TUNELUL (2)

ERNESTO SABATO

Cine poate sa inteleaga o femeie ? Nimeni, daca se gindeste la ea, ca la o fiinta abstracta. Oricine (aproape), daca se gindeste la ea, asa cum este : o finta facuta din carne si spirit, o fiinta umana cu nevoi, cu sentimente, cu nelinisti cu afecte si visuri.

Cum este Maria ? Allende catre Pablo : “- Asa-i Maria, a adaugat, ca pentru el. Multi confunda impulsurile cu graba. Ea face repede multe lucruri care nu schimba cu nimic situatia. Cum sa-ti explic? Si a cautat in jos, ca si cind ar fi cautat un raspuns clar. Iar dupa un timp : – Ca cineva care s-ar afla in desert si si-ar schimba locul cu rapiditate. Intelegi? Rapiditatea n-are nici-o importanta. De fiecare data, peisajul ramine acelasi”. asta ii spusese Allende la prima lor intilnire, cea in care Pablo a primit acel biletel scurtissim : “si eu ma gindesc la dumneata”. Pablo devine el insusi desert. Rataceste. Bea. Il bat ginduri de sinucidere. Prostituatele-l dispretuiesc. O cauta pe Maria insistent. Ii scrie. Nici-un raspuns. “I-am trimis a doua scrisoare, apoi a treia si a patra, spunind mereu acelasi lucru, de fiecare data mai dezolat. in ultima m-am hotarit sa-i spun tot ce facusem din noaptea cind s-a produs despartirea noastra. N-am ascuns nimic, nici chiar tentativa de sinucidere.” In sfirsit, Maria raspunde. Duios, il cheama la tara, la ea. Odata ajuns, Pablo face cunostinta cu verii lui Allende, Mimi “ o femeie slaba, mioapa, care fuma cu un tigaret lung” si Hunter, un arhitect ratat. Acestia il antreneaza la o discutie de salon : Cehov, El Greco, romane politiste, pe scurt, plictis la patru ace, de bon ton. La plimbarea de seara Maria li se alatura. “M-a intrebat daca am adus acuarelele. […] – Sigur ca le-am adus. Sint in dormitor. – Sint nerabdatoare sa le vad, a spus ea cu raceala.” Cei doi au luat acuarelele si au mers la malul marii. “Ne-am asezat pe stinci si mult timp am tacut. […] – De cite ori, a spus ea, am visat sa impart cu tine marea si acest cer.” In noaptea aceea Pablo a stat ca pe jar. Ginduri. Negre. Pasi furisati pe coridoare. Si o concluzie : “Maria este amanta lui Hunter.” Imediat ce s-a crapat de ziua “mi-am luat valiza, cutia cu vopsele si am fugit. […] Zilele dinaintea mortii Mariei au fost cele mai cumplite din viata mea.”. Pablo recade in alcool. Circiumi ordinare, betii confuze, o data este chiar arestat. Ii scrie o ultima scrisoare Mariei, in care ii explica de ce a fugit. Nu putea suporta gindul sa stie ca dupa ce-i spunea sotului ca il iubeste se culca si cu el, Pablo, fiind in acelasi timp amanta lui Hunter. O expediaza. Apoi intelege ca : “facusem o prostie. Scrisorile importante se tin o zi, pina se vad in in mod clar, toate consecintele posibile”. Incearca sa recupereze scrisoarea de la posta, dar nu reuseste. Atunci telefoneaza Mariei, somind-o sa vina si sa-l intilneasca pentru ca altfel se sinucide. Exista in viata momente in care demonul care ne stapineste ne joaca feste cumplite. In asteptarea Mariei care ii spusese ca va veni, desi “nu stiu pentru ce” Pablo se duce la un bar si agata o prostituata care “ evident mi s-a parut cea mai decazuta”. Ajunsi la atelierul sau, Pablo o baga in pat. …”si deodata, mi s-a parut ca expresia acelei femei era foarte asemanatoare cu cea pe care o observasem de citeva ori la Maria. – Curva! am tipat innebunit. Evident ca-i curva!” In sfirsit, cei doi convin sa se vada in parcul in care se intilneau in vremea in care incepuse sa incolteasca iubirea lor. Dar Maria nu vine. Primise un telefon de la Hunter si plecase la ferma. Orbit de furie, Pablo pleaca la ferma, unde ii vede pe cei doi brat la brat, ascuns printre copaci. Tiptil, urca scarile si se indreapta spre dormitorul Mariei. Nu era incuiat. “M-am apropiat de pat si cind am ajuns linga ea, m-a intrebat trista : “ – Ce vrei sa faci Juan Pablo ? – Trebuie sa te omor Maria. M-ai lasat singur. Si atunci, plingind, i-am implintat cutitul in piept. […] apoi am iesit si […] am coborit in graba, ca si cum diavolul ar fi pus pentru totdeauna, stapinire pe mine”. Cine stie din ce simt al onoarei atrofiat dar ultragiat, alearga apoi la sotul Mariei si ii arunca in fata: “- Vin de la ferma. Maria era amanta lui Hunter. Acum nu mai este amanta nimanui. – Neghiobule! a strigat printre dinti la mine cu o ura rece. Neghiobule! […] Cind m-am prezentat la politie era aproape sase. Prin ferestruica celulei am vazut cum se nastea o zi senina, cu un cer fara nori. […] Inauntrul meu, se deschidea o pestera neagra.”

 Epilog

 “Am incercat de multe ori in arest sa judec ultimul cuvint al orbului, cuvintul neghiob. O oboseala grea, sau poate un instinct cetos, m-a impiedicat de fiecare data”.

Read Full Post »

ERNESTO SABATO

TUNELUL (1)

Ernesto Sabato (n. 1911), detinator al prestigiosului Premiu Cervantes  (1984) este unul dintre marii romancieri latinoamericani de azi. Părinţii sai, erau doi imigranţi italo-albanezi, Juana María Ferrari si Francisco Sábato. La virsta de 16 ani, s-a alăturat unor grupuri de anarhişti, apoi de comunişti, dar a înţeles repede că „materialismul dialectic” e o contradicţie în termeni, (afirmaţia îi aparţine), iar atunci când, în 1935, a fost trimis la Moscova să studieze doctrina marxist-leninistă, a reuşit să „evadeze”, „trădând” cauza comunistă şi evitând astfel soarta atâtor intelectuali de stânga din afara URSS ce au fost înghitiţi de Gulag. Si-a sustinut doctoratul in fizica la Paris, si a lucrat in domeniul fizicii nucleare pina la intilnirea cu artistii de avantgarda parizieni care i-au schimbat destinul.

Motto : … in orice caz, exista un singur tunel, intunecos si singuratic : al meu …

Cartea incepe abrupt,  cu o confesiune : „E de ajuns sa va spun ca sint Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe Maria Iribarne; banuiesc ca procesul e inca proaspat in amintirea tuturor si nu-i nevoie de mai multe amanunte despre mine”. […] …”pina la un punct, criminalii (re)prezinta lumea cea mai cinstita si mai inofensiva. Si lucrul asta nu-l  spun pentru ca eu insumi as fi ucis o fiinta omeneasca : e o convingere profunda si sincera. Exista undeva un individ periculos ? Sa fie lichidat si gata! Iata ce consider eu, o fapta buna. […] Cineva se poate considera, uneori, un om deosebit; pina cind isi da seama ca, de fapt, e la fel de meschin, murdar si perfid ca si ceilalti. Despre vanitate nu spun nimic; cred ca nimeni nu-i strain de acest important motor al Progresului uman. […] In fata a o suta de mii de oameni de alta limba pot sa vorbesc si sa tip pina cad la pamint, pentru ca nimeni nu m-ar intelege. Va dati seama ce spun ? O singura persoana m-ar fi inteles. Persoana pe care am ucis-o.

La vernisajul ultimei sale expozitii, Juan Pablo Castel, pictorul care nu merge niciodata la alte expozitii pentru ca nu suporta „grupurile, cercurile, bisericutele”, observa ca tabloul la care tinea cel mai mult, nu este inteles decit de o tinara femeie, care contempla indelung, un detaliu aparent nesemnificativ dar definitoriu pentru perspectiva acestui artist : nu prim-planul in care o femeie supravegheaza joaca unui copil este mesajul acestui tablou, ci singuratatea altei femei, pierduta cu ochii in zare pe o plaja pustie, care se vede printr-o ferestruica din planul secund. Nu maternitatea implinita este incarcatura emotiva a acestui tablou, ci reveria din solitudinea femeii care inca nu si-a gasit rostul. Pina sa apuce sa o interpeleze, fiind si excesiv de timid in relatia cu femeile, cu necunoscutele in mod special, femeia dispare. Iar Pablo, imagineaza un lung sir de prilejuri la capatul carora, ar putea-o reintilni. Toate se dovedesc bineinteles a fi, pure fantasmagorii. Dar, Sfinta Intimplare ii vine in ajutor. Pablo o vede intr-o buna zi, trecind pe strada. Dupa o scurta urmarire, o abordeaza destul de stingaci; recunoscindu-l, ea reactioneaza aidoma. Tocmai cind se parea ca gasisera totusi o cale de apropiere, timiditatea ii invinge pe amindoi. Firava legatura se rupe iar. Pablo reincepe cautarile. Pentru ca : „era necesar sa o revad. M-am trezit de citeva ori strigind : Trebuie! Trebuie!” Si o regaseste; tot acolo unde o gasise  din intimplare prima data; pe aceeasi strada. De data asta, ceva mai hotarit o insfaca de brat si o trage literalmente dupa el, cale de citeva sute de metri. „- Unde ma duci? – In Piata San Martin. …am sa-ti spun multe lucruri. […] Am nevoie de dumneata. […] – Eu nu insemn nimic . Dumneata in schimb esti un mare artist. Nu vad de ce ai avea nevoie de mine. – Am! i-am strigat cu brutalitate. Am. Intelegi ?Am!. Si ea, cu ochii la acelasi copac, a inginat. – Pentru ce? […] – Nu stiu, am spus dupa un timp, mai mult in soapta. Inca nu stiu […] – Eu nu sint critic de arta. – Nu-mi vorbi mie de cretinii aia. […] Niciunul din acei sarlatani nu si-a dat seama ne importanta ferestrei. O singura persoana : dumneata.”

Gata! Inevitabilul s-a deja, produs. Vapaia care-i va mistui pe amindoi, a izbucnit. Intre cei doi incepe sa se desfasoare alert, o relatie care se va dovedi fatala. Ambilor. Mai intii, vorbesc la telefon. Des. Pentru a pune cit de cit lucrurile in ordine, Maria fuge la tara, dar ii lasa un bilet pe care Pablo il va prelua de la Allende, sotul orb al Mariei. Biletul era scurtissim : „ Si eu, de asemenea, ma gindesc la tine. Maria”. Lucruri puse in ordine ? Intrebari peste intrebari il asalteaza pe bietul Pablo. Si un singur raspuns : o scrisoare de la Maria. […] „Marea-i aici furioasa si vesnica. Plinsul meu de atunci, inutil. Inutile asteptarile mele pe plaja pustie, privind cu statornicie departarile verzi. Ai banuit si ai pictat oare aceasta amintire a mea „? … […] Cei doi incep sa se vada. Zilnic. In atelierul sau de pictura, isi consuma infrigurati iubirea. Dar zeci de nelinisti persista.  Amindoi au cumplita senzatie ca se ranesc mortal, reciproc. El are o existenta simpla, aproape liniara : pictura si Maria. Dar Maria are o viata mult mai complexa. De ce ? De ce ? De ce ? o tot intreaba el. „Dar totul e normal” raspunde ea; „astea-s copilarii Juan.” Normal pentru ea, dar taine prea grele pentru el. Si mult prea multe. – „ Nu stiam ca esti atit de crud” se apara ea. „- Inseli un orb!” acuza el. Cumplite vorbe! Vraja s-a rupt.

Doar vrabiile mele au venit azi. Pe unde or fi porumbeii ? Ca vremea frumoasa, a revenit.

Read Full Post »

fila V Paris

Multe mai are omul de invatat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, asa, ca boul dupa cum bine spunea “Sanduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu si-a putut incheia doctoratul indrumat de Heidegger. Frunzaresc, frunzaresc ( din cartea lui Adrian Marino – fila IV). p183. Anglia. “You are a lucky man” ii spusese autorului cel care i-a inapoiat geanta care continea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o ratacise. Chiar ca este norocos. Iar ma incolteste invidia. Invidia turistului nesatul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfirsitul cartii si ma linistesc putin. Macar in Franta am fost si eu. Frunzaresc,frunzaresc… He, he, am avut dreptate sa nu fiu in consonanta cu AM. Nu iubeste copiii! Hmmm. “Nu iubesc aceasta forma de umanitate gregara, dezorganizata si salbatica, pe domnul Goe in deplasare”. Hm. Pai bine domnule AM, ca tot fuse vorba despre Brincusi, nu stii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adica nu stii ca “in clipa in care nu mai stim sa ne jucam, incepem sa murim”? Mda. poate ca in viitor, cindva, cumva, voi vizita si Londra. Deocamdata eu si Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe indelete, nu asa, pe goana, cu autocarul in circuit, cum am fost ultima data. Sau ma rog, prima data. Nu stiti bancul acela celebru ? “- Iar vreau sa merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se incheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o calatorie in Franta, calatorie efectuata cu un an mai devreme. Norocos calator domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat sa “ramina” acolo, refuza. Si ofera o explicatie : “Este un succes, o cariera ?” Pe linia asta aparent, are dreptate. Noica, Plesu, Liiceanu, Patapievici si atitia altii, au ales calea afirmarii depline, aici., pe plan si plai mioritic. Nu insa si Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel si lista ar putea continua. Unde sau care este adevarul ? Nu stiu. Pur si simplu, nu stiu. Stiu insa si sint dureros de constient de faptul ca avem noi romanii un talent probabil fara egal in lume : ostracizam valorile in devenire pina acestia isi iau lumea in cap, dar o data ce acestia ajung in plan profesional la reusita notabila, ii revendicam ritos : CUTARE SI CUTARE SUNT ROMANI ! Dragalas popor. Revin la carte. AM a vizitat si Strassbourg. L-am vazut si noi. El, cu niste ochi, Eu, cu altii.Silvia si Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fara corsetul in care o invesmintasera restauratorii. Catedrala e coplesitoare. Aproape nefireasca. Imposibil de construit fara ajutor divin! Dar senzatia este totusi diferita fata ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, si eu, pe e alta parte, avem pareri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Eiffel. Dar cum sa vezi Parisul si sa nu vezi Sacre Coeur ?

 Nu cred ca Parisul poate fi contemplat la fel de bine asa cum se poate face de pe acea colina celebra, Montmartre. Dar am si eu regretele mele. N-am reusit sa vad atelierul maestrului “Maiastrei”, dupa cum nu am reusit sa ajung in Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil si doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am vazut Moulin Rouge. Pe dinafara. Aici, cascind gura la lumea pestrita, la explozia de lumini, la vitrinele stralucitoare si imbietoare, am fost acostat de o “doamna” si poftit la “distractie”. – Dar sint cu sotia mea! m-am aparat! – Nu-i nimic! poate sa vina si ea, daca vrea! Chiar asa ! Simpatice pariziencele acelea … Nu stiu cum era atunci, in 1976 reteaua de metrou pariziana, dar in 2008 este aproape de neinchipuit de utila. O vorba spune ca nu exista nici macar un singur punct al Parisului care sa se afle la o distanta mai mare de 500 m. de o “gura” de metrou. Nu stiu daca este asa, dar stiu ca daca intelegi bine harta metroului, nici nu te poti rataci in Paris si nici nu-ti poate ramine loc dorit, nevizitat. La Paris am reusit sa ucid o legenda : cum ca vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul caruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTA! Dar mi-ar placea sa fac eu, unul.

Read Full Post »