FILA IV A. Marino 2

Miine poimiine vom avea vesti de la ea. Bine ca inainte de a pleca, ne impacasem dupa o cearta stupida. Am stat la taclale si mi-a povestit scene din copilaria ei si a fratelui nostru, acum mort, de pe vremea cind eu inca nu aparusem pe lume.  Pentru ca in ’48 se declansase vinatoarea de ziaristi si de membri de partid liberali sau taranisti, familia mea  a trebuit sa se refugieze din Bucuresti. Aveau sa petreaca ani buni, intr-un capat de lume, Lipova. La plecare, tatal mamei noastre, bunicul pe care eu nu l-am cunoscut i-ar fi spus Adrianei – Pleci, si nu cred ca am sa te mai vad vreodata ! – Si asa a si fost ! mi-a zis sora mea. Are cu noua ani mai mult decit mine si vesnic se lamenteaza ca are tot felul de boli. Daca este cu adevarat atit de bolnava, oare am sa o mai vad ? Ca nici eu nu sunt tocmai bine. Dar bine ca macar ne-am impacat. Reiau cartea lui A. Marino. p93 Calatorie in Portugalia. Inceputa pe data de 17Aprilie 1977 la 6-7 sapatamini de la catastrofalul cutremur din 04 martie 1977, domnul AM pare sa personifice intelectualul roman “liber”  sa circule prin lume, sa conferentieze, sa duca mesajul cultural romanesc peste hotare, pe scurt ilustreaza inteleapta ordine de partid si de stat in care valorile sint recunoscute si bineinteles temeinic puse in valoarea lor patrimoniala ca parte a tezaurului de intelepciune universala. Ex-ce-lent! Dar sint un pic si invidios. Domnul AM a avut privilegiul de a contempla manastirea de la Alcabaca unde se odihneste pentru vecie dragostea interzisa si fatala a Donei Ines si a lui Don Pedro, poveste de dragoste magistral descrisa de Radu Paraschivescu in bijuteria sa de carte “Cu inima smulsa din piept”. p152  Danemarca. In continuarea calatoriei din Portugalia. Unde revine dupa douazeci de ani si avind “noroc” de o greva a studentilor are parte de un regal turistic. Totusi, pina la urma, Romansk Institut ii face rost de o sala de conferinte si de un auditoriu si AM poate sa-si justifice calatoria. Noblesse oblijje. Asa dupa cum deja am spus, frunzaresc aceasta carte, fie si pentru ca nu am abandonat nici-o carte niciodata, oricit de tare m-ar fi dezamagit continutul sau autorul. Stiu precis ca orice carte, oricit de modesta ar fi, are darul sa te imbogateasca cu ceva. Carte frumoasa, cinste cui te-a scris ? Uneori da. Nu intotdeauna insa. Niciodata nu am reusit sa citesc amanuntit o carte de calatorii. Eu insumi calator patimas, nu ma regasesc in impresiile altui calator, mai ales atunci cind imi sint descrise locuri pe care le-am vizitat. Cine are microbul turistic in singe, stie ca fiecare impatimit de drumetie, are propriul sau imaginar calatoristic, propriul sau ritm al descoperirii noului. Nici nu mai amintesc de faptul ca aceleasi locuri vizitate in epoci diferite au cu totul si cu totul alt parfum, chiar si pentru acelasi personaj. Dar cind mergi pe urmele descriptive ale altcuiva, pur si simplu ori vezi si ceea ce nu ai fi vrut musai sa re-vezi ori nu re-vezi ceea ce ti-ar fi placut tie mai mult …Am (re)vazut de exemplu reportaje la televizor, filmate prin locurile din Franta si Italia pe unde fusesem si eu, impreuna cu sotia si cu baiatul nostru. Aceleasi locuri dar, cu totul si cu totul altceva! Iar cind locurile sint descrise intr-o carte, fie ea si cu talent scrisa, nedumerirea ( mea ) este si mai mare. Deci frunzaresc, frunzaresc… Din cind in cind privesc afara, unde zburatoarele mele se straduiesc sa faca iar locul curat de firimiturile de piine destinate lor pe ziua de azi. Pe strada, goana masinilor s-a mai domolit si trecatorii destul de rari, se duc fiecare intr-ale sale. Si brusc inteleg de ce Mihai, nasul meu de cununie si al lui Robert de botez, a stat in preajma mea in primele zile la birou. Eu, ca novice, abia am facut fata asaltului de comis-voiajori si cersetori care naboisera pe capul meu. Dupa ce i-a mustruluit dumnealui cum se cuvine, m-au parasit… Iata cum ii vad defilind pe trotuar, fara sa ma mai bage in seama si pe mine …