Feeds:
Articole
Comentarii

Nu mai știu cînd mi-a căzut sub ochi prima postare pe fb a Angelei Tocilă. Oricum, cred că au trecut cîțiva ani de atunci și pînă acum. Mi-a plăcut stilul direct chiar agresiv în care se exprimă, îmi place că nu este tributară unui/or partid/e politic/e, îmi place că se circumscrie unor principii NU unor politicieni. După ce a fost acuzată de băsism n-a pregetat să-l dezvueze public pe fostul președinte cînd a considerat că Băsescu a trădat băsismul.

Nu știu de ce nu m-am obosit să cumpăr cărțile sale Picături din soare sau Iris de la Bookfest 2018 și habar n-am de ce m-am hotărît să particip la prezentarea celei mai recente cărți a Angelei Tocilă, Muntele de sticlă. Cînd am ajuns la Muzeul literaturii române erau deja aproximativ 40/50 de cititori. Nu mă așteptam la atîția dar în final au fost – cred eu – mai bine de o sută de participanți, dintre care nu am recunoscut pe nimeni, cu o singură excepție, un simpatic jurnalist, veșnic burlac. 🙂

Am remarcat repejor că se cam cunoșteau între ei și nu m-am aventurat la socializare. Am ceva experiență și nu am numai amintiri plăcute de la astfel de evenimente așa că, mă țin mai așa, lăturiș.  🙂  În fine.

La masa de prezentare, Angela îi aștepta pe cei trei prezentatori ai cărții, între timp scrutînd participanții și schimbînd saluturi și îmbrățișări cu mai mulți dintre ei. La masa amenajată ca tarabă, am văzut pe lîngă Muntele de sticlă și cartea Eu sunt Silvia și le-am cumpărat pe amîndouă. Lîngă mine, am văzut că alt cititor avea și Copiii războiului și m-am hotărît să o cumpăr și pe aceea. Și bine am făcut!

Am ceva lecturi la activ pînă acum și cu greu mă mai poate surprinde stilul unui autor. Dar această carte, chiar mi-a dat de gîndit! Ca să-l parafrazez pe un cunoscut și iubit autor, Gabriel Liiceanu, m-am întrebat: ce-o mai fi și cartea asta? Jurnal nu e, roman nu e, corespondență de război nu e. Dar ce este totuși ? Este o carte care îmbină stilul autoconfesiv al autoarei care povestește crîmpeie din viața sa și a familiei sale cu poveștile triste sau nu ale unor supraviețuitori ai WW II care au trăit acele orori fiind copii. Această carte este deosebită și pentru că în timp ce se încheagă dezvăluie fără sfială chiar laboratorul de creație al autoarei! Rar lucru, din cîte știu eu! Și mai are ceva deosebit această carte: conține propria sa cronică, dezvăluită de autoare atît la început, cît și pe parcurs și evident la epilog trage concluzii.

Pentru a aduna mărturiile vîrstnicilor care au acceptat să retrăiască acele momente cumplite, Angela a străbătut distanțe respectabile, a străbătut cîteva țări și a ascultat cu răbdare tot ce aveau acei oameni de spus. Apoi a scris pe îndelete. Am să extrag cîteva momente care au marcat nașterea aceste cărți pe care o recomand călduros!

”Încă nu-mi dau seama cum s-a născut ideea acestei cărți… poate stînd la masă într-un restaurant unde-l sărbătoream pe cumnatul meu Johann, privind copiii jucîndu-se în mijlocul sălii. (…) Erau trei fetițe și un băiețel știrb de dinții din față, cu o figură de poznaș răsfățat. Se izolaseră de restul lumii, așa cum fac copiii. Erau doar ei și joaca lor, adulții nu mai existau. (…) Și atunci am avut revelația, cartea, chiar și titlul, (…) iar din ziua aceea n-am mai avut liniște și nici astîmpăr.”

Exact asta este diferența dintre un om oarecare și un scriitor: scriitorul surprinde un moment și îl sondează în adîncime pînă cînd întreaga esență a acelui moment expandează în substanța unei cărți scrise cu liminară sinceritate și cu totală dăruire de sine!

N-am de gînd să povestesc conținutul cărții dar mai înserez drept încheiere un crîmpei din epilog: ”Nu am pretenția ca această carte să aibă vreun aport sau să fie parte a unei schimbări, sunt prea modestă pentru a-mi face iluzii, dar ceea ce mi-am dorit și sper să-mi ating scopul, este ca cei ce o vor citi să-și dea seama de fragilitatea normalității în care trăim, că războiul pîndește mereu după ușă, așteptînd doar un pretext cît de mic să ne intre în casă, iar atunci cînd în sfîrșit își face drum, nimeni nu mai e în siguranță, nici măcar copiii pe care trebuie să-i protejăm de cruzimea adulților, cu orice preț.”

Această carte stă sub deviza unui adevăr cumplit: bărbații mai în vîrstă declară război. Dar tinerii trebuie să lupte și să moară. (Herbert Hoover).

 

Reclame

Nu mai știu în ce lecturi am întîlnit prima dată o menționare călduroasă a acestui autor. Nu știam nimic despre el. Stîrnit (mînat de curiozitate) am purces la căutarea acestei cărți în toate librăriile pe care le-am întîlnit în cale, vreme bună; cîțiva ani am toooot căutat-o pînă cînd într-un mall, o fătucă mi-a răspuns cu nonșalanță: cartea domnului Vîrlan s-a epuizat.! Vîrlan? Eu întrebasem de Vintilă NU de bucătarul de pe nu știu ce canal tv. Lămurit, m-am resemnat și am renunțat la căutare. Cu așa librari… Atunci nu mi-a dat prin cap să caut la editură. Asta e!

Apoi, la bookfest București 2018, m-am oprit în dreptul editurii Vremea unde era etalată întreaga (cred) operă a lui Horia Vintilă. Am pus în sfîrșit mîna pe cartea îndelung rîvnită, Dumnezeu s-a născut în exil și începusem să o răsfoiesc cînd un ins cam șters dar cu o privire ostilă m-a întrebat semi-răstit: cine mai este și ĂSTA? Am priceput repejor că era un provocator și am ridicat din umeri arătînd cu un deget către o fată care păzea standul, am plătit cartea și am plecat. Mai aveam în plan cîteva cărți care mă așteptau răbdătoare și pe care le-am pus la așteptare în bibliotecă.

Foarte pe scurt despre autor, citez de pe pagina de gardă: născut la Segarcea 18/31 decembrie 1915 decedat la 4 aprilie 1992. Numele său real fiind Vintilă Caftangioglu; absolvent al Colegiului Național Sfîntul Sava a urmat cursuri la facultățile de Drept, Filosofie și Litere, dar a obținut licența numai în drept.

Sprijinit de Nichifor Crainic, este numit atașat de presă la Roma în iunie 1940; va fi rechemat în țară în luna octombrie de guvernul legionar. În 1941 obține o bursă Humbold și pleacă în Austria, unde cu ajutorul lui Alexandru Marcu, este numit atașat de presă la Viena în 1942. Între august 1944 și mai 1945 este închis, împreună cu soția, în lagăre din Silezia, Austria, Italia.

În februarie 1946, un ”Tribunal al Poporului” din România îl condamnă la muncă silnică pe viață pentru ”crima de dezastrul țării, prin săvîrșire de crime de război constînd în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului și fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice.”

Opresc citarea (mi-e greață cum reînvie această atmosferă acum, în România, prin vocea mai multor lideri ai puterii) și înșir pe scurt, periplul acestui personaj: emigrează în Italia, Argentina, între 1948 și 1953, an în care se stabilește în Spania țară unde va trăi pînă la sfîrșitul vieții cu excepția perioadei trăite la Paris între 1960-1964. Licențiat al Facultății de Litere din cadrul Universității Catolice din Paris, doctor în Drept al Universității din Valladolid, a avut o bogată activitate ca publicist, profesor, conferențiar.

Distins cu Premiul Goncourt în 1960 pentru romanul Dieu est ne en exil, scris direct în limba franceză. Festivitatea de decernare nu are însă loc din cauza campaniei de denigrare întreprinse de oficiali români, intens sprijinite de L^Humanite și de stînga franceză.

Autor a numeroase romane, volume de versuri, eseuri, istorii literare etc.

În aceste condiții cum să fie cunoscut de tinerii care păzesc și vînd cărți dar care cred că-s librari?

Foarte pe scurt despre carte (pe care o voi prezenta curînd): ”în 1958 Vintilă Horia a avut o întîlnire, o întîlnire de spirit. Se celebrau în anul acela două mii de ani de la nașterea lui Ovidiu. A reluat operele poetului, mai mult sau mai puțin uitate după bacalaureat. A fost o revelație. Ovidiu fusese și el un exilat. (…) Între scriitorul latin din secolul I și scriitorul român s-a format o relație, un fel de legătură supranaturală, care provenea dintr-o tainică asemănare. (…)” Daniel-Rops, membru al academiei franceze.

Și mai pe scurt, Dumnezeu s-a născut în exil este un fel de jurnal ținut de Ovidiu pentru ultimii săi opt ani de viață petrecuți la Tomis, jurnal scris de fapt de Vintilă Horia pentru a descrie propriul său exil. O carte absolut fascinantă!

Miting pro dragnea și pro psd + alde.

https://recorder.ro/miting-psd/

esența acestui miting este CLAR exprimată începînd cu minutul 8,58: ”să nu mai iasă pentru justiție. justiția a făcut praf România. ai înțeles?”

 

Nu știu nimic despre autoare, Eugenia Crainic, în afară de ceea ce mărturisește în scurtul cuvînt îninte în care schițează pe scurt cine/ce este și ce vrea: o jurnalistă care iată acum debutează în proză cu un roman pe care nu mă sfiesc să-l caracterizez pe scurt ca fiind strălucit.

Romanul are o tentă de policier care pornește de la un fapt oarecare inspirat din realitate dar care fapt este subtil prelucrat de la o crimă banală la un roman de o complexă profunzime și analiză a sufletului omenesc.

Foarte pe scurt, subiectul este preluat din presa românească din urmă cu vreo șapte sau opt ani, respectiv o studentă și iubitul ei au ucis și tranșat un nefericit flăcău tomnatic dacă nu chiar de-a binelea bătrîn, mare amator de prospătură contra cost. Crima petrecută într-un orășel de provincie este anchetată de o echipă formată din doi ofițeri locali și doi ofițeri veniți de la centru. Cu migală , autoarea îl conduce pe cititor pe diverse piste care se dovedesc false pînă cînd apare evident mobilul real al crimei și este descoperit ucigașul. În paralel, autoarea face o scurtisimă radiografie a societății în care trăim fără să insiste prea mult. Și bine face că nu insistă pentru asta ar știrbi din spumoasa relatare a poveștii scrisă în ritm alert și presărată din belșug cu umor de cea mai bună calitate. Dar crima este numai un fundal  pe care se dezvoltă în paralel cu cercetările polițienești o frumoasă poveste de dragoste a două suflete profund rănite de relațiile anterioare, poveste care încununează romanul cu un final fericit.

Pe scurt, o carte de neratat!

Cartea se găsește la librăriile Cărturești.

Mutarea ambasadei SUA la Ierusalim și faptul ca guvernul României s-a opus condamnării acestui gest politic de către UE nu face decît să accentueze faptul că dpdv politic SUA și UE se îndepărtează una de cealaltă cu fiecare zi ce trece. Dar ptr a întelege cauzele acestui schism trebuie să înțelegem rațiunile ptr care a fost fondată Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană este rodul ideilor politice post 1989, cînd odată cu prăbușirea URSS, în vestul Europei au început să devină evidente ideile care urmăreau crearea unor State Unite Europene, o entitate economică și politică care să poată concura de la egal la egal cu SUA. Firește, aceste idei nu au fost niciodată dezbătute în România. Și asta ptr că anii 90 puneau românii față în față cu alte probleme ca mineriadele, tranziția de la un sistem economic la altul, corupția, etc. România a avut de recuperat un decalaj de cel puțin 25 de ani în termen de gîndire politică, și astfel, România a aderat la UE nu ptr că înțelegea pe deplin proiectul UE ci ptr că oamenii au văzut în acest demers un pas înainte către normalitate economică, politică și judiciară.

Această schismă politică între UE și SUA s-a accentuat în ultimii 10-15 ani. Alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA nu a făcut decît să exacerbeze aceste tensiuni déjà vizibile. Firește, în România la fel ca acum 20 de ani, nimeni nu a observat schimbările politice din America și Europa, și aproape nimeni nu vrea să înțeleagă că trăim o schimbare de paradigmă. Naționalismul reînvie iar instituțiile surpra-statale de genul UE și-au atins maximul de competență și de importanță.

Așa se face că mutarea ambasadei americane la Ierusalim a fost un șoc ptr toată lumea. Faptul că un președinte American a avut curajul să respecte promisiunea electorală făcută de cel puțin trei predecesori ai săi (Obama, Bush 43 și Clinton) a consternat aproape întreaga clasă politică europeană. În spatele acestei mișcări se ascunde însă o schimbare radicală a politicii americane în Orientul Mijlociu, care are ca bază coaliția dintre Arabia Saudita-Israel-Egipt. Și în timp ce liderii europeni iși arătau consternarea față de această mutare, în Orientul Mijlociu această mutare a fost privită cu relativă bunăvoință. Firește, în România, unde informația ajunge filtrată cu grijă, acest lucru nu a fost observat.

În concluzie, nu vorbim de o izolare a SUA ci de o schimbare de priorități în politica externă. Președenția Trump este prea puțin interesată de consensul politic cu aliații din UE și urmărește în primul rînd interesele politice americane chiar dacă aceasta îi supără pe liderii de la Berlin, Paris și Bruxelles. Iar această schismă se va adînci și România va avea la un moment dat de făcut o alegere grea: alături de cine iși va alinia politica externă: de SUA sau de UE.

Mulțumesc doamnei Clemy Bebb ptr acest articol lămuritor.

Un scurtisim eseu pe această tema a apărut la Humanitas în 2014 fără să facă mare vîlvă. Păcat, pentru că este un sclipitor eseu despre cum se duce de rîpă societatea în care trăim deși știm bine că nu (prea) merităm acest lucru…

Despre autor nu știm mare lucru, în afară de o scurtă notă a editurii italiene unde a apărut prima traducere într-un volum colectiv intitulat allegro ma non troppo și nici nu are (prea) mare importanță. Important este eseul, pe care chiar autorul s-a învrednicit să-l caracterizeze într-o scurtă notă de început. Iat-o:

”Compania Mad Millers a tipărit doar un număr limitat de exemplare ale cărții de față, care nu se adresează imbecililor, ci oamenilor care au de-a face uneori cu aceștia. Ar fi deci un exces de zel să adaug că nici unul dintre cei care vor primi această carte nu are cum să se încadreze în aria Im a graficului de bază (grafic care ilustrează împărțirea oamenilor în patru categorii și anume neajutorați (N) inteligenți (I) răufăcători (R) și evident, imbecili (Im). – n.m. tibi) cu toate acestea, ca majoritatea exceselor de zel, este mai bine de menționat decît de ignorat, deoarece, așa cum spune filozoful chinez, ,,Erudiția este sursa înțelepciunii universale; dar nu înseamnă că nu poate deveni cîteodată cauza unor neînțelegeri între prieteni.,,”

Mai întîi să enumerăm cele cinci legi în formularea autorului:

  1. Numărul indivizilor imbecili în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea.
  2. Probabilitatea ca un anumit individ să fie imbecil este independentă de orice însușire a respectivei persoane.
  3. Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără a cîștiga nimic în schimb, uneori suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale.
  4. Non-imbecilii vor subestima întotdeauna influența negativă a imbecililor. Îndeosebi, non-imbecilii vor uita mereu că, indiferent de moment, loc sau circumstanțe, a avea de-a face și/sau a te asocia cu imbecilii se va dovedi cu siguranță o mare greșeală.
  5. Imbecilul este cel mai periculos tip de persoană. Cu corolarul: imbecilul este mai periculos decît un răufăcător.

***

Pare limpede? Cam da… Totuși să explicăm fie și pe scurt, cum vede autorul aplicarea celor cinci legi. Să începem așadar, cu cea de a cincea lege. De ce este un imbecil mai periculos decît un răufăcător? Pornind de la împărțirea oamenilor în cele patru categorii sus-menționate, vom stabili că neajutorații sînt cei care prin acțiunile lor vor avea pierderi neplanificate în beneficiul altora, inteligenții sunt cei ale căror acțiuni vor avea beneficii pentru toate lumea inclusiv ei, răufăcătorii sunt cei care plănuiesc devalizarea altor indivizi în beneficiu sctrict propriu.

Iar imbecilii? Ei bine, imbecilii sunt cei care ”cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără a cîștiga nimic în schimb, uneori suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale.” Adică exact așa cum statuează legea a treia. Dacă în cazul răufăcătorilor nu se face decît un transfer de bunuri și servicii de la un individ la altul, societatea pe ansamblu neavînd nimic de pierdut, în cazul imbecililor pierderile sunt pe ansamblu, adică pierderi pentru toată lumea!

Mai departe, restul este simplu. Prima lege ne surprinde și parcă am fi tentați să o respingem. Totuși, autorul a întreprins studii riguroase și demonstrează acest lucru în eseu. Pe mine m-a convins…

A doua lege se referă la răspîndirea imbecililor în toate straturile societații, de la oameni simpli la genii, de la analfabeți la premia(n)ți Nobel, de la necalificați la maiștri, etc etc, neținînd seama nici de etnie, nici de rasă, nici de sex, nici de vîrstă, nici de nimica nimicuța. Imbecilul este omniprezent și acționează constant în detrimentul tuturor.

A patra lege este atît de evidentă, încît nici măcar nu are rost să o mai explicăm. Dau două exemple: tăierea necugetată a salariilor cu 25% (aproape nimeni nu l-a iertat pe pirat pentru acest lucru) și asocierea liberalilor la usl.

Pentru a cincea lege dau din nou, cuvîntul autorului: ”indiferent de perioada istorică luată în considerare, este impresionant că fiecare țară aflată pe o traiectorie ascendentă are în mod inevitabil un anume procent de imbecili. Totodată, are și un procent neobișnuit de mare de oameni inteligenți,care reușesc să limiteze libertatea de acțiune a imbecililor și în același timp, produc un profit îndeajuns de mare pentru a progresa atît în interesul propriu cît și al celorlalți membri ai societății.

Într-o țară aflată în declin, procentul imbecililor este în continuare constant dar se poate observa la restul populației o creștere alarmantă a numărului de răufăcători cu înclinații spre imbecilitate (…) dar și o creștere a numărului de neajutorați din cadrul celorlalte profesii. Asemenea schimbări în alcătuirea populației non-imbecile duc inevitabil la creșterea puterii distructive a procentului de imbecili și declinul devine astfel o certitudine. Iar țara se duce de rîpă.”

Limpede acum de ce merge România spre neant?

Tiberiuorasanu's Blog

Cînd am vizitat în decembrie 2010, Yardenit de pe Rîul Iordan, tocmai începuse o ploicică măruntă şi rară, adevărată mană cerească pe aceste meleaguri. Am mers spre locul amenajat cu aprobarea Ministerului Religiilor din Israel, unde potrivit spuselor domnului ghid Iosif, – “eeeem, veţi lua contact cu apa Iordanului; nu vă veţi boteza pentru că aţi fost deja botezaţi”. Are dreptate ? Probabil. Cert este că Dumnezeu ne botează pe noi toţi, evrei sau nu, cu ploaia Sa binefăcătoare.

Despre Bobotează, citiţi AICI şi AICI 

Ajungem. Şi aici, ca şi la Biserica Pater Noster de pe Muntele Măslinilor, zidurile sunt tapetate cu inscripţii în multele limbi ale pămîntului, care redau episodul din NT (Marcu 1, 9-11).  Mă bucur să văd că şi aici, limba română este evidenţiată. Întrarea în apa Iordanului este permisă numai îmbrăcat/ă într-un costum ritual care fie se cumpără, fie se închiriază; în acest scop…

Vezi articol original 122 de cuvinte mai mult