Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for octombrie 2009

Toţi românii de pe-afară
Suferă de dor de ţară.
Cei din ţară se usucă:
Suferă de dor de ducă.

Bonus.

“Cred că România seamănă, acum, cu o ţară din America Latină, unde ştii că tu, ca cetăţean, nu ai puterea de a schimba nimic în destinul ţării tale. De ce ? Pentru că e dominată de o clică secretă. Poliţie secretă, ca şi în statele sud-americane. Serviciu secret alarmant. Cam asta e situaţia în Romînia. Pînă la urmă poate totuşi se va dovedi că românul are demnitate civică şi va reuşi să înlăture clica aceea care conduce din umbră şi va reuşi să clădescă ceva pe ruinele ţării sale. Dar asta cere mare efort şi cere un mare optimism. Nu ştiu dacă românii îl au. Asta într-adevăr ar trebui să vină : un mare optimism civic în democraţie. Nu-mi pare că Romînia explodează de optimism la ora actuală”.

 I.P.Culianu, în interviul acordat doamnei Gabriela Adameşteanu în 2 decembrie 1990 la Chicago, interviu publicat în revista „22” în 5 aprilie 1991 sub titlul “Lumea est-europeană : o tragică pierdere de timp, de oameni, de energii” şi conţinut în volumul : „Păcatul împotriva spiritului” /  I.P.Culianu / Polirom / 2005.

 S-a schimbat ceva ? Şi dacă da, ce?

ps. I.P.Culianu, a fost asasinat pe 21 mai 1991.

Read Full Post »

Daca nu te lasi descurajat de eruditia extrema a bibliofilului Eco si nu te lasi coplesit de multitudinea de amanunte strict tehnice ale cercetarii asupra unui carturar vechi, Abatele Migne, despre care Eco afirma ca : “nu era numai un geniu al organizarii editoriale si al finantelor, ci si un exploatator al fortei de munca intelectuale .[…] Cine stie ce-ar fi ajuns daca, in loc sa faca trafic de texte sacre si pergamente vetuste, ar fi avut posibilitatea sa lucreze cu lanturi de televiziune si cu retele de internet”; daca ai rabdare sa vezi cam in ce consta munca de informare selectie si achizitie a unui bibliofil de mare forta fie si asupra unui singur titlu “Amphitheatrum Sapientiae Aeternae” de Heinrich Khunrath, editia Hanau, 1609, titlu aparut in nenumarate variante si descris amanuntit de-a lungul a 30 de pagini, mergi mai departe. Are Teofil dreptate. Sigur ca in aceasta carte sunt destule lucruri mult peste puterile si interesul unui cititor oarecare, oricit de impatimit ar fi. Dar, cum ziceam, mergi mai departe. Si afli ca : “Daca citesti cataloagele descoperi prezente neasteptate, numai sa ai rabdare sa le destelenesti din acele sectiuni pe care librarii le numescVaria et Curiosa”. Se pot descoperi carti cu titluri care sa ne faca sa visam si noi pe toate an vrea sa le avem; dar sunt foarte multe si achizitia lor l-ar ruina si pe cel mai bogat dintre colectionari”. Se indoieste cineva ? Eu, NU. Numai ca in aceasta sectiune “Varia et Curiosa” gasesti mai cu seama inventatori de limbi universale – Eco a demonstrat in cartea sa “In cautarea limbii perfecte” (printre altele) aceasta imposibilitate – ,noi Mesia, inventatori de perpetuum mobile, cercetatori ai cvadraturii cercului, … etcetera. Carti pe care un bibliofil le poate rivni dar un cititor obisnuit, nu prea cred.      Dintre acestea, Eco se ocupa (printre altele) de o teorie a pamintului gol in interior care a circulat (si) in cercurile naziste. “De fapt – spune Eco – exista doua teorii despre pamintul gol in in terior. Conform primei teorii, noi traim pe scoarta, dar in interior exista o alta lume, necunoscuta noua, in care s-ar afla o misterioasa imparatie Agartha, salasul Imparatului Lumii. [… ] Conform celeilalte teorii, noi credem doar ca traim pe scoarta externa, in vreme ce de fapt, traim in interior ( adica ni se pare ca traim pe o suprafata convexa, in vreme ce traim, de fapt, pe o suprafata concava)”. BIZARERII. O foarte interesanta ierarhizare face Eco autorilor. Autori ai Primei Dimensiuni sunt cei a caror opera ramine in manuscris. A Doua Dimensiune este reprezentata de autorii publicati la edituri consacrate.  A Treia Dimensiune ar fi reprezentata de autorii de succes, iar A Patra Dimensiune apartine autorilor care-si publica opera pe banii lor (tema exploatata copios in Pendulul lui Foucault). Multi dintre autorii din cea de a patra dimensiune au ramas anonimi. Dar sunt si dintre aceia care au ajuns sa fie tradusi si in alte limbi. De ex. Carlo Cetti cu romanul “Logodnicii” tradus si publicat de Alexandru Balaci la ed. Minerva in 1971; despre acest roman, traducatorul prezentei carti a lui Eco, doamna Anamaria Gebaila considera ca ar fi primul roman italian. Mai scrie Umberto Eco : “Cea de a Patra Dimensiune este vasta. orice se poate naste din ea”. Si exemplifica generos de la filosofi si poeti pina la petitionari catre orice For Mondial. Ca slava Domnului, e plina lumea de ticniti. Pardon. De neintelesi. Desigur ca exista si polul opus. “Poate oi fi eu greu de cap, dar nu reusesc sa pricep cum de un domn este in stare sa consume 30 de pagini pentru a descrie cum se foieste el in pat inainte sa adoarma”. Cu aceste cuvinte, fusese respins initial “In cautarea timpului pierdut” de Proust. “Nu credem ca poate sa aiba succes pe piata literaturii pentru copii. Este lung, cu un stil invechit, si ni se pare ca nu merita reputatia de care pare sa se bucure”. Cu aceste cuvinte fusese respins “Moby Dick” in 1851 in Anglia. “Domnule, v-ati ingropat romanul sub o gramada de detalii bine conturate, dar inutile”- este atentionat Flaubert in legatura cu “Doamna Bovary”. Si lista continua cu James Joyce (Dedalus), Faulkner (Sanctuar), Wells (Masina timpului). Si altii. Despre Walt Withman un critic al vremii scrie : “Withman are aceeasi legatura cu arta ca un porc cu matematica”. Despre Bach, alr ‘specialist’ spune : “Compozitiile lui J.S.Bach sint cu totul lipsite de frumusete, de armonie si mai ales de limpezime’. Exemple mai sunt in cartea lui Eco. Chiar si artistii se exprima unii despre altii. Ceaikovski despre Brahms : “Am studiat indelung muzica acestui sarlatan. E un nenorocit lipsit de calitati”.

 Mai este ceva de spus ? Probabil ar trebui spus ca limitele competentei fiecaruia dintre noi sunt prea inguste ca sa ne poata cuprinde orgoliul. Zimbim vazind greselile facute de altii dar nu mai zimbim deloc atunci cind ni se spune noua ca gresim. Dar gresim ?

Read Full Post »

Cu citeva exceptii, precum imparatia Parintelui Ioan, tarimurile Utopiei se gasesc pe o insula. Insula este perceputa ca un non-loc de neatins; pe tarmurile insulei acostezi din intimplare, iar, odata parasita, nu mai exista cale de intoarcere. Asadar, numai pe o insula se poate cladi o civilizatie perfecta, despre care noua ne ajunge vestea numai din legende. Desi civilizatia greaca isi are leaganul printre arhipelaguri, trebuind deci sa fie invatata cu insulele, Ulise ii intilneste pe Circe, pe Polifem sau pe Nausicaa numai pe insule misterioase. In Argonauticele de Apolloniu din Rhodos se descopera insule, in timpul calatoriei sale pe mare, in timpul calatoriei sale pe mare, Sfintul Brendan ajunge pe tarmurile Isulelor Fericirii sau ale norocului, Utopia lui Thomas Morus este zidita pe o insula si tot pe insule infloresc civilizatiile necunoscute si desavirsite la care viseaza cei din secolele al XVII-lea si XVIII-lea, de la tinutul Austral al lui Foigny pina la insula unde traia populatia Severambes a lui Varaise. Tot pe o insula cauta paradisul pierdut (fara a-l gasi) rasculatii de pe Bounty, pe o insula traieste capitanul Nemo al lui Jules Verne, pe o insula sunt ingropate comoara lui Stevenson si cea a contelui de Monte Cristo si asa mai departe, pina la insulele distopiilor, de la monstrii doctorului Moreau pina la insula Doctorului No, pe care acosteaza James Bond. De ce sunt fascinante insulele ? Nu atit pentru ca, asa cum sugereaza insusi cuvintul care le denumeste, sunt un tarim izolat de restul lumii. Locuri indepartate de societatea omeneasca au fost descoperite si pe intinderi nesfirsite de uscat de catre Marco Polo sau Giovanni Pian del Carpine. Motivul este altul : pina in secolul al XVIII-lea, cind s-a putut determina longitudinea, puteai probabil sa dai intimplator peste o insula si puteai sa evadezi din acel loc, precum Ulise, insa n-o puteai regasi cu nici-un chip. Inca din vremea Sfintului Brendan ( si pina la Gozzano ), o insula era intotdeauna o Insula Perdita. Acest fapt explica succesul si fascinatia exercitata de acele tiparituri foarte populare intre secolele al XV-lea si al XVI-lea, care au fost cartile cu insule, registru al tuturor insulelor din lume, al celor cunoscute si al celor despre care se amintea in legende vagi. In felul lor, aceste carti cu insule tindeau spre o precizie geografica dusa la extrem ( spre deosebire de povestirile despre meleaguri indepartate din secolele precedente ) si oscilau la limita dintre scrierea traditionala si jurnalul de calatorie. Uneori, autorii se inselau : credeau ca exista doua insule, Taprobane si Ceylon, acolo unde, cum bine stim astazi, exista numai una, dar ce mai conteaza ? Doar descriau o geografie a necunoscutului sau macar a prea putin cunoscutului. Pe urma apar jurnalele calatorilor din secolul al XVIII-lea : Cook, Bougainville, La Perouse … Si acestia erau in cautarea insulelor,insa aveau grija sa descrie numai ceea ce vedeau, fara a mai respecta traditia literara. In acest caz, lucrurile stau cu totul altfel. Dupa mine, cel mai bun text despre cartile cu insule este cel al lui Tarcisio Lancioni, Viaggio tra gli Isolari, care ne vorbeste despre insulele existente inaintea, in timpul si dupa aparitia acestor scrieri. Contine printre altele, si fise ale celor mai celebre carti cu insule, alcatuite de Paolo Pampioli. Cartea cu insulele a lui Bordone a fost tiparita pentru prima oara la Venetia, in 1528, si o a doua editie a aparut in 1534. Exista si o editie ulterioara, din 1565. Cea de a doua editie este considerata mai buna decit prima, deoarece contine si informatii despre America, spre exemplu prima descriere tiparita a intrarii lui Pizarro in Peru, si prima harta a Japoniei publicata in Europa. Intr-adevar, Bordone lasa la o parte traditia impusa de cartile precedente cu insule, care se limitau la insulele din bazinul mediteraneean, si tine cont de jurnalele de calatorie ale expeditiilor care au dus la descoperirile geografice ale vremii. Incearca sa se elibereze de legenda pentru a patrunde in geografie si s-ar putea spune ca descrierile sale sunt foarte eterogene, unele precise si altele vagi, caci, atunci cind nu cunoaste realitatea, Bordone nu voia sa scrie din auzite si prefera sa taca. Dar acest fapt nu se verifica intotdeauna. Si el brodeaza despre Taprobane, pe marginea scrierilor lui Eratostene; situeaza Islanda dincolo de cercul polar de nord si incearca din rasputeri sa salveze Ultima Thule, in care nimeni nu mai credea. Situeaza Zanzibarul la o aruncatura de bat de Madagascar si ii da dimensiuni disproportionate in comparatie cu acesta, consemneaza Insulele Satirilor si nu pierde ocazia de a accepta toate informatiile precedente. Astfel, se simte aproape un dezechilibru intre aparenta precizie a hartilor ( care aproape reusesc sa convinga ) si invalmaseala de curiozitati legendare din text.

Dar sa spunem lucrurilor pe nume : daca le-ar fi nimerit pe toate, ar mai fi existat motive sa visam plecind de la textul lui Bordone mai degraba decit de la un atlas De Agostini ?  

 Publicat ca introducere la Isolaio de Benedetto Bordone, lucrare anastatica  a editiei din 1534, Torino, Les Belles Lettres – Ed. Nino Aragano, 2000 de Umberto Eco. Reprodusa din volulumul „Memoria vegetala.

Read Full Post »

      Anul trecut, la ed. RAO a apărut o carte excepţională a lui Umberto Eco – profesor universitar, filosof, semiotician, lingvist şi bibliofil celebru pe plan internaţional. Citez de pe copertă : “Memoria vegetală” reuneşte noile reflecţii ale lui Eco despre lumea străveche şi fascinantă a cărţilor, despre bibliofilie, despre memoria şi bucuria lecturii […] o carte pentru bibliofili, dar nu numai, capabilă să transmită tuturor plăcerea lecturii ca dialog neîntrerupt cu cititorii”. De la bun început, autorul ne reaminteşte că omul este născut şi trăieşte sub semnul precarităţii” “Încă de pe vremea lui Adam, fiinţele umane manifestă două slăbiciuni; una de natură fizică şi una de natură psihică. Cea fizică se referă la faptul că mai devreme sau mai tîrziu, acestea mor; cea psihică la faptul că le pare rău că trebuie să moară. Neputînd-o împiedica pe cea fizică, încearcă să se revanşeze pe plan psihic, întrebîndu-se dacă există vreo formă de viaţă şi după moarte; răspunsul la această întrebare este dat de filosofie, de religiile fondate pe revelaţia divină şi de numeroasele credinţe mitice şi misterice”.

      Chiar aşa! Există viaţă după moarte ? Există măcar un singur om, care să nu-şi fi pus această întrebare ? nu există decît două posibilităţi : DA sau BA ! Şi în pofida tuturor filosofiilor şi religiilor care vehiculează diverse teorii, nu există decît un singur răspuns : cel pe care fiecare dintre noi îl va obţine la capătul vieţii mundane. Pînă atunci, fiecare e liber să creadă ce vrea.

      Cum omul este o fiinţă eminamente socială, fiecare individ trăieşte în mod direct propria sa viaţă, dar trăieşte fie şi în mod indirect, influenţat de precedesorii noştri de la care preluăm tradiţii, deprinderi, moduri de adaptare. Toate acestea se păstrează şi le găsim în memoria colectivă. “Încă de pe vremea cînd specia umană începe să emită primele sunete demne de luat în seamă […] bătrînii au devenit memoria organică a speciei. […] Însă odată cu inventarea scrisului, asistăm la naşterea memoriei minerale […] întrucît primele semne sînt scrise pe tabliţe de argilă sau sunt sculptate în piatră”.

      Epoca pregrafică a memoriei organice s-a terminat. De acum înainte omenirea îşi va păstra experienţele şi cunoştinţele în formă scrisă, pe diferite suporturi : piatră, lut, pergament, papirus, hîrtie şi mai nou, pe siliciu, adică înapoi la memoria minerală! De la descoperirea hîrtiei, memoria colectivă a devenit uriaşă, iar de la memoria stocată în ordinatoare, memoria a devenit pur şi simplu, colosală. Aproape orice informaţie se găseşte la un click distanţă de aproape oricine o doreşte.

      Dar, apropo de memoria vegetala, Umberto Eco semnalează un pericol uriaş. La început, hîrtia confecţionată din resturi textile era calitativ mult mai bună decît hîrtia utilizată masiv astăzi, hîrtia făcută din rumeguş. Urmarea putînd  fi faptul că, o uriaşă cantitate de MEMORIE este pe cale să se piardă iremediabil în 70-90 de ani, mai mult sau mai puţin. Ce e de făcut ? Sa fie retipărite cărţile care merită pe hirtie mai bună, sau să fie transpuse în format digital. Dar problema persistă! Cine poate să facă selecţia a ceea ce merită retipărit şi ce nu ? Spune Eco : “Dacă i-am fi dat ascultare lui Saverio Bettinelli în sec. al XVIII-lea, opera lui Dante ar fi fost distrusă”.

      De asemeni, ştim că de-a lungul vremii, diferite forme de imbecilitate au condus la pierderea unor comori literare, filosofice şi de alte genuri inestimabile, pentru vecie . Ne aducem aminte de rugurile pe care au fost şi încă mai sînt! arse cărţi, fie şi simbolic. Ne amintim fără plăcere butada :”toate cărţile în afară de Coran, trebuiesc distruse; dacă îl contrazic, sunt mincinoase; dacă îl confirmă, sunt inutile”. Bine că această uriaşă prostie nu poate fi pusă în practică.

      Nu în ultimul rînd, plăcerea pe care o simte un cititor pătimaş în preajma unei cărţi, ne spune Eco, este şi de neînlocuit, şi greu de explicat altora. “- Ce tot mai citeşti frate atîtea cărţi, mă întreabă unii dintre colegi sau amici, n-ai citit destule ? – Ce tot mai vreţi să mîncaţi şi să beţi şi astăzi musiilor, ce ieri şi alaltăieri nu v-aţi îndopat ?”

      Adevărul este  că cel neobişnuit cu lectura, îşi trăieşte propria sa viaţă. Cititorul însă, pe lîngă viaţa sa, trăieşte şi îşi aminteşte nenumarate alte vieţi. Valentino Bompiani inventase un slogan : “Un om care citeşte face cît doi”! De fapt, face cît o mie! spune modest, Umberto Eco.

       Am facut numai o scurtă prezentare a primului capitol din această carte, capitol care îi dă şi titlul. Carte în care, “cu inteligenţa, umorul şi competenţa obişnuite, autorul trece în revistă cîteva opere, povesteşte anecdote, trasează un criteriu de valoare, cu alte cuvinte ne conduce în lumea magică a bibliofiliei”.

 Un articol excelent despre aceasta carte aici

 http://bibliophyle.wordpress.com/2009/04/24/umberto-eco-memoria-vegetala/

Read Full Post »

Frumos spune Sorin Antohi despre Tg. Neamt, locul de bastina al lui Moshe Idel, cum ca ar fi Jerusalimul Romaniei! Iar M. Idel recunoaste ca a avut un mare privilegiu si anume ca a si-a inceput studiile, exact in locul unde studiase si Ion Creanga. p 25. “Si noi copiii, care mergeam literalmente pe urmele lui, auzeam o multime de lucruri despre Creanga, era si virsta potrivita. Si toti stiam ca la Humulesti, foarte aproape, era casa lui Creanga. Treaba asta cu Ion Creanga, plutea in aer! Era si virsta potrivita”. Iar pe deasupra, p 26. “…”vedeam tot timpul plopii lui Eminescu! Ii vedeam din clasa, pentru ca vizavi de scoala mea primara, era scoala secundara, iar linga ea se afla casa Veronicai Micle, cu faimosii sai plopi”. Frumos rememoreaza Moshe Idel anii copilariei sale; se vede ca s-a lasat impregnat de spiritul doi mari prieteni din cultura romana. p 41. (Sorin Antohi) : – …“profunzimile noastre sufletesti se adincesc si se umbresc pe masura ce inaintam in virsta. (eu cred ca ne dumirim, ne luminam odata ce inaintam in virsta, ne inteleptim – nm, to). De aceea, trebuie sa re-parcurgem periodic, la fiecare etapa din viata, marea literatura si textele sacre, filosofie morala […] artele vizuale si muzica – pentru a ne pune in rezonanta cu profunzimile lor, ininteligibile inainte sa atingem dezvoltarea sufleteasca potrivita”. De acord, dar repet, eu cred ca profunzimile noastre sufletesti se insenineaza odata cu inaintarea in virsta nu se umbresc. Cine vrea sa moara posac ? Eu, NU ! La acest pasaj, Moshe nu comenteaza. Hm! Tare as fi vrut sa-i vad expresia chipului in acel moment. Radioul iar porneste din senin si imi reaminteste ca este vremea gustarii frugale pe post de prinz.  – Oare ce iti amintea dumitale patroane, radioul la aceasta ora, zilnic ? Dar domnul Stoica, tace ca de obicei. Nici pe altcineva nu simt nevoia sa intreb. Nu este recomandabil intotdeauna sa stim chiar tot. Cum este vorba aceea ? ‘Nu cauta sa afli ceea ce probabil nu ti-ar placea sa stii ?’ Cred ca si curiozitatea omeneasca ar trebui sa aiba uneori limite. Multe rele a mai produs pe lumea asta curiozitatea neingradita. Dar poti oare sa ingradesti asa ceva ? Peste poate. In cartea sa “Daca soarele moare” Oriana Fallaci relateaza un episod semnificativ :” – De ce te duci copile pe pajistea aceea ? – Pentru ca exista!” Copilul acela de trei, patru ani, nu avea de unde sa stie ca asa a raspuns si Edmund Hilary cind a fost intrebat de ce a dorit sa escaladeze Everestul, impreuna cu serpasul Tensing. (Nici acum nu este clar cine a fost totusi primul acolo, pe cea mai inalta culme din lume. E cineva curios ?) p 60. …”Conditia de a fi primit in grupul de studiu ( al Talmudului) era sa porti tot timpul Iarmulka, nu numai cind mergeai la sinagoga”. Interesant! p 63. “Mi-a spus o data fostul rabin-sef al Romaniei, Alexandru Safran, ca tatal lui – […] – venea la Tg.Neamt sa studieze Talmudul de la Jerusalim. […] dar Talmudul de la Jerusalim este lucrul cel mai greu care exista in cultura ebraica. Mult mai greu decit Talmudul babilonian iar pe acesta nu-l pot studia decit geniile. Daca (tatal lui E. Safran) venea la Tg. Neamt sa studieze o carte pe care cei mai multi – savanti nu oameni simpli – nici n-o deschid vreodata, […] atunci iti dai seama ce carte stia omul acela (bibliotecarul) din micul oras! ?! […] Alt exemplu.  Prin 1996 – 1997, imi telefoneaza fratele meu si-mi spune “ – Omule, am auzit de un profesor de filosofie ebraica din Tg. Neamt. – Nu exista asa ceva, eu ii cunosc pe toti! raspund eu. Imi telefoneaza din nou, imi da numele : un om pe care il stiam de 20 de ani. Am fost sigur, ca este o greseala. Il sun eu pe tip. – Unde te-ai nascut ? – In Tg. Neamt. – Nu se poate!

 Ba uite ca se poate. Tg. Neamt este Jerusalimul Romaniei. Sa recapitulam foarte pe scurt: tatal fostului rabin-sef A. Safran vine la Tg. Neamt sa studieze cea mai dificila carte a culturii iudaice cu un localnic. Cel mai bun profesor de filosofie iudaica s-a nacut la Tg. Neamt. M. Idel este originar tot de aici, unde a calcat pe  urmele lui Creanga, Eminescu si Veronica Micle. Si citi altii nu se vor fi nascut la Tg. Neamt, Jerusalimul Romaniei. Invata puii de roman asa ceva la scoala ? Ei As!  La ce le-ar folosi ?

 Pe deasupra, Moshe Idel afla cu aceasta ocazie, ca se nascuse in casa in care traise rabinul Roller, mare savant, cabalist! Se spune ca nimic nu este intimplator. p 67. “Din pacate, si aici, la Tg. Neamt in 15 ani, lumea evreiasca traditionala […] a pierit aproape fara urme”. Deci, inca o victorie a comunismului.

Read Full Post »

In capitolul “Revolta impotriva lui Dumnezeu, Jean Delumeau il citeaza pe Andre Gluksmann : “cind se iveste grozavia, daca Domnul e atotputernic, atunci sau nu e atotintelept, sau nu e nesfirsit de bun. Daca Domnul e atotstiitor si indurator, atunci trebuie sa credem ca e neputincios”. Amare vorbe. Si cumplit de nedrepte. Iata cum se adevereste vorba aceea potrivit careia unde e minte multa e si prostie multa. Daca privesti acea butada, poate ai fi tentat sa te alaturi si sa exclami : – Oare nu e adevarat ca e prea multa suferinta in lume, iar Dumnezeu pare a se complace cu existenta acestui rau extins la scara planetara ? Dar daca iti reiei statutul de creatura, iti dai seama ca nu ii este dat creaturii sa il judece pe Creator. Nici macar sa-L inteleaga. Poate eventual sa-L contemple si are o sansa daca parcurge treptele descrise de Rabbi Nathan ben Sa’adya.

…”atunci cind omul se desparte de desertaciunile acestei lumi si adera, prin gindirea si sufletul sau, cu mare rivna, la [domeniile] celeste, sufletul sau se va numi in concordanta cu nivelul tot mai inalt atins, pe care il va fi dobindit si cu care se va fi unit. Cum asa ? Daca sufletul persoanei particulare merita sa recunoasca si sa adere la intelectul Pasiv, el se numeste Intelect Pasiv ca si cum ar fi Intelect Pasiv; si la fel, daca se inalta mai sus si adera la Intelectul Dobindit, devine Intelectul Dobindit; iar daca a meritat sa adere la Intelectul Activ, atunci [devine] el insusi Intelect Activ; iar daca vei merita si vei adera la Intelectul Divin, ferice de tine, caci te-ai intors la originea si radacinile tale, numite literal, Intelectul Divin. Iar acea persoana este numita Omul lui Dumnezeu, adica un om divin, creator de lumi.”

Cine are de inteles ceva, sa faca bine si sa inteleaga. Iar cine nu, nu si asta E! Pe de alta parte, Elie Wiesel si Josy Eisenberg, afirma, dimpotriva ca “dincolo de aparente, credibilitatea divina este pe masura imensei intelepciuni a Creatorului… Iar aceasta sfisiere permanenta, aceasta contradictie perpetua reprezinta insasi esenta credintei”. Iov, personajul biblic isi intelege pina la urma greseala : “ cu adevarat, am vorbit fara sa inteleg, despre lucruri prea minunate pentru mine…” (Iov, 43,3) dar oamenii nu mai citesc Biblia. Sau nu mai cred in pilde. Dar se trezesc vorbind. p 125. “Auzi vuietul copacului cind il dobori, dar padurea n-o auzi cum creste’.  Raul este intotdeauna zgomotos, spectacular, hipnotizator. Binele este discret. De aceea si vorbim prea mult despre rau si prea putin despre bine. p130. …”la ora actuala, exista un decalaj urias intre convingerile exegetilor si ale istoricilor si modul de a interpreta noul Testament cu care sint obisnuiti cei mai multi dintre credinciosi. Acest decalaj este nesanatos si afecteaza viitorul crestinismului in lumea de azi”. Cea mai veche evanghelie este considerata a lui Marcu, iar cea mai noua (si mai elaborata) este cea a lui Ioan. Evanghelia dupa Toma descoperita in 1945 la Nag Hammadi in Egipt intareste impresia ca (p 132) “primele generatii de crestini erau interesate mai degraba de evocarea spuselor lui Iisus decit de parcursul misiunii sale”. Bineinteles ca asa era! Poate parea paradoxal, dar primele generatii de crestini erau crestini aproape fara sa stie ca sint. Ei erau evrei, adepti ai iudaismului ca si insusi Cristos, care afirmase raspicat : ‘Eu am venit sa plinesc legea, nu s-o stric’! p135. …”Evangheliile nu sunt o marturie directa despre viata lui Iisus, ci un document primar de o valoare incomparabila despre comunitatea crestina de la inceputuri; nu ajungem la Iisus decit prin intermediul imaginii pe care ucenicii si-au facut-o despre el”.(H.I. Marrou) Da, numai ca asa cum exista diferente notabile intre evanghelii, exista si diferente aparent insurmontabile intre diferitele curente crestine. p151. Papa Ioan Paul al II-lea : “Suferim, deoarece mersul nostru (catre unitate) este adesea incetinit … Dialogul ecumenic nu trebuie sa fie zdruncinat de vintul descurajarii sau lasat in deriva indiferentei si a lipsei de speranta”. Daca este adevarat ca ecumenismul nu ar avea sens decit in conditiile in care fiecare biserica si-ar mentine distinct preceptele, tot atit de adevarat este si faptul ca diferentele sint uneori ridicol de insignifiante. Se stie ca atit Vechiul cit si Noul Testament au dat nastere la controverse repetate si la interpretari diferite. Un lucru e clar : cele doua miliarde de oameni care se revendica de la credinta in mintuitor, sint diferiti. Daca Dumnezeu ar fi vrut sa semanam intre noi pina la coincidenta, am fi semanat. Ar trebui sa fim in stare sa ne bucuram de diversitatea noastra si sa ne aplicam unii altora cel mai de seama precept al crestinismului : Iubeste-ti aproapele! Ce sta in calea unirii fratesti a diferitelor biserici crestine ? Orgoliul omenesc in care ideea de ierarhie este preponderenta in dauna convietuirii pe picior de egalitate si de respect reciproc. Pretentia unor teologi care se contrazic si convingerea de a fi depozitarul adevarului suprem, de catre fiecare dintre ei. Dialogul ecumenic trebuie sa ramina deschis. Pina la urma, poate va deveni fertil.

Read Full Post »

Revenind la carte, gasesc un pasaj admirabil al admirabilului Papa Ioan Paul al II-lea :

 p 42. “Regasim aici preocuparea pentru afirmarea unei prezente crestine pe scena publica, la diferite niveluri – local, national si international – intr-o societate ca tinde sa privilegieze obiectivele materiale si reusitele tehnice”. Asta E! insasi esenta postmodernismului care s-a nascut din prea lungul desert al secularizarii inceputa cu revolutia din 1789 din Franta, revolutie prevestita deja dupa devastatorul cutremur din 1739 parca, de la Lisabona, cutremur care a dus la clatinarea credintei in Dumnezeu, abil speculata de Voltaire, Rousseau si altii. Chiar s-a afirmat ca “Dumnezeu e mort”! Eu cred ca afirmatia a fost brutal rastalmacita. Corect ar fi trebuit sa se afirme cel mult, “Dumnezeu este absent”. Chiar si asta e o blasfemie, dar cealalta afirmatie este imposibil de acceptat. Cred mai degraba ca bunul Dumnezeu pedepseste trufia omeneasca, trufie care a inceput sa-i sadeasca omului in suflet, credinta ca el OMUL, a devenit centrul Universului si ca deci, i se cuvine tot, stapineste tot, isi este siesi auto-suficient si nu mai are nevoie de nimic altceva. Nici macar de Dumnezeu! p 75. J.F.Lambert intreaba la rindul sau : “Daca omul este de aceeasi natura ca si celelalte fiinte, de cde ar pretui mai mult decit ele? Si ce baza se poate atribui drepturilor pe care le revendica ?  Daca nu suntem buni sau rai, inteligenti sau prosti, ci bine sau rau programati”, nu avem nici o responsabilitate fata de noi insine sau fata de semenii nostri. Etica e inutila. Daca nu exista subiect, nu exista nici un sens si totul este absurd. Voltaire – da, da, Voltaire a scris in >>Dictionarul filosofic<< : “Morala, ca si lumina, nu poate veni decit de la Dumnezeu”. Daca pina si Francoise Marie d’Arouet – zis – Voltaire a zis asa ceva … Totusi, exact prin negarea naturii Divine a umanitatii create de Dumnezeu s-a putut ajunge la infernala relativizare a binelui si a raului, a eticii si in general a bunului simt. – Care e problema ? – auzi stupefiat in foarte multe ocazii. – Si in definitiv ce este domne’ pina la urma bunul simt ? Ce poti sa raspunzi ? Ca “bunul simt” este un truism si deci nu se preteaza la o definitie exhaustiva ? Sper totusi ca cine pune astfel de intrebari, le pune din pur teribilism adolescentin, fie si intirziat. Si apropo de atotputernicia omului, iata ce spunea astrofizicianul Andre Brahic : p 77. “ Deocamdata, mai bine de 90 % din massa Universului le este necunoscuta astronomilor … si inca nu suntem capabili sa spunem daca Universul este inchis sau deschis … Daca ne gindim la ce conceptie aveam despre Univers u o suta de ani in urma, ar treebui sa ne simtim indemnati sa dam dovada de foarte multa modestie”. Mda. Modestie. Si parca vad ca iarasi vine un teribilist si intreaba : – Si pina la urma ce inseamna domne’ modestie ?Ce sa-i raspunzi celui hranit din belsug, cu ideea egocentrica prin care modestia este similara cu prostia ? p 79. “Pozitivismul de la inceputul secolului XX a adoptat punctul de vedere al lui Laplace : >>intr-o zi stiinta va explica totul, pentru ca totul este determinat de legi pe care omul trebuie sa le descopere si sa le enunte<<. Astazi, afirmatiile nu mai sunt atit de categorice […] Fiecare descoperire duce la alte lucruri necunoscute. Cu cit stim mai mult, cu atit stim ca nu stim”.

Inapoi la Socrate, deci. Si asta dupa 2400 de ani. Si mai sintem inclinati sa credem ca omul este asa si pe dincolo si ca religia este numai un drog al popoarelor. Somn usor pozitivistilor.. Cale batuta  egocentristilor. Adio relativistilor. Pa! sofistilor. Afundati-va in pragmatism pina dincolo de urechi. Si sper sa va fie de bine!

Read Full Post »

2 ) INVENTAREA PARADISULUI. “In timp ce filosofii se straduiesc sa gaseasca intelepciunea in lumea asta evitind bucuriile inselatoare, religia da aripi ideii de fericire si o instaleaza hotarit in cer”. Alice Germain – Cum a aparut ideea ca fericirea poate salaslui altundeva, intr-o lume botezata paradis ? Jean Delumeau – Cuvintul paradis provine dintr-un termen persan, pari-daiza, care a devenit mai tirziu in greaca paradeisos. Trimite la ideea unei gradini inconjurate de ziduri care o protejeaza impotriva vintului fierbinte al desertului […] un loc verde, cu multa apa, flori si vegetatie – acesta este deci sensul primar al paradisului.

Conceptul de paradis nu este continut in Evanghelie. Cristos nu a descris niciodata ceea ce noi numim paradis. De la “Imparatia cerului” promisa de Cristos celor drepti, termenul a capatat valente noi, evoluind pina la “viata vesnica” despre care Luther spunea : “Asa cum copiii in trupul mamei stiu putine despre nasterea lor, tot asa si noi stim putine despre viata vesnica”. 

Aparut ca o miscare in interiorul iudaismului, crestinismul a afirmat printre altele, invierea carnii, de-abia schitata in iudaism. mintea asociativa a omului, a creat treptat, pornind de la Geneza, din gradina terestra, de unde omul a fost alungat, o gradina in care omul drept se va duce dupa reinviere. Cu timpul, acest loc va fi populat cu ingeri, iar artistii (pictori in special) vor exploata tema fericirii eterne, asociind-o cu Maria, femeia perfecta, fecioara si deopotriva mama, nascatoare de Dumnezeu.

Incepind cu sec. al XV-lea Maria incepe sa fie reprezentata cu pruncul in brate, fiind inconjurata de ingeri muzicanti, intregul ansamblu sugerind fericirea din Paradis. “Odata cu nasterea artei baroce […] in momentul de apogeu al rococoului, a incercat sa transforme insasi biserica intr-un loc edenic. […] Biserica devine un fel de teatru ofera privirii lumina Ierusalimului ceresc”. Insusi conceptul de paradis capata forme si valente diferite de la epoca la epoca.

Lumea imaginata de Aristotel era un Univers inchis, cu doua zone clare, lumea pura aflata deasupra lunii, si lumea sublunara supusa timpului, nasterii si mortii. Aceasta imagine va fi spulberata de Copernic, mai apoi de Galilei, Kepler si Newton. “Universul devine deci nedefinit, daca nu cumva infinit si de-acum incolo devine imposibil de localizat empireul”. In mare masura, paradisul se gaseste in fiecare dintre noi. Cu speranta ca in acest neprecizat  paradis, ii vom regasi in viata vesnica pe toti cei care ne-au fost dragi in viata mundana.

Chiar daca deasupra noastra pluteste vag promisiunea-amenintare “multi chemati, putini alesi” , nimeni nu abandoneaza speranta ca se va regasi, printre cei privilegiati. In paradis.

3 ) VISUL MODERNILOR. “Fericirea s-a intors printre noi. Odata cu Epoca Luminilor, fericirea coboara din cer pentru a locui din nou pe pamint si in constiinte”. Fara sa fie complet decrestinat, sec. al XVIII-lea favorizeaza descoperirea fericirii terestre, “lumea ratiunii se impune si este aparata de mari scriitori si filosofi precum Voltaire, Diderot, Rousseau”.

Oamenii descopera placerea si voluptatea. Desigur, referirile se fac mai cu seama la elite. Lor le sint rezervate simtul esteticului si dreptul de a dobindi fericirea terestra, indiferent sub ce forma vine : gastronomica, artistica, sexuala, etcetera. Poporului nu trebuie s i se faca decit un minim de „bine”, atit cit este necesar sa nu se revolte si sa promoveze anarhia. Poporul trebuie sa manince, sa bea, sa iubeasca, dar sa nu gindeasca. Iar saracia trebuie ascunsa cu grija. Putina lume stie – probabil – ca la origine, spitale ca Bicetre sau Salpetriere, au fost destinate internarii saracilor si copiilor abandonati. Un sfert din populatie traieste din cersit. Pentru acestia, fericirea poarta numele de supravietuire.

Oamenii se nasc liberi si egali intre ei. Asa se spune. de aceea, Revolutia Franceza “vrea sa instaureze o societate mai dreapta,, deci o societate mai apta sa le propuna tuturor, saraci si nobili, partea lor de fericire. Decrestinarea accelerata are propria sa logica si dezvolta o consecinta primejdioasa : desacralizarea regelui, care nu mai este vazut ca unsul Domnului pe pamint. Tot in numele egalitatii, populatia se revolta impotriva institutiiloe percepute ca opresive, ca de exemplu politia. Evident, simbolul absolut al autoritatii, Bastilia trebuie sa dispara.

Insusi Dumnezeu trebuie inlocuit. Cu Zeita Ratiune. Urmarea o stim. De-a lungul a doua secole, Zeita Ratiune a nascut toti monstrii : anarhia, comunismul, nazismul, totalitarismele si democratia originala de tip kaghebusa.

 “Iov, nefericitul din Biblie, spune ‘Ma asteptam la fericire si iata ca a venit nefericirea; asteptam lumina, si a venit intunericul”. (Iov, 30,26).

 Sa fie oare, fericirea mereu indepartata ?

Read Full Post »

 Incep re-lectura cartii “In asteptarea zorilor – un crestinism pentru miine”/Jean Delumeau / Polirom.

O prima constatare. Pe fundalul convingerii aproape generalizate ca oamenii au inceput sa-si piarda credinta, sondajele de opinie spun altceva. : p12Se constata dezvoltarea rapida in special la tineri, a unui ‘rationalism’ care face casa buna cu unele convingeri religioase, stiinta si credinta nu par sa se mai excluda reciproc” Asta E. Lumea fiind in permanenta transformare, oamenii se adapteaza. Sau cum ar spune HR-Patapievici, ‘lumea reinvata sa reconcilieze vazutele cu nevazutele’. Romanii n-au fost prea habotnici niciodata din cite stiu eu. Se cununa, isi boteaza copiii, fac inmormintarea dupa tipic bisericesc, dar barbatii cel putin, nu se prea inghesuie sa mearga regulat la biserica. Dar paradoxal, sau poate totusi nu, 85 % dintre romani se declara credinciosi! Una dintre cele mai frumoase slujbe de inmormintare la care mi-a fost dat sa asist, a fost cea de la inmormintarea fratelui meu, slujba oficiata la Biserica Amzei. Acolo oficiaza parintele Mihut. Preot cu har dublat de un eminent carturar, in stare sa-ti citeze din memorie o multime de lucruri subtile. Inalt si uscativ, cu o figura parca desprinsa dintr-un iconostas, aproape ca nu intelegeai de unde se revarsa peste asistenta vocea sa colosala, modulata si dominatoare, dar fara sa fie tunatoare. Cu un registru vocal bogat, trece cu mare usurinta de la o voce la alta, dar cel mai impresionant este cind vocea sa capata gravitatea basului. Atunci, parea ca aerul reverbereaza, iar Divinitatea isi face simtita prezenta printre noi.

p 28.”La inceputul secolului XXI, din sase miliarde de oameni, doua miliarde – estimare globala – se revendica de la credinta crestina, iar un miliard de la credinta musulmana […] (Crestinii) se impart dupa cum urmeaza : un miliard de catolici, 350 de milioane de protestanti, 80 de milioane de anglicani si episcopalieni, 215 milioane de ortodocsi, plus trei sau patru sute de milioane de nou-veniti care nu existau in 1990. : penticostali-evanghelici” Se remarca deplasarea centrului crestinatatii dinspre Europa, inspre Brazilia, mexic si Filipine, oarecum similar cum se deplasase centrul crestinatatii la inceputul primului mileniu, dinspre nordul Africii si din Asia Mica, inspre Europa. Se pare ca exista tendinta  ca in Europa, crestinismul sa devina minoritar, in comparatie cu islamismul. Este acest lucru ingrijorator ? Nu stiu … Cert este ca in colegiul cardinalilor, Europa a devenit minoritara. Este acest lucru ingrijorator ? Sper ca nu … p 29. “Primele patru tari musulmane din lume sint Indonezia, Pakistan, Bangladesh si India. Pentru o comparatie, sa amintim ca in lume exista 800 de milioane de hindusi, 350 de milioane de budisti, 14 milioane de de evrei si 150 de milioane de adepti ai ‘noilor religii’: mormoni, Martorii lui Iehova, bahai, etc.” Este de asemenea de remarcat, faptul ca ‘fenomenul monastic’ este in expansiune. Adica, asa dupa cum spunea Parintele Andre Scrima,  <<totusi ne putem retrage in grote daca va fi nevoie …<<  p 35. “Un universitar american David B. Barett […] a considerat ca poate avansa cifra de 40 de milioane de martiri crestini din vremea lui Hristos si pina azi, dintre care 26,7 milioane numai in secolul XX. […] p 41.” ‘Indemnul nu va fie teama!’ rostit de Papa Ioan Paul al II-lea la inceputul pontificatului sau, impunea impunea prezenta vizibila si afirmarea intr-o lume si un secol care persecutasera si continuau sa persecute fara mila crestinismul. […] Crestinismul, mai cu seama in varianta catolica, nu a murit, in vreme ce nazismul, comunismul si celelalte ideologii totalitare au sfirsit intr-o baie de singe”.

Frumos spus, dar am impresia ca autorul da dovada de un optimism justificat numai partial. Totalitarismele nu au sucombat, neo-comunismul pare sa prinda aripi, iar islamul loveste naucitor si neintrerupt prin fenomenul terorismului kamikadze. Pe pamintul sfint infruntarea dintre evrei si fundamentalistii islamici pare fara de sfirsit iar relativizarea post-modernista pare sa cuprinda intreaga lume contemporana. Poate ca ma insel eu, desi …

Read Full Post »

Anul trecut, la Editura ART, a aparut o alta carte splendida, “Cea mai frumoasa istorie a fericirii”. Cartea este scrisa sub forma unor dialoguri, sustinute de Alice Germain cu trei personalitati diferite.

In acest dialog pe trei voci,  fericirea isi spune povestea de la nasterea sa, in filosofia Greciei antice, pina la afirmarea ei politica in 1789, trecind prin reprezentarea ei paradiziaca in sinul credintei crestine. Daca filosofia isi propune sa gindeasca fericirea, istoria ii urmareste evolutia, ‘secularizarea’ progresiva si pregnanta tot mai mare in societatea contemporana. Andre Comte – Sponville, filosof care a consacrat numeroase lucrari ideii de fericire, povesteste cum din Antichitate, destinul fericirii a fost impletit cu cel al filosofiei. Jean Delumeau, profesor onorific la Colege de France, specialist inistoria mentalitatilor religioase, arata cum fericirea a luat in Occidentul crestin forma unui paradis menit sa ne consoleze de toate spaimele omenesti si sa ne induca speranta unei bucurii vesnice. Arlette Farge, director de cercetare la CNRS, istoric, specialista in comportamentele populare din sec. al XVIII-lea, descrie placerile Secolului Luminilor, secol al voluptatii si explica in ce mod a devenit fericirea un scop politic, o cautare colectiva, in sinul unei Republici de cetateni luminati” spune Alice Germain in prolog. cartea incearca sa raspunda la intrebari pe care ni le punem cu totii, implicit sau explicit, mai des sau mai rar, dar intrebari care nu ocolesc viata nici-unuia dinte noi.

Care este sursa fericirii? Un obiect (banii ?), un loc (paradisul ?), un moment (un miine luminos ?), o persoana (Dumnezeu, ceilalti, noi insine ?) … Reusita, iubirea, sanatatea, placerile, frumusetea ? Despre asta este vorba in carte. Fiecare dintre noi are propriul sau imaginar al fericirii, populat in cele mai diverse moduri. Aspiratiile noastre diverg sau converg in doze diferite de la om la om. De-asta si suntem atit de diferiti; si de-asta si drumurile noastre catre ideea proprie de fericire, sint atit de intens personale.

1) LA ORIGINILE INTELEPCIUNII. “La inceput a fost Socrate; si cu el, primii pasi ai filosofiei, pentru care singurul element de interes, unicul obiect este omul, cu viata, originea, destinul si …fericirea lui”. Da fapt, filosofie a existat cu mult inaintea lui Socrate. Meritul sau este de a fi deplasat centrul de greutate al filosofiei de la intrebari de genul ‘ce este fiinta’ sau ‘ce este natura’ la celebrul ‘cunoaste-te pe tine insuti’. – Spune A.C. – Sponville : “A te cunoaste pe tine insuti nu inseamna a te contempla narcisist. Inseamna a cauta sa stii ce esti, dar si ce trebuie sa fii; inseamna a te intreba cum sa gindesti, cum sa traiesti, cum sa fii fericit”. Ne miscam in principal pe doua coordonate : intre hedonism si stoicism; cautind in grade diferite calea de mijloc de ansamblu, proprie fiecaruia dintre noi. “Suporta si abtine-te” spun stoicii. Usor de spus, foarte greu de facut. “Sa te bucuri cit mai mult cu putinta, dorind cit mai putin cu putinta” spun adeptii lui Epicur. Pare ceva mai simplu, dar de fapt, este la fel de greu. Nu toti stim sa ne bucuram  de ceea ce merita cu adevarat. Avem scari de valori complet diferite. Tocmai de aceea Aristotel constata ca “pentru a fi fericiti, trebuie sa fim virtuosi, liberi, sa ne luam viata in miini, dar ca in acelasi timp avem nevoie ca patria noastra sa nu fie impilata sau sfisiata de razboaie civile”.

 Trebuie sa-mi fac o autocritica severa.Am calomniat bietele vrabii. Nici vorba sa fie mofturoase sau satule. Din timp in timp, isi face aparitia un cotoi, care se ascunde dupa niste ghivece mari cu plante ornamentale si sta la pinda pofticios! Ce sa fac eu in cazul asta ? Bineinteles, nimic. Vrabiile mele sint de fapt vrabiile cerului, iar motanul, nu se stie al cui e. Acesta nu-i razboiul meu. Este razboiul firii, impus de bunul Dumnezeu.

Read Full Post »

Older Posts »