Feeds:
Articole
Comentarii

Un scurtisim eseu pe această tema a apărut la Humanitas în 2014 fără să facă mare vîlvă. Păcat, pentru că este un sclipitor eseu despre cum se duce de rîpă societatea în care trăim deși știm bine că nu (prea) merităm acest lucru…

Despre autor nu știm mare lucru, în afară de o scurtă notă a editurii italiene unde a apărut prima traducere într-un volum colectiv intitulat allegro ma non troppo și nici nu are (prea) mare importanță. Important este eseul, pe care chiar autorul s-a învrednicit să-l caracterizeze într-o scurtă notă de început. Iat-o:

”Compania Mad Millers a tipărit doar un număr limitat de exemplare ale cărții de față, care nu se adresează imbecililor, ci oamenilor care au de-a face uneori cu aceștia. Ar fi deci un exces de zel să adaug că nici unul dintre cei care vor primi această carte nu are cum să se încadreze în aria Im a graficului de bază (grafic care ilustrează împărțirea oamenilor în patru categorii și anume neajutorați (N) inteligenți (I) răufăcători (R) și evident, imbecili (Im). – n.m. tibi) cu toate acestea, ca majoritatea exceselor de zel, este mai bine de menționat decît de ignorat, deoarece, așa cum spune filozoful chinez, ,,Erudiția este sursa înțelepciunii universale; dar nu înseamnă că nu poate deveni cîteodată cauza unor neînțelegeri între prieteni.,,”

Mai întîi să enumerăm cele cinci legi în formularea autorului:

  1. Numărul indivizilor imbecili în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea.
  2. Probabilitatea ca un anumit individ să fie imbecil este independentă de orice însușire a respectivei persoane.
  3. Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără a cîștiga nimic în schimb, uneori suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale.
  4. Non-imbecilii vor subestima întotdeauna influența negativă a imbecililor. Îndeosebi, non-imbecilii vor uita mereu că, indiferent de moment, loc sau circumstanțe, a avea de-a face și/sau a te asocia cu imbecilii se va dovedi cu siguranță o mare greșeală.
  5. Imbecilul este cel mai periculos tip de persoană. Cu corolarul: imbecilul este mai periculos decît un răufăcător.

***

Pare limpede? Cam da… Totuși să explicăm fie și pe scurt, cum vede autorul aplicarea celor cinci legi. Să începem așadar, cu cea de a cincea lege. De ce este un imbecil mai periculos decît un răufăcător? Pornind de la împărțirea oamenilor în cele patru categorii sus-menționate, vom stabili că neajutorații sînt cei care prin acțiunile lor vor avea pierderi neplanificate în beneficiul altora, inteligenții sunt cei ale căror acțiuni vor avea beneficii pentru toate lumea inclusiv ei, răufăcătorii sunt cei care plănuiesc devalizarea altor indivizi în beneficiu sctrict propriu.

Iar imbecilii? Ei bine, imbecilii sunt cei care ”cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără a cîștiga nimic în schimb, uneori suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale.” Adică exact așa cum statuează legea a treia. Dacă în cazul răufăcătorilor nu se face decît un transfer de bunuri și servicii de la un individ la altul, societatea pe ansamblu neavînd nimic de pierdut, în cazul imbecililor pierderile sunt pe ansamblu, adică pierderi pentru toată lumea!

Mai departe, restul este simplu. Prima lege ne surprinde și parcă am fi tentați să o respingem. Totuși, autorul a întreprins studii riguroase și demonstrează acest lucru în eseu. Pe mine m-a convins…

A doua lege se referă la răspîndirea imbecililor în toate straturile societații, de la oameni simpli la genii, de la analfabeți la premia(n)ți Nobel, de la necalificați la maiștri, etc etc, neținînd seama nici de etnie, nici de rasă, nici de sex, nici de vîrstă, nici de nimica nimicuța. Imbecilul este omniprezent și acționează constant în detrimentul tuturor.

A patra lege este atît de evidentă, încît nici măcar nu are rost să o mai explicăm. Dau două exemple: tăierea necugetată a salariilor cu 25% (aproape nimeni nu l-a iertat pe pirat pentru acest lucru) și asocierea liberalilor la usl.

Pentru a cincea lege dau din nou, cuvîntul autorului: ”indiferent de perioada istorică luată în considerare, este impresionant că fiecare țară aflată pe o traiectorie ascendentă are în mod inevitabil un anume procent de imbecili. Totodată, are și un procent neobișnuit de mare de oameni inteligenți,care reușesc să limiteze libertatea de acțiune a imbecililor și în același timp, produc un profit îndeajuns de mare pentru a progresa atît în interesul propriu cît și al celorlalți membri ai societății.

Într-o țară aflată în declin, procentul imbecililor este în continuare constant dar se poate observa la restul populației o creștere alarmantă a numărului de răufăcători cu înclinații spre imbecilitate (…) dar și o creștere a numărului de neajutorați din cadrul celorlalte profesii. Asemenea schimbări în alcătuirea populației non-imbecile duc inevitabil la creșterea puterii distructive a procentului de imbecili și declinul devine astfel o certitudine. Iar țara se duce de rîpă.”

Limpede acum de ce merge România spre neant?

Anunțuri

Tiberiuorasanu's Blog

Cînd am vizitat în decembrie 2010, Yardenit de pe Rîul Iordan, tocmai începuse o ploicică măruntă şi rară, adevărată mană cerească pe aceste meleaguri. Am mers spre locul amenajat cu aprobarea Ministerului Religiilor din Israel, unde potrivit spuselor domnului ghid Iosif, – “eeeem, veţi lua contact cu apa Iordanului; nu vă veţi boteza pentru că aţi fost deja botezaţi”. Are dreptate ? Probabil. Cert este că Dumnezeu ne botează pe noi toţi, evrei sau nu, cu ploaia Sa binefăcătoare.

Despre Bobotează, citiţi AICI şi AICI 

Ajungem. Şi aici, ca şi la Biserica Pater Noster de pe Muntele Măslinilor, zidurile sunt tapetate cu inscripţii în multele limbi ale pămîntului, care redau episodul din NT (Marcu 1, 9-11).  Mă bucur să văd că şi aici, limba română este evidenţiată. Întrarea în apa Iordanului este permisă numai îmbrăcat/ă într-un costum ritual care fie se cumpără, fie se închiriază; în acest scop…

Vezi articol original 122 de cuvinte mai mult

 

După incursiunea de la Valencia, avem iar, zi de odihnă; de exemplu, eu. Sau, de hoinărit, așa cum am văzut că fac unii. Sau zi de shoping, cum face și Silvia, din nou 🙂 . Nici măcar nu vă mai spun ce bunătățuri a luat pentru acasă; papa bun de tot 🙂  .Dimineață am coborît la micul dejun per pedes că din cele șapte ascensoare, nu funcționează nici măcar unul. De ce? Mister… nu-i nimic, sportul face bine la sănătate 🙂 ; numai că, sper să nu se întreacă cu gluma și cînd va trebui să urcăm în cameră!

În timp ce noi ne delectam cu frumusețile Valenciei, în Barcelona, separatiștii care au organizat un referendum pare-se ilegal, s-au luat la bătaie cu polițiștii. Sau cu unioniștii. Sau toți cu toți, naiba să mai știe. Nu mă pricep și nu mă bag dar, nu cred că mișcările politice centrifugale pot să aducă ceva bun în Uniunea Europeană. Mi se pare că o uniune puternică ar reprezenta o forță de apărare mult mai eficientă în fața pericolului real de expansiune rusească. Mă rog, nu știu prea multă istorie, și nici la politică nu-s tocmai expert. Dar, mi-a devenit destul de limpede faptul că în lipsa unor lideri cu viziune și carismă lucrurile merg spre rău sau în cel mai bun caz, stagnează. Și stagnează sau merg mai prost pentru că trăim într-o adevărată dictatură a submediocrității gregare și agresive.

Revenind la Benidorm, Gran Hotel Bali. Așa cum am mai spus, hotelul este compus din două corpuri, unul ”mic” cu vreo 20 de etaje și corpul ”mare” cu 43 etaje locuibile plus două etaje pentru mecanismele de comandă a instalațiilor. Nu  prea știu ce se află la subsol în afară de unul dintre cele două restaurante unite printr-o scară interioară. Hotelul se pretinde a fi de patru stele, poate că așa e, poate că-i mai degrabă de trei dar, este funcțional are tot ce trebuie pentru un sejur plăcut, nenumărate posibilități de distracție, jocuri, piscine, cafenele, baruri, cofetării, etc, iar seara muzică de cafe-concert.

Vremea a fost permanent senină dar din ce în ce mai răcoroasă, mai ales noaptea… Mi se pare normal! Totuși este luna octombrie, și chiar la Mediterana fiind, se apropie iarna, nu vara. Am avut regim de all inclusive, trei mese pe zi iar cu excepția micului dejun (cam repetitiv) la prînz și la cină felurile de mîncare (cam 60-70 zilnic) au variat constant. Fructe din belșug, vreo zece sos-dresuri pe bază de ulei de măsline cu diverse ierburi sau alte ingrediente, sosuri diverse (de carne, de tomate, cu sau fără curry, etc, etc, etc) dulcețuri, patiserie, prăjiturele, sucuri naturale, de fapt, cam tot ce-ți poate dori inimioara; chiar și fructe de mare! și bineînțeles, pentru adepții lui Bacchus, o sticlă de vin alb roze sau roșu la două persoane, la prînz și la cină. Plus o sticlă de apă plată de un litru și jumătate. Dacă apa nebăută o poți lua în cameră (pentru ness de exemplu), vinul nebăut rămîne pe loc.. Și hoțomanii naibii, în zilele de picknick, ne-au ”făcut” de porția de vin 🙂 . Desigur, glumesc.

La capitolul deficiențe am de reproșat finisajele de mîntuială ale pereților exteriori și lipsa de personal. Niciodată camerele nu au fost dereticate înainte de ora 14/15. Tot la capitolul plus este de remarcat că observînd borcanul de ness din camera noastră, personalul ne-a adus un aparat de încălzit apa! Iar la baie, chiar dacă n-am consumat în întregime gelul șamponul și săpunul, au fost aduse altele și altele, probabil ca să ne tenteze să le luăm la plecare, mai știi? 🙂 . Cu recepția n-am avut treabă decît la sosire cînd am primit cartela și cînd am cumpărat șapte zile  de acces la internet care teoretic este gratuit, practic NU, și la plecare. Tot așa am pățit și în Andaluzia, deci, nimic nou sub soare… Una peste alta ne-am simțit destul de bine către foarte bine șiiii, cam asta a fost…

Ce ne-a impresionat mai mult și mai mult? Să le luăm pe rînd:

Biserica din Novelda cu uluitoarea sa orgă cu tuburi din marmură,

Ivan Larrea sculptorul muzician,muzeele din Guadalest,

lacul de acumulare din Guadalest,albul calm din stațiunea Altea,peisajul sub și supra marin de la Insula Benidorm,

imaginea de ansamblu a stațiunii Benidorm,

castelul Santa Barbara din Alicante,Grădina palmierilor din Elx (citește elche),

belvedere de zi și de noapte de pe terasa de la etajul 45 a hotelului Bali,piața din Alicante,

creațiile lui Callatrava,

catedralele din Alicante și din Valencia. Mi-a scăpat ceva? Atîta pagubă! 🙂

Unii au fost curioși să vadă ce oferă Muzeul Oceanografic, se pare că inclusiv un spectacol cu delfini, restul am (re)căzut în mintea copiilor și vrem musai o plimbărică prin vadul secat al rîului Turia unde sunt amenajați zece km liniari de parc pentru copii, dar și pentru adulți și pentru tineri, și pentru adolescenți șiiiiii, bineînțeleeees, pentru turiști…   🙂 . Mergem circa 30 de minute cu un tramcar, cinci euro de persoană, de la piscină pînă la Podul de flori și înapoi.

În timp ce mergem, o voce monotonă înregistrată ne explică ce vedem. Ce vedem vedem, ce auzim auzim, dar nu pricepem nimic din simpatica limbă valenciană 🙂 . Locul este populat cu vîrstnici și maturi care se pot desfăta cu ceva beuturici la terase, tinerii își aștern pături și se pupă de zor, copiii au locuri special amenajate pentru joacă de tot felul, toată lumea are de ce să fie mulțumită!

Arbori diverși ca ficuși, palmieri și alte alea dar nu știu să le spun pe nume oferă umbră plăcută, apoi fîntîni arteziene, flori, arbuști, ce mai, un paradis! Gata, am ajuns la Podul florilor și ne întoarcem.

Complexul de clădiri construit de Santiago Callatrava este compus în afară de Oceanografic, din Muzeul Științelor și Artelor, Hemisferic și încă o chestie dar nu mai știu care.

Pînă să intrăm o leacă în Muzeul Artelor și al Științelor, Olga ne face o uluitoare demonstrație de acustică: un perete al muzeului este arcuit pe interior, adică este concav (mi se pare); doi dintre noi stau la un capăt, iar alții doi stau la celălalt capăt, distanța fiind cred, aproape o sută de metri. Ce șoptesc unii la un capăt, aud perfect ceilalți de la celălalt capăt. Aud chiar și eu, deși sînt cam fudul de urechi 🙂 ! În muzeu mai căscăm ochii pe ici pe colo, mai facem ceva fotografii pe dinăuntru și pe dinafară,

dar, cam gata… vrem acasă… vine microbuzul cu restul găștii și zăvîrși cu Valencia… la drum spre Benidorm.

Înapoi la cele sfinte. Catedrala din Valencia se presupune că ar adăposti una din cele trei cupe din care a băut Iisus la Cina cea de taină. Este demonstrată vechimea de peste două mii de ani, se poate stabili cu exactitate că această cupă provine din Iudeea acelor timpuri, dar dpdv științific, nu se poate dovedi nimic. Nici nu trebuie să fie dovedit! Dacă credință nu e, nimic nu e! Deci, această cupă se presupune a fi Sfîntul Graal, despre care sunt totuși două legende. Una presupune că din această cupă a băut Iisus la Cina cea de taină, altă legendă spunînd că în această cupă s-a adunat sîngele lui Iisus după ce acesta a fost străpuns cu sulița de un soldat roman. Personal, consider amîndouă legendele, ca fiind pur și simplu, inventate.

Mergem mai departe. Totuși am notat cîte ceva dar, cam disparat. Am vizitat Capela Borgia și am aflat că Papa Borgia a fost originar din Valencia, că Sfîntul Francesco de Borgia a fost mîna dreaptă a regelui Carlos I, ni s-a adus aminte că Regii Catolici au fost înmormîntați în Capela din Granada (unde am fost și am văzut), apoi am privit excelentele tablouri pictate de Murillo și de Goya. Am mai vizitat Capela Francisco de Borja. Catedrala din Valencia a fost construită începînd cu secolul al XIII-lea și are mai multe stiluri arhitecturale, respectiv gotic (care semnifică figura lui Dumnezeu), stilul baroc (care semnifică bogăția), stilul  renascentist (care semnifică figura omului), fiecare stil fiind inspirat de moda epocii în care au fost edificate. Vitraliile din onix nu lasă să pătrundă razele ultraviolete (care încălzesc).  Aceste vitralii au simboluri care amintesc de toate cele trei religii monoteiste, iudaism, creștinism, islam. Cam atît pe aici… Ne reunim la punctul de întîlnire și valea către minunile lui Santiago Callatrava.

Deși ni s-a atras atenția că nu avem voie să fotografiem, dacă Silvia ca văzut că alții nu se sfiesc, nu s-a sfiit nici ea 🙂 Rezultatul? Nește poze clar/obscure de toată frumusețea 🙂 Iaca:

Ultimele imagini din Valencia în drum spre microbuzul cu care ne vom deplasa în centrul nou

🙂

Gata 🙂

E vremea prînzului, de pick-nick am scăpat așa că, ochim o terasă. Mă uit pe meniu, meniu fix de cantină, nu, mulțumim frumos. Alături, altă terasă (e plin de terase, baruri, cofetării, restaurante peste tot). Cer un meniu, pare îndestulător, prețuri cumsecade, aici este de noi! Apare un tuciuriu și mi se cam taie cheful. O fi vreun restaurant arăbesc iar eu voi contribui la efortul financiar al teroriștilor? Hm? În fine! Numai că: greu se mai înțeleg un arab-glez cu un rom-glez. Silvia vrea piept de pui, eu vreau cod, nu mai are cod, e bun și swordfish, nu? 🙂 . Întreb de vin roze, numai că tocmai atunci trece o fanfară pe lîngă noi și s-a ales praful de firava noastră comunicare 🙂 . Arămiul dispare și reapare cu o sticloanță deja desfăcută. Îmi toarnă un pahar și dispare. Circumspect, încă nu mă ating de vin. Întreb prudent cît costă și abia după ce-i dau tuciuriului hîrtie și creion, aflu: 2,75/pahar.

Bun așa. Avea să fie 3,50 dar, ce mai contează? Cer și apă minerală cu gaz nu de-aia leșinată, apă așa zis plată care nu-mi place nici de frică, are, ne aduce, e bună, cer și gheață cuburi și mi-aduce, pare totul în regulă. Nu-mi mai pasă cît ne va taxa la urmă. Nimic n-o să ne strice bucuria de a prînzi în Valencia, într-o zi însorită, în penultima zi de vacanță, pe pămînt spaniol. Viața este totuși prea frumoasă ca să te împiedici de mici sîcîieli. În fine. Iată că apare o figură ceva mai luminoasă, un nene care mă întreabă într-o engleză curățică dacă pot confirma ce-i comandasem tuciuriului. Sigur că da, confirm și-mi mai vine inima la loc: tuciuriul era numai un biet picol, nu ditamai proprietarul 🙂 !

Îi văd pe unii din grup care se plimbă, îi văd pe alții care beau fiecare ce vrea, timp mai avem, ce ne lipsește? Nimic!

Pînă la urmă, mîncarea se dovedește a fi excelentă, ceva de genul care nu necesită olivieră pentru cine știe ce adaosuri de sare sau piper, că dacă ceri așa ceva se supără bucătarul și rămîi flămînd 🙂 … Plus că platourile arătau extraordinar, frumos ornate și asezonate corespunzător. Am mai primit o tipsie cu pîine, pliculețe mici de ulei, pliculețe mici de sare și piper, plus un sos pe care l-am confundat cu harissa dar care sos s-a dovedit a fi doar un banal sos de tomate. Are și chili? Nu! spune albinosul. Pimiento? Nu! spune albinosul. Da? Poi atunci măi mincinoșilor, de unde gustul acela subtil de iute? Oricum, dacă treceți prin Vaaaalenciaaaaaaa nu ratați restaurantul Ness.

Mai avem ceva timp pînă la întîlnirea de grup dar, la ce bun să ne mai vînturăm pe ici pe colo? Rămînem să mai savurăm un roze valenciano, dar care din motive misterioase se vinde numai la pahar, nu și la sticlă. Sau poate n-am priceput eu? Nu mai contează. Cam asta a fost. Numai că. Dacă aici a fost atît de bun și nici n-a costat mare lucru, vreo 60 de euro cu bacșiș cu tot, cam cît o costa la restaurantele cu stele Michelin? He he heeee, minim 180 euro de căciulă cu rezervare de cel puțin trei luni de zile înainte. Aveți atîta răbdare? Eu aș avea dacă aș nimeri la un CHEF ca Gordon Ramsay, sau ca Raymond Blanc, sau ca James Martin, sau ca Rick Stein. Ca să nu mai spun că aș merge negreșit la oricare restaurant al familiei Roux 🙂 .

Arena pentru lupte cu tauriCocheta gară centrală

Străzi și clădiri

Trecem pe lîngă creațiile arhitectului Santiago Callatrava, dăm o raită cu microbuzul prin centrul vechi, și oprim la primul obiectiv, muzeul nu știu cum al celor două ape ale nu știu cărui marchiz. Foarte frumos la exterior, bogat ornamentat, dar la intrare mi se impune să las bagajul într-o cameră de la parter. Mă enervez și refuz să intru. Iau și bagajul lui Silvia, rămîn la intrare pe hol, mă așez pe o bancă și scriu. Ce bagaj aveam? Păi gentuța mea cu de toate, (umbrelă, carte de citit, caiet de scris, aparat foto/camera de luat vederi, acumulator, pixuri, briceag, prosop) și bineînțeles, pungile cu picknick 🙂 . Mai bine nu le luam de la hotel că tot aveam de gînd să le dăm unor sărmani, și le-am cărat ceva vreme pînă am reușit. Știți cum e chestia aia cu facerea de bine 🙂 .

Stai că am aflat cum se numește muzeul: Museo Nacional de Ceramica y de las Artes Suntuarias ”Gonzales Marti”. Ete na, ce-am avut și ce-am pierdut 🙂 .

Imagini luate de Silvia

Nu după multă vreme apar și vizitatorii muzeului și pornim după Olga să vedem: o piață rotundă care era folosită ca abator,Bursa mătăsii construită în secolul al XV-lea cu sala de contracte,

banca și temnița pentru datornici din turn, o capelă, depozitul de mărfuri – diverse nu doar mătăsuri, consulatul maritim etc.Întreg edificiul a fost conceput și construit de arhitectul Pere Compte.Podelele au un mozaic trompe oeiltavanul este superb decorat, cu figuri de oameni unicat!Apoi am vizitat Catedrala în care se presupune că adăpostește vestitul Graal (mai tîrziu, respectiv după masa de prînz). Aici am primit ceva explicații de la Olga printr-un sistem audio. Ce-am notat? Nimic 🙂 . Odată ieșiți la aer curat, ne sfătuim repejor și stabilim punct de întîlnire peste două ceasuri după care ne răspîndim care încotro. Booon. Tot orașul este împînzit de fanfare și de coruri, care mai de care mai gălăgioase, cam toate intonează melodia aceea celebră: Vaaaa-lenciaaaaa tararam taram tam tara, Vaaaa-lenciaaaa și-apoi ține-o tot așaaaaaa 🙂 !