truda săptămînală, de orice efort sau activitate. Menuha nu este un concept negativ; el desemnează o realitate în esenţă pozitivă. Aceasta trebuie să fi fost interpretarea vechilor rabini, de vreme ce au crezut că a fost nevoie de un act special al creaţiei pentru a o aduce la fiinţă, că universul ar fi fost neterminat fără ea. “Ce a fost creat în ziua a şaptea? Liniştea, seninătatea, pacea şi tihna.”(Genesis raba 10,9)

În înţelesul ei biblic, menuha echivalează cu fericirea (Deuteronomul 12:9; cf. Regi 8:56; Psalmi 95:11; Ruth 1:19) şi liniştea interioară, cu pacea şi armonia. Cuvîntul cu care Iov a descris starea pe care şi-o dorea după viaţă derivă din aceeaşi rădăcină ca şi menuha. Este o stare de linişte în care răul nu ne mai tulbură, iar cei trudiţi se odihnesc. (Iov 3:13-17). Este o stare lipsită de neajunsuri şi lupte, de teamă şi de neîncredere. Menuha este esenţa unei vieţi bune. “Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă va paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă”(apele menuhot – Psalmi 23:1-2). Mai recent, menuha a căpătat înţelesul de viaţă de după moarte, de viaţă fără de sfîrşit.

* Citat ca Midraş de Raşi, în Meghila 9a; în Facerea 2:2; Tosafot Sanhedrin. # Conform filosofului elenist evreu Aristobul, în ziua a şaptea a fost creată lumina cu ajutorul căreia pot fi văzute toate lucrurile, cu alte cuvinte, înţelepciunea.

#

Fragment din ŞABATUL – Abraham Joshua Heschel – Editura Hasefer – 2008 – pag. 52

# Prietenul Teofil vine cu o necesară şi binevenită completare:

“Etimologia religioasa a cuvantului este mult mai adanca. Menuha este si cuvantul prin care este explicata trecerea in nefiinta. Menuhat olamim ineamna odihna vesnica a unui suflet care migreaza din viata fizica la cea de dincolo de intelegerea umana. Oalmim fiind tradus propriu ca “toate lumile” la figurat lumile care au fost si cele care vor mai fi. Un fel sa-L odihneasca vesnic. Despre vesnicie (“Netzah”) si relatia numerologica cu “Menuha” poate am sa-ti povestesc o data.”

Mulţumesc, Teofil!

#

BLOGUL ZILEI http://asteptandminunile.blogspot.com/

“Anul trecut, la Editura ART, a aparut o alta carte splendida, “Cea mai frumoasa istorie a fericirii”. Cartea este scrisa sub forma unor dialoguri, sustinute de Alice Germain cu trei personalitati diferite.” Continuarea AICI.

şi aici.

“INVENTAREA PARADISULUI. “In timp ce filosofii se straduiesc sa gaseasca intelepciunea in lumea asta evitind bucuriile inselatoare, religia da aripi ideii de fericire si o instaleaza hotarit in cer”. Alice Germain – Cum a aparut ideea ca fericirea poate salaslui altundeva, intr-o lume botezata paradis ? Jean Delumeau – Cuvintul paradis provine dintr-un termen persan, pari-daiza, care a devenit mai tirziu in greaca paradeisos. Trimite la ideea unei gradini inconjurate de ziduri care o protejeaza impotriva vintului fierbinte al desertului [...] un loc verde, cu multa apa, flori si vegetatie – acesta este deci sensul primar al paradisului.” Continuarea AICI.

Ce-ar mai fi de spus despre fericire? Multe şi nimic. Multe pentru că fiecare dintre noi gîndeşte fericirea în stil propriu, şi nimic pentru că este greu de presupus că ştie cineva pe această lume, ce este fericira cu adevărat.

Sau ştie? 

Redau finalul uneia dintre cele două postări :

Nu toti stim sa ne bucuram  de ceea ce merita cu adevarat. Avem scari de valori complet diferite. Tocmai de aceea Aristotel constata ca “pentru a fi fericiti, trebuie sa fim virtuosi, liberi, sa ne luam viata in miini, dar ca in acelasi timp avem nevoie ca patria noastra sa nu fie impilata sau sfisiata de razboaie civile”. 

Despre asta să fie vorba? Despre fericire a mai scris: psi

Aş începe prin a-i spune baiatului meu, într-o eventuală carte,  că am partea mea de vină, pentru că el trăieşte în afara ţării noastre. Aş continua cu faptul că aşa am crezut eu de cuviinţă sa-l protejez, ca să nu mai treacă prin umilinţa prin care au trecut bunicii mei, tata, mama, unchii şi mătuşile mele, nenumăratele generaţii de sacrificiu, oameni care au fost siliţi să abjure tot sistemul de valori în care credeau. Nu. Aş scrie în acea carte, un lucru simplu: băiatule, eşti cred eu, iubit de bunul Dumnezeu, dacă ai reuşit să scapi din infernul acesta … Să nu îndrăzneşti să te gîndeşti să te întorci. Lasă viitorilor tăi fii, nostalgia întoarcerii pe meleagurile strămoşeşti. Tu, acum, trebuie să îţi vezi de viaţa ta.”

Am scris acest scurt text, în urmă cu aproape doi ani de zile.

La o zi după cum văd că a fost sărbătorită ziua de unire a tuturor românilor (24 ianuarie), mă felicit pentru vizionarism. Şi mă simt cum nu se poate mai umilit pentru acest vizionarism.

- Tati şi mami, ştiţi ce am împlint eu azi? ne-a întrebat fiul nostru, în urmă cu trei zile. – Da, fiule, ştim: ai împlinit doi ani de cînd trăieşti într-o lume liberă. – Nuuu, tati şi mami, nuuu, a răspuns fiul nostru. Astăzi am împlinit doi ani de zile, de cînd am înţeles cît de mult vă iubesc.

Aşa că nu văd de ce-ar mai trebui să scriu şi eu, o carte către fiul meu. A spus el, tot ce era de spus.

BLOGUL ZILEI : http://rahoveanu.wordpress.com/ . http://dictaturajustitiei.wordpress.com/ .

N-am intrat în nici-un fel de grevă. Am constatat numai că în cele mai bine de 27 de luni de zile de cînd fiinţează acest blog, am spus cam tot ce am avut de spus, în peste 900 de postări. Risc să încep să mă repet. La ce bun, mă întreb? Despre asta este vorba şi despre nimic  altceva.

Am semnalat zeci dacă nu cumva sute de lecturi, am scris despre cele cîteva călătorii pe care am avut şansa de a le face în locuri mirifice, mi-am exprimat păreri proprii, am postat şi părerile altor bloggeri, am postat şi pagini întregi din cărţile pe care le-am citit şi pe care le-am preţuit, şamd.

Am jucat cu alte cuvinte pe acest blog, un ŞOTRON, sărind nonşalant de colo colo, cum foarte bine a remarcat,  Miţa.

Şi mi-am amintit că un scriitor remarcabil, chiar a scris o carte intitulată exact aşa: şotron. Carte pe care am descris-o şi am repovestit-o în stil caracteristic şotronesc aici, pe acest blog.  Mă îndoiesc că mai are cineva răbdarea de a urmări şotronul descris de mine în zece postări, despre cartea denumită şotron.

Cum tot sînt în mare lipsă de idei noi, redau una dintre acele postări despre şotron:

“”După ce am terminat seria de postări despre cartea lui Italo Calvino – Dacă într-o noapte de iarnă un călător – , am primit o provocare:  să spun cum privesc eu cartea lui Julio Cortazar, Şotron. Înainte de a o deschide, am căutat cîte ceva despre semnificaţia acestui joc. Am aflat că este un joc neaoş, dar nu mai mult. Dacă ştie cineva ceva mai mult, aş fi fericit să aflu. Am înţeles însă ca titlul original al romanului este - Rayuela. Care în traducere română, tot la şotron conduce. De unde a aflat Cortazar despre şotronul nostru, nu mai ştiu să spun. Nu ştiu nici dacă acest joc este sau măcar a fost în voga şi pentru alţi copii, de pe alte meleaguri.

Pe site – ul “madrizen” am găsit o postare care m-a incitat teribil. Redau aici, o parte din ea : ” Toată Rayuela e o improvizaţie de jazz. Personajele principale Horacio şi Maga îşi dau întîlnire în Paris. Fără a-şi spune timpul şi locul exact. Hoinăresc prin Paris pînă dau unul de altul. În epoca celularelor aşa ceva pare inimaginabil şi totuşi, se înscrie într-o logică a hazardului.

Curios lucru, o astfel de întîlnire hazardată s-a produs într-un tîrziu, între Julio Cortazar şi o doamnă pe care o cunoscuse cîndva. S-au plăcut, însă au evitat să facă schimb de adrese. Cu ocazia unei vizite scurte la Paris, doamna i-a scris, cerîndu-i întîlnire. Însă Cortazar i-a răspuns că nu suporta ideea unei întîlniri atît de frugale. În aceeaşi zi, s-au întîlnit întîmplător pe strazile Parisului, de parcă dorinţa era cea care i-a condus pe ambii, în locul cu pricina, la ora cu pricina”.

Frumos spus, dar am două obiecţii : cartea asta a apărut în 1964, deci nu putea fi vorba despre celulare, iar dacă Julio Cortazar a evitat să îi dea adresa acelei misterioase doamne, unde i-a scris aceasta ? Mai bine încep eu cartea, poate mă lămuresc şi vă spun. Dacă nu mă lămuresc, o să plîng, iar voi va trebui să mă consolaţi, ca să nu mă las cuprins de disperarea care m-ar conduce către ideea de a mă lăsa de blogăreală. Sau ar fi o idee bună ? Hmmmm?!

Pînă voi începe eu să spun ce şi cum, iată ce spune Denisa Comănescu : “Protagoniştii Şotronului, intelectualul argentinian Oliveira, spirit lucid, frămîntat şi sfîşiat deopotrivă de de mistere existenţiale, şi iubita sa Maga, întruchipare poetică a nonconformismului grefat pe un farmec natural veşnic reînnoit, se întîlnesc, se iubesc, se resping, se pierd şi se caută, se regăsesc, trăindu-şi cu extremă intensitate dramatica lor poveste de dragoste, sublimată într-un simbol al miticei perechi Orfeu-Euridice, în atmosfera Parisului anilor ’60“.

Pentru cunoscători, un supliment despre Julio Cortazar : în 1967, Michelangelo Antonioni, inspirat din nuvela sa Funigei, a regizat filmul Blow-up.””

###

Am primit un coment interesant de la B. de Comp

“Am aflat că este un joc neaoş…” De unde ? In franceza se cheama marelle si este exact acelasi lucru. (http://fr.wikipedia.org/wiki/Marelle). Pâna si şotron se pare ca vine din franceza – chaudron (DEX) Cât priveste romanul în sine este un fel de exercitiu de stil – capitolele se pot citi în orice ordine, obtinânduse de fiecare data o naratiune aparent coerenta. In tremeni savanti – intertextualitate 
Mai exista o experienta de acest gen, cu siguranta nu singura, realizata de un scriitor sârb : Milorad Pavic (Dictionarul khazar, Partea launtrica a vântului, Ultima iubire la Tarigrad. Indreptar de ghicit)

Şi tot B. de Comp adaugă

“M-am uitat si eu colo-colo. Ideea cu sotronul nu este deloc, dar absolut de loc rea. Trebuie sapat. Si înca adânc. Caci vine de demult si mai de peste tot. Aparent este un joc. Dar daca ne gândim putin, este un labirint, nu cazut, ci pus la îndemâna copiilor. Si cum în fiecare adult mai salasluieste si un copil, ajungem si la Monopoly 
Dar parca tot de la labirint as pleca. Nu are decât cam 1000 de ani”

- – -

La acest şotron iniţiat de psi, au mai sărit de colo – colo:   blueriver . redsky . virusache . almanahe . cita . scorpiuta . vantdetoamna .

Agatha . carmen . anacondele . rokssana . şi din nou, redsky .