fila stinghera

Zi mohorâtă şi posomorâtă ca o litanie educativă dar plictisitoare, rostită la urechea unui copil convins că este certat de pomană.

Din când în când, un ministol de vrăbiuţe se aşează pe betonul din mica ogradă a biroului şi ciuguleşte în stare de alertă firimiturile de pâine pe care din când în când, le arunc pentru a le tenta să revină şi să mai spargă monotonia. Şi tot din când în când, la îndemnul unor semnale misterioase la care eu nu am acces, întreg păsăretul zboară către o direcţie unde se pare că se simte mai protejat. Sau poate că într-acolo sunt cuiburile. De unde să stiu eu asta ? Dar vrabiuţele revin şi revin şi până nu ciugulesc şi ultima firimitură de pâine, nu se lasă. Lasă locul curat ca în palmă. Iar eu, care între timp mărunţesc niste chifle mai vechi, iar le tentez cu câte o mînă de firimituri. Şi ele iară revin. Şi iară ciugulesc. Şi iar zburătăcesc. Şi iară şi iara şi iară … […]

Astăzi, după ce am terminat de citit “Mesi@” de Andrei Codrescu, am de gând să atac “Ascensiuni la cer în mistica evreiască” de Moshe Idel / Polirom / 2008 . Din când în cind, dacă ridic privirea, mă simt vegheat de privirea complexă cu care domnul Stoica mă priveşte dintre marginile unui tablou. Relaxat, în cămaşă cu mâneci scurte, cu o pălărie de pânză care-l apără de soare, cu ochelarii de soare ţinuţi cu ambele mâini în dreptul stomacului, domnul Stoica în aceeaşi privire pare şi amuzat şi interogativ şi neâncrezător şi iscoditor dar şi supra-veghetor.  Fotografia este făcută fără îndoială de un artist pentru că este alcătuită dintr-un subtil joc de lumini şi de umbre. Cam aşa cum a fost şi domnul Stoica însuşi. Să-l odihnească bunul Dumnezeu. CĂ MERITĂ ! […]

Eu n-am primit o educaţie religioasă în adevăratul sens al cuvîntului în copilărie. De-abia după ce a murit tata, am aflat că fusese practicant al religiei Greco-Catolice, religie interzisă în România comunistă. Posed însă un certificat de botez în ortodoxie. În familia noastră, Dumnezeu nu a ocupat un loc prea important. Cred că trauma trăită de tata, a marcat-o şi pe mama, care nu a avut puterea de a opune rezistenţă la împilarea autorităţilor comuniste, nici în ceea ce priveşte religia. Ţin minte totuşi că naşa mea de botez, mă mai lua la plimbare uneori şi mă mai băga în câte o  biserică unde mă învăţa să fac treceri pe sub masă şi să sărut icoana Maicii Domnului, după care mă învăţa să mă închin făcând temenele şi cruci ample. Amintirile mele sunt totuşi estompate de timp. Peste 50 de ani distanţă dintre atunci şi acum, îşi spun  cuvântul şi se constituie într-o barieră greu de trecut. Şi totuşi din când în când, sufletul meu zbura către cer, deşi habar nu aveam în ce mod. Nici acum nu mi-este prea clar, de ce de câte ori treceam prin faţa câte unei biserici catolice, intram în nădejdea de a afla acolo puţină linişte şi puţină reculegere. Dacă nimeream şi orga cântând, fericirea mea era deplină. Nu cred totuşi că îmi manifestam bucuria şi  mulţumirea către Dumnezeu, închinându-mă. Chiar că tainice sânt căile Domnului ! Deci eu, botezat ortodox, eram atras în chip miraculos de bisericile catolice, fără să am decât învăţătura anticreştină pe care o primeam la şcoala vremurilor comuniste. Eram care va să zică un ecumenist, fără să ştiu ! – ceea ce acum mă declar  oarecum în cunoştinţă de cauză. Eu sunt convins că nu există decât un singur Dumnezeu, pe care oamenii l-au perceput în decursul istoriei în chip diferit. Şi tot în chip diferit se revelează Dumnezeu şi acum, în contemporaneitate, oamenilor aparţinând diferitelor rase şi etnii, diferitelor culturi si diferitelor epoci. […]

Am depus ofranda firimiturilor de pâine la picioarele zburătoarelor mici şi hoaţe, dar gureşe şi graţioase şi vegheat de privirea domnului Stoica”patronul” îmi reiau lectura.

„Presupun de asemenea că facultatea umană implicată în contactul cu o putere cerească intră în rezonanţă cu natura însăşi a acelei puteri”. 

Presupun şi eu la rândul meu, faptul ca mai devreme sau mai târziu, fiecare om are  momentul sau de revelaţie. Momentul meu de revelaţie a fost trăit la Vatican. Abia ajuns acolo, la mai bine de un an de la trecerea în veşnicie a suveranului pontif, Ioan Paul al II-lea, în contact direct cu mareţia locului am înţeles că fără ajutor divin, acea construcţie nu ar fi fost posibilă. Tot monumental este şi edificiul înălţat întru slava lui Victor Emanuel al II-lea, făuritorul Italiei moderne. Dar catedrala Sfântului Petru respiră monumentalul divin, copleşitor dar ocrotitor, în timp ce edificiul dedicat lui V. Emanuel impresionează numai prin mareţia efemerului uman. Şi atâta TOT ! DA, acolo la Vatican, am înţeles că ordinea acestei lumi este de inspiraţie divină şi că noi oamenii, avem privilegiul de a ni-L putea reprezenta pe Creatorul a toate şi a tot. Chiar dacă părerile noastre despre El nu coincid, El ne iubeşte pe toţi, ca pe nişte copii neastâmpăraţi. Şi să nu uităm că dacă bunul Dumnezeu ar fi voit să semănăm între noi, am fi semănat. Dar în loc să ne bucurăm de diversitatea noastră, noi ne ciondănim. Ne războim şi ne urâm. Şi numai din când în când, când obosim, mai facem armistiţii; după care … […]

Dupa care, CE ?