Feeds:
Articole
Comentarii

de la Helsinki a creat un uragan de reacții isterice, de tînguieli lugubre din partea presei occidentale și a stîngii americane. “Trădare”, au țipat democrații, “cel mai rușinos moment al istoriei americane”, a susținut într-un comunicat de presă John McCain (care în treacăt fie spus, nu a mai călcat în Congres de aproape un an și despre care nu știe nimeni dacă mai este în viață sau nu), “nu ne mai putem baza pe SUA,” s-a tînguit lugubru ministrul de externe al Germaniei, țara care deși zbiară împotriva agresiunilor Rusești și cere sancțiuni ferme împotriva Moscovei, se repede să semneze contracte de miliarde de euro cu aceeași țară.

În această cacofonie a ultragiului, nu a înțeles nimeni ce s-a discutat la Helsinki și dacă cei doi lideri au ajuns la vreun accord. Din puținele informații apărute, și din presa care nu s-a inflamat pe marginea subiectului “amestecului Rusiei în alegerile din 2016” a reieșit că Trump și Putin nu au căzut de acord asupra nici-unui subiect de importanță strategică. SUA nu a dat Rusiei mînă liberă în Europa de Est, așa cum se vehiculează în România, și nici nu a decis să se retragă din NATO, așa cum vor diverși comentatori să lase oamenii să înțeleagă. În spețele delicate Ucraina, Georgia și Siria, cele doua state au rămas pe aceleași poziții ca și înaintea summitului. Asta nu înseamnă că statele europene nu trebuie să-și mărească contribuția la bugetul NATO și să lase în continuare SUA să achite nota de plată în timp ce oficialii europeni care astăzi zbiară ca arși, cereau nu de mult înființarea unei armate europene care să rivalizeze NATO. Armata pentru care probabil tot SUA ar trebui să asigure fondurile pentru că este datoria SUA să apere democrația europeană.

Subiectul care a inflamat presa și stînga internațională a fost remarca lui Donald Trump privind amestecul și influența Rusiei în alegerile din 2016, spargerea serverelor DNC (Democrat National Committee) de către presupuși agenți ruși și publicarea emailurilor interne de către Wikileaks. Donald Trump are tot dreptul să fie sceptic în privința interferenței Moscovei în această afacere. În primul rînd, așa cum a spus președintele American, ca principal evident atacului informatic, serverul DNC, nu a fost nici-o dată examinat de către divizia specializată a FBI. Acesta este un adevăr care nu poate fi tăgăduit. A declarant acest lucru sub jurămînt James Comey, fostul director al FBI, în timpul audierilor din Congres din vara anului trecut. Întrebat în 20 iulie 2017 dacă FBI-ul a avut acces la respectivul server, James Comey a răspuns că nu, și a explicat că doar au primit informațiile venite din partea unei firme particulare angajate de către DNC, Crowdstrike. Aceasta este “dovada” intervenției rusești, a atacului cybernetic care a ‘săpat la temelia democrației” americane. Nici o altă agenție de informații americane nu a avut acces la această probă esențială, în primul rînd pentru că legea le interzice acest fapt. Vorbim apoi despre o organizatie, FBI, care are propriile probleme interne. Se știe că oamenii din subordinea lui James Comey, Andrew McCabe, Peter Strozock, și Linda Page iși trimiteau mesaje în care aranjau întîlniri în care să analizeze metode prin care să-l impiedice pe candidatul Trump să cîștige alegerile, cum urmau să discute în privat cu un judecator care a aprobat urmărirea informatică a aceluiași candidat. Se mai știe, dar asta nu s-a publicat niciodată în România, că Andrew McCabe, directorul adjunct al FBI, a mințit sub jurămînt atunci cînd nu a recunoscut în fața judecătorului că dosarul Moscovit (cel al prostituatelor și a urinei care s-a dovedit între timp a fi un fals) era opera unei firme de PR angajată de candidatul Hillary Clinton.

Aș putea continua pe această linie. Dar nu o voi face. Voi pune în schimb o întrebare celor care astăzi vorbesc despre “trădarea Americană”. Cum ar trebui să răspundă SUA acestor acuzații de interferență ale Moscovei? Vreau un răspuns concret, și le amintesc celor dornici să-și încerce talentul strategic, că administrația Trump a aprobat cele mai aspre sancțiuni economice împotriva aliaților lui Putin. Deci, ce ar trebui să facă Donald Trump?

Clemy Bebb

Reclame

 

”Cînd aveam jumătatea vîrstei de acum, am scris o carte care se numea Cearta cu filosofia. Mă revoltam împotriva filosofiei academice, a culturii de aparat, a sistemelor filosofice (…) și vorbeam practicînd un romantism juvenil, despre o ceartă fără întoarcere. (…) Cearta mea de-atunci era cearta cu profesionalizarea filosofiei.”

Mai pe scurt spus, filosofia începuse să fie practicată de un număr de filosofi care se retrăseseră într-un turn strict specializat de fildeș și care pierduseră chiar sensul nașterii filosofiei  socratice: explicarea sensului vieții, cetățenilor. Marii creatori de sistem filosofic, Kant, Hegel, Schopenhauer, Heidegger ș.a. nu mai erau înțeleși decît de un număr restrîns de ucenici sau de admiratori, deveniți practic inexistenți pentru marele public cît de cît educat. Se ajunsese la un absurd perfect: ”în amfiteatrul de la Universitatea Seattle, cu sute de locuri, plin ochi, în care urma să vorbească Jacques Derrida (…). Derrida, calm, se urcă pe podium și se așază la masa din mijloc, (…) își pune ochelarii și începe să citească – în limba franceză! (…) În auditoriu, nici o mișcare, toți par a asculta cu atenție respectuoasă”. De prisos a spune că mai nimeni nu pricepea limba franceză dar, ”simplul fapt de a fi fost acolo cînd vorbea marele Derrida era magic important, iar orele de plictiseală, un preț de nimic”.

Explică mai departe autorul: ”căpătasem oroare de fastul conceptului, de aroganța lui, de pretențiile lui de a explica totul, care sfîrșeau cel mai adesea în performanța de a măcina vidul. Lăsîndu-se confiscat de concept, filosoful, afirmam, devenea preotul care stă de vorbă cu Dumnezeu într-un limbaj pe care comunitatea credincioșilor nu-l poate înțelege.” Totul este spus aici!

De aceea, autorul recurge la un exemplu: ”Heiddeger făcuse o încercare disperată de a surprinde sub o formă conceptuală facticitatea existenței, palpitul ei de fiecare clipă. (…) dar la un  moment dat (…) el recurge in extremis vrînd să ofere analizei un reper, la un exemplu literar, la nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici”.

Așadar, intră în scenă literatura, pentru că filosofia nu putea atinge viața în direct. Și pornind tot de la un exemplu concret, o analiză hermeneutică a Scrisorii pierdute cu ajutorul lui Platon, analiză făcută de un doctorand al lui Heiddeger, (Alexandru Dragomir, singurul filosof român care a practicat filosofia pe cont propriu și care în timpul vieții n-a publicat nimic) domnul Liiceanu alege cîteva teme filosofice pe care le tălmăcește folosindu-se de poveștile scrise pentru maturi, cărțile.

Citez:

Șapte eseuri despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețe ascunsă, îndrăgostire, neîntîlnire; spune autorul: ”mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adîncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mînă de oameni? Iar cei care au pretenția că gîndesc mai pot s-o facă fără aibă harul de a-i pune pe alții pe gînduri?

Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întîlnit literatura dinăuntrul filosofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după ”cearta mea cu filosofia” de acum cîteva decenii. (…) Am gîndit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și făcînd-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decît dacă aș fi rămas singur, față în față cu esențele pure”.

Șapte ani de autoexil. Despre asta este vorba în această carte apărută recent, la Polirom. Dar nu numai. Scriitorul Ioan T. Morar explică de ce și mai ales cum a reușit ca după autoexilare, să se integreze în acest tărîm mirific, Provence, în apropiere de Marsilia unde a fost numit consul și destituit în mod abuziv, parcă de guvernul Ponta. În fine.

Despre altceva este vorba în această carte frumoasă, cinste cui a scris-o. O spune chiar autorul în ceea ce denumește precauțiune, chiar înainte de primul capitol: ”această carte e alcătuită în mare parte din texte publicate în revista Orizont în perioada 2014-2018. Paradoxal, totuși, nu e vorba de un volum alcătuit din articole, ci de texte care din capul locului au fost scrise cu gîndul la o carte despre Provence. (…)”

Tot autorul explică foarte bine aproape de finalul cărții ce anume l-a îmboldit: curiozitatea. ”Dacă ești curios, e destul să ieși din casă. Aici, în Provence, dai peste fire care spun povești și te duc la alte fire, la alte povești, la alți oamneni, la alte obiecte și locuri, sub același cer de un albastru ireal, care a atras atîția pictori.”

Autorul ne poartă cu gîndul pe strazile orașului în care a ales să trăiască, La Ciotat, ne face să vedem cu ochii minții mai multe localități din Provence, fiecare cu istoria sa și cu oamenii săi minunați, ne face cunoștință cu diverse personalități ale vieții culturale, ne povestește despre foarte mulți români care și-au construit cariere de succes pe aceste meleaguri, ne descrie peisaje diverse, ne plimbă printre dealurile doldora de viță de vie și de măslini, ne descrie obiceiuri și tradiții locale, pe scurt o mulțime de lucruri utile.

Este cartea unui dezrădăcinat care este adoptat de o altă țară, o altă cultură și care luptă cu neliniștile sale și a familiei sale în efortul de a se integra printre noii săi concetățeni.

Am aflat foarte multe despre vinul roze, noua vedetă a oenologiei, vin pe care l-am descoperit cu vreo zece ani în urmă chiar acasă la el, în Franța și pe care nu l-am mai părăsit  🙂  Am aflat și ce simbolizează un medalion pe care îl port neîncetat de la nunta noastră de argint (2001). Habar nu aveam că medalionul meu pe care sunt reunite o cruce, o ancoră și o inimă reprezintă Crucea de Camargue simbolizînd credința, speranța, și caritatea, simbol care-i asociază pe pescari, pe gardieni (păzitorii de tauri, și pe cele trei Marii, surori (sau ucenice) ale lui Iisus, venite cu o corabie în Camargue.

Și pentru că ultimul capitol este preponderent alcătuit din articole despre vin și crame mai mult sau mai puțin celebre, am aflat și de unde provine cuvîntul damigeană! Cuvîntul provine de la regina Neapolelui reine Jeanne, care s-a adăpostit în timpul unei furtuni în casa unui sticlar din  locul denumit Saint Paul la Galline și care regină a vizitat atelierul sticlarului care, emoționat, a tot suflat pînă a făcut un recipient de zece litri. Văzînd admirație în ochii reginei, omul a vrut să numească noul produs Reine Jeanne numai că aceasta dînd dovadă de modestie a refuzat spunînd că ar fi mai potrivit ca nume Dame Jeanne. Apoi sticlarul a învelit damigeana într-o împletitură de nuiele și așa a rămas!

S-a integrat Ioan T Morar? Da! O spune cu mîndrie dar și cu emoție chiar autorul, mărturisind cu sfială după ce a cîștigat premiul întîi la Festivalul Internațional de Poezie Partajată, fiind primul cîștigător care nu are limba maternă franceza sau provensala: ”nu, nu am scris rîndurile acestea ca să mă laud. Premiul din La Ciotat nu este chiar Nobelul pentru literatură, știu asta. Dar este o diplomă care atestă că mi-am găsit în La Ciotat un loc pe care scria numele meu.”

 

 

Am citit și cel mai recent roman al Angelei Tocilă și am înțeles cam ce vrea această scriitoare de certă valoare să transmită: faptul că normalitatea este extrem de fragilă iar democrația liberală nu mai este un scut eficient împotriva noilor tendințe ale corectitudinii politice promovate insistent de politicieni inconștienți al căror vîrf de lance a fost la un moment dat, Angela Merkel.

Concret, autoarea pornește de la o realitate, respectiv existența statului ISIS în orient dar transpune acțiunea în Europa cotropită de valurile de migranți, adică de celebrii ”refugiați”, hoardele de tineri dotați cu bani și cu telefoane de ultimă generație care fug (vorba vine) din calea ororilor războiului. Numai că odată ajunși pe tărîm european indiferent de țară, aceștia în loc să se integreze se enclavizează și după ce se organizează pornesc ofensiva împotriva localnicilor pe care îi obligă să adopte islamul, în caz contrar urmînd a fi uciși sau transformați în sclavi. Totul petrecîndu-se cu complicitatea autorităților inclusiv la nivel militar, fără să fie prea limpede ce urmăresc acești politicieni iresponsabili. Extincția rasei albe? Moartea democrației liberale? Desființarea temeliei civilizației europene respectiv iudeo-creștinismul? Și dacă da, de ce? Întrebări fără răspuns. Deocamdată.

Deși este o ficțiune cu rădăcini bine ancorate în realitate, această carte dă fiori transmițind sentimentul că deși par de domeniul absurdului aceste lucruri cutremurătoare chiar se pot întîmpla! Se știe cu cît cinism s-a încercat impunerea unor cote obligatorii de  ”refugiați” țărilor din UE și cît de greu au luptat unele țări împotriva acestor măsuri absurde. Și disputa încă nu s-a încheiat. Din fericire, în romanul Angelei Tocilă mai sunt țări care deși par înapoiate în ochii ”progresiștilor” au bunul simț să nu-și nege rădăcinile și tradițiile, rezistînd atît cît se mai poate ororilor corectitudinii politice. Către aceste țări se și îndreaptă valul de refugiați autentici, în căutarea unei normalități atît de ușor pierdute: un pat cald, o masă caldă, un suflet iubitor și cald, o viață normală.

Cartea este scrisă în ritm alert și te ține cu atenția trează pe tot parcursul său, lucrurile putînd oricînd să se transforme din bine în rău și invers. Este încheiată într-o notă pozitivă pe care vă invit să o descoperiți citind-o. Spor la lectură!

Episodul minorilor care trec granița din Mexic în SUA în compania unor adulți care poate sunt, poate nu, părinții lor, a inflamat opinia public românească din spațiul virtual mai mult decît a fost cazul în SUA. Degeaba s-a încercat a li se explica românilor că această politică datează din 1997, că această practică a separării minorilor de adulși a fost adoptată de președinții Clinton, care a semnat legea votată de Congres în acest sens, Bush, Obama și acum Trump, degeaba s-a spus că  această lege a fost adoptată de Congres în urma raportului din 1994 care arată că mulți dintre minorii care treceau șiatunci granița Mexicului cu SUA deveneau victime ale traficanților de oameni și sfîrșeau prin a îngroșa numărul muncitorilor la negru sau al prostituatelor. România care combate pe internet nu a vrut să audă de aceste amănunte pentru că Trump este un barbar, un nebun demn de legat iar votanții lui sunt demni de dispret, pe calapodul votanților lui Dragnea, cumpărați pentru un mic și o bere.

Acest episode trist este pînă la urmă ilustrativ atît pentru starea mediului politic și a presei din SUA dar și a capacității românilor de a întelege ce se întamplă peste ocean. Voi începe întîi prin a spune că în Noiembrie în SUA au loc alegeri, așa numitele mid-term, iar Partidul Democrat încearcă să preia majoritatea în Camera Reprezentanților. Din rațiuni practice și ideologice, Democratii au îmbrățișat cauza imigrației ilegale și și-au facut din ea un steag de luptă. Cauzele practice țin de ideea că odată deveniți cetățeni cu drept de vot acești imigranți vor vota cu  Partidul Democrat. Iar această socoteală simplă ține de o altă realitate pe care România nu o înțelege, și anume realinierea partidelor politice în SUA. Pentru că așa cum Ronald Reagan (un alt președinte pe care presa de peste ocean l-a făcut cu ou și cu oțet în timpul celor două mandate ale sale) a transformat sudul creștin evangelic al SUA într-un bastion al Republicanilor, Donald Trump, adduce clasa muncitoare Americană fostă bază electorală de decenii a democraților,în rîndurile Republicanilor. Centrul stanga devine centru dreapta. Iar această aliniere ține de politică și de economie. Căci așa cum Ronald Reagan a profitat de abandonarea sudului creștin de către democrați după legalizarea avortului șidupă ră zboiul din Vietnam, tot așa Donald Trump profită de abandonarea clasei muncitoare de către stînga Americană. Preocupată de corectitudinea politică, de fărîmițarea societății americane în grupări rasiale, etnice și sexuale, jurînd credință mondialismului și a unei lumi fără granițe, autoflagelarea civilizației occidentale în numele multicularismului  în care baza iudeo-creștină care stă la baza democrațiilor occidentale estecondamnată și văzută ca un vector de opresiune, și ostracizarea bărbatului alb și heterosexual ca abuzator al femeilor și minorităților, stînga Americană ca șisurata ei europeană, a abandonat clasa muncitoare. În acest vacuum ideologic Donald Trump a venit cu un mesaj simplu: Make America Great Again. Un mesaj populist, America pentru Americani, protecția clasei muncitoare și mijlocii, reducerea intervenționismului politico armat al SUA în lume. La aceasta se adaugă respectful pentru steag, pentru Poliție, pentru forțele armate, exprimarea ideii că o țară are nevoie de o graniță  pentru a rămîne un stat, că legile trebuiesc respectate de toți și că nicio țară, oricît de bogată și generoasă este, nu își poate permite să primească și să găzduiască toți săracii lumii. Iar rezultatele administrației Trump se văd în creșterea economică, în scăderea dramatică a șomajului, în creșterea venitului net al populației. Fireste, prin prisma extraselor din New York Times, Washington Post, CNN și Huffington Post, aceste lucruri sunt necunoscute publicului român.

Dar despre presa Americană, a cărei capacitate de a influența opinia publică se diminuează pe zi  ce trece și despre încrederea oarbă a românilor în aceleași organizații media voi vorbi într-un alt post.

Clemycali

În urmă cu vreo trei ani a apărut o carte care a făcut vîlvă și a stîrnit discuții contradictorii deosebit de aprinse, Supunere, autor Michel Houellebeck. Pe scurt, cartea era un semnal de alarmă, o ficțiune în care se prevedea că pînă în 2022 Franța ar fi fost complet islamizată. Realist scenariu? Posibil. Sau poate că nu. Sau poate că da, dar nu atît de repede. Cert este că în mai multe țări există deja în marile orașe cartiere întregi locuite de găști de ”refugiați” care-și impun punctul de vedere inclusiv în fața autorităților din moment ce nici măcar Poliția nu se aventurează în acele teritorii. Cumplită carte!

Și iată că în 2017 apare o altă carte din același registru, respectiv pericolul islamizării europei și nu numai, o carte semnată de Angela Tocilă, Eu sunt Silvia.

Silvia este o româncă ajunsă în șomaj, cu rate la bancă și greutăți uriașe, care-și caută scăparea în occident, mai exact în Italia unde face munci umilitoare la fel ca atîția și atîția conaționali pînă reușește cumva să scape de sărăcie muncind ca translator și ajunge chiar bogată, are o frumoasă fetiță dobîndită în urma unei frumoase povești de iubire. Numai că năpasta o lovește crunt și după cîțiva ani de fericire împreună cu noua sa familie începe lupta cu nedreptățile mai ales după ce soțul ei este ucis de cîțiva ”refugiați” pedepsiți drastic de justiția vremii: doi ucigași sunt retrimiși în țările lor, iar alți doi sunt condamnați la cîte trei ani de închisoare. Atît valorează viața unui OM! Atît!

Nu trece prea mult timp și Silvia trece ea însăși printr-o experiență traumatizantă: jefuită și aproape ucisă în bătaie tot de niște ”refugiați” Silvia începe o luptă inegală cu autoritățile, cu media, cu mentalitățile îmbîcsite de corectitudinea politică, cu tot acest mediu din ce în ce mai ostil.

Cum va ieși Silvia din acest carusel de nenorociri vă invit să aflați singuri citind această carte minunată scrisă în ritm alert, cinematografic.

O remarcă: dacă Silvia este un personaj fictiv, viața Silviei este alcătuită în bună parte din întîmplări reale, culese din presa vremii: atentate, jafuri și violuri, etc, comise de ”refugiați” și trecute în bună parte sub tăcere de autoritățile vinovate măcar de lașitate dacă nu și de complicitate.

Am mai spus: asta este diferența dintre un om oarecare și un scriitor: scriitorul surprinde un moment (sau mai multe) și îl sondează în adîncime pînă cînd întreaga esență a acelui moment expandează în substanța unei cărți scrise cu liminară sinceritate și cu totală dăruire de sine! Ceea ce Angela Tocilă face cu mare măiestrie!

”Silvia Angelei Tocilă nu este Angela Tocilă, așa cum ar putea crede cineva care o cunoaște pe autoare. Este cartea unui om care vede aberațiile pe care le pot crea și lipsa dreptei măsuri a corectitudinii politice” spune Ara Șeptilici.

Cu toată stima, subliniind că sunt de aceeași părere cu distinsa doamnă, eu cred că ba da, Silvia Angelei Tocilă ESTE Angela Tocilă! Care Silvia spre deosebire de personajul lui Michel Houellebeck, un profesor universitar care trece la islam pentru avantaje, Sivia Angelei Tocilă luptă din răsputeri ca măcar fetița ei să nu trăiască într-o lume care și-a pierdut busola și rădăcinile, adică o europă care și-a pierdut valorile creștine adoptînd tot ce este mai nociv din corectitudinea politică: discriminarea pozitivă, legalizarea căsătoriilor gay, teroarea răspîndită de islamiștii fanatici, etc etc etc. Pericolul este real pentru că politicienii de calibru au dispărut se pare cam din toată lumea, nu doar din Europa.

Ce rezervă viitorul copiilor și nepoților noștri? Dumnezeu cu mila!

Nu mai știu cînd mi-a căzut sub ochi prima postare pe fb a Angelei Tocilă. Oricum, cred că au trecut cîțiva ani de atunci și pînă acum. Mi-a plăcut stilul direct chiar agresiv în care se exprimă, îmi place că nu este tributară unui/or partid/e politic/e, îmi place că se circumscrie unor principii NU unor politicieni. După ce a fost acuzată de băsism n-a pregetat să-l dezvueze public pe fostul președinte cînd a considerat că Băsescu a trădat băsismul.

Nu știu de ce nu m-am obosit să cumpăr cărțile sale Picături din soare sau Iris de la Bookfest 2018 și habar n-am de ce m-am hotărît să particip la prezentarea celei mai recente cărți a Angelei Tocilă, Muntele de sticlă. Cînd am ajuns la Muzeul literaturii române erau deja aproximativ 40/50 de cititori. Nu mă așteptam la atîția dar în final au fost – cred eu – mai bine de o sută de participanți, dintre care nu am recunoscut pe nimeni, cu o singură excepție, un simpatic jurnalist, veșnic burlac. 🙂

Am remarcat repejor că se cam cunoșteau între ei și nu m-am aventurat la socializare. Am ceva experiență și nu am numai amintiri plăcute de la astfel de evenimente așa că, mă țin mai așa, lăturiș.  🙂  În fine.

La masa de prezentare, Angela îi aștepta pe cei trei prezentatori ai cărții, între timp scrutînd participanții și schimbînd saluturi și îmbrățișări cu mai mulți dintre ei. La masa amenajată ca tarabă, am văzut pe lîngă Muntele de sticlă și cartea Eu sunt Silvia și le-am cumpărat pe amîndouă. Lîngă mine, am văzut că alt cititor avea și Copiii războiului și m-am hotărît să o cumpăr și pe aceea. Și bine am făcut!

Am ceva lecturi la activ pînă acum și cu greu mă mai poate surprinde stilul unui autor. Dar această carte, chiar mi-a dat de gîndit! Ca să-l parafrazez pe un cunoscut și iubit autor, Gabriel Liiceanu, m-am întrebat: ce-o mai fi și cartea asta? Jurnal nu e, roman nu e, corespondență de război nu e. Dar ce este totuși ? Este o carte care îmbină stilul autoconfesiv al autoarei care povestește crîmpeie din viața sa și a familiei sale cu poveștile triste sau nu ale unor supraviețuitori ai WW II care au trăit acele orori fiind copii. Această carte este deosebită și pentru că în timp ce se încheagă dezvăluie fără sfială chiar laboratorul de creație al autoarei! Rar lucru, din cîte știu eu! Și mai are ceva deosebit această carte: conține propria sa cronică, dezvăluită de autoare atît la început, cît și pe parcurs și evident la epilog trage concluzii.

Pentru a aduna mărturiile vîrstnicilor care au acceptat să retrăiască acele momente cumplite, Angela a străbătut distanțe respectabile, a străbătut cîteva țări și a ascultat cu răbdare tot ce aveau acei oameni de spus. Apoi a scris pe îndelete. Am să extrag cîteva momente care au marcat nașterea aceste cărți pe care o recomand călduros!

”Încă nu-mi dau seama cum s-a născut ideea acestei cărți… poate stînd la masă într-un restaurant unde-l sărbătoream pe cumnatul meu Johann, privind copiii jucîndu-se în mijlocul sălii. (…) Erau trei fetițe și un băiețel știrb de dinții din față, cu o figură de poznaș răsfățat. Se izolaseră de restul lumii, așa cum fac copiii. Erau doar ei și joaca lor, adulții nu mai existau. (…) Și atunci am avut revelația, cartea, chiar și titlul, (…) iar din ziua aceea n-am mai avut liniște și nici astîmpăr.”

Exact asta este diferența dintre un om oarecare și un scriitor: scriitorul surprinde un moment și îl sondează în adîncime pînă cînd întreaga esență a acelui moment expandează în substanța unei cărți scrise cu liminară sinceritate și cu totală dăruire de sine!

N-am de gînd să povestesc conținutul cărții dar mai înserez drept încheiere un crîmpei din epilog: ”Nu am pretenția ca această carte să aibă vreun aport sau să fie parte a unei schimbări, sunt prea modestă pentru a-mi face iluzii, dar ceea ce mi-am dorit și sper să-mi ating scopul, este ca cei ce o vor citi să-și dea seama de fragilitatea normalității în care trăim, că războiul pîndește mereu după ușă, așteptînd doar un pretext cît de mic să ne intre în casă, iar atunci cînd în sfîrșit își face drum, nimeni nu mai e în siguranță, nici măcar copiii pe care trebuie să-i protejăm de cruzimea adulților, cu orice preț.”

Această carte stă sub deviza unui adevăr cumplit: bărbații mai în vîrstă declară război. Dar tinerii trebuie să lupte și să moară. (Herbert Hoover).