ERNESTO SABATO
Cine poate sa inteleaga o femeie ? Nimeni, daca se gindeste la ea, ca la o fiinta abstracta. Oricine (aproape), daca se gindeste la ea, asa cum este : o finta facuta din carne si spirit, o fiinta umana cu nevoi, cu sentimente, cu nelinisti cu afecte si visuri.
Cum este Maria ? Allende catre Pablo : “- Asa-i Maria, a adaugat, ca pentru el. Multi confunda impulsurile cu graba. Ea face repede multe lucruri care nu schimba cu nimic situatia. Cum sa-ti explic? Si a cautat in jos, ca si cind ar fi cautat un raspuns clar. Iar dupa un timp : – Ca cineva care s-ar afla in desert si si-ar schimba locul cu rapiditate. Intelegi? Rapiditatea n-are nici-o importanta. De fiecare data, peisajul ramine acelasi”. asta ii spusese Allende la prima lor intilnire, cea in care Pablo a primit acel biletel scurtissim : “si eu ma gindesc la dumneata”. Pablo devine el insusi desert. Rataceste. Bea. Il bat ginduri de sinucidere. Prostituatele-l dispretuiesc. O cauta pe Maria insistent. Ii scrie. Nici-un raspuns. “I-am trimis a doua scrisoare, apoi a treia si a patra, spunind mereu acelasi lucru, de fiecare data mai dezolat. in ultima m-am hotarit sa-i spun tot ce facusem din noaptea cind s-a produs despartirea noastra. N-am ascuns nimic, nici chiar tentativa de sinucidere.” In sfirsit, Maria raspunde. Duios, il cheama la tara, la ea. Odata ajuns, Pablo face cunostinta cu verii lui Allende, Mimi “ o femeie slaba, mioapa, care fuma cu un tigaret lung” si Hunter, un arhitect ratat. Acestia il antreneaza la o discutie de salon : Cehov, El Greco, romane politiste, pe scurt, plictis la patru ace, de bon ton. La plimbarea de seara Maria li se alatura. “M-a intrebat daca am adus acuarelele. […] – Sigur ca le-am adus. Sint in dormitor. – Sint nerabdatoare sa le vad, a spus ea cu raceala.” Cei doi au luat acuarelele si au mers la malul marii. “Ne-am asezat pe stinci si mult timp am tacut. […] – De cite ori, a spus ea, am visat sa impart cu tine marea si acest cer.” In noaptea aceea Pablo a stat ca pe jar. Ginduri. Negre. Pasi furisati pe coridoare. Si o concluzie : “Maria este amanta lui Hunter.” Imediat ce s-a crapat de ziua “mi-am luat valiza, cutia cu vopsele si am fugit. […] Zilele dinaintea mortii Mariei au fost cele mai cumplite din viata mea.”. Pablo recade in alcool. Circiumi ordinare, betii confuze, o data este chiar arestat. Ii scrie o ultima scrisoare Mariei, in care ii explica de ce a fugit. Nu putea suporta gindul sa stie ca dupa ce-i spunea sotului ca il iubeste se culca si cu el, Pablo, fiind in acelasi timp amanta lui Hunter. O expediaza. Apoi intelege ca : “facusem o prostie. Scrisorile importante se tin o zi, pina se vad in in mod clar, toate consecintele posibile”. Incearca sa recupereze scrisoarea de la posta, dar nu reuseste. Atunci telefoneaza Mariei, somind-o sa vina si sa-l intilneasca pentru ca altfel se sinucide. Exista in viata momente in care demonul care ne stapineste ne joaca feste cumplite. In asteptarea Mariei care ii spusese ca va veni, desi “nu stiu pentru ce” Pablo se duce la un bar si agata o prostituata care “ evident mi s-a parut cea mai decazuta”. Ajunsi la atelierul sau, Pablo o baga in pat. …”si deodata, mi s-a parut ca expresia acelei femei era foarte asemanatoare cu cea pe care o observasem de citeva ori la Maria. – Curva! am tipat innebunit. Evident ca-i curva!” In sfirsit, cei doi convin sa se vada in parcul in care se intilneau in vremea in care incepuse sa incolteasca iubirea lor. Dar Maria nu vine. Primise un telefon de la Hunter si plecase la ferma. Orbit de furie, Pablo pleaca la ferma, unde ii vede pe cei doi brat la brat, ascuns printre copaci. Tiptil, urca scarile si se indreapta spre dormitorul Mariei. Nu era incuiat. “M-am apropiat de pat si cind am ajuns linga ea, m-a intrebat trista : “ – Ce vrei sa faci Juan Pablo ? – Trebuie sa te omor Maria. M-ai lasat singur. Si atunci, plingind, i-am implintat cutitul in piept. […] apoi am iesit si […] am coborit in graba, ca si cum diavolul ar fi pus pentru totdeauna, stapinire pe mine”. Cine stie din ce simt al onoarei atrofiat dar ultragiat, alearga apoi la sotul Mariei si ii arunca in fata: “- Vin de la ferma. Maria era amanta lui Hunter. Acum nu mai este amanta nimanui. – Neghiobule! a strigat printre dinti la mine cu o ura rece. Neghiobule! […] Cind m-am prezentat la politie era aproape sase. Prin ferestruica celulei am vazut cum se nastea o zi senina, cu un cer fara nori. […] Inauntrul meu, se deschidea o pestera neagra.”
Epilog
“Am incercat de multe ori in arest sa judec ultimul cuvint al orbului, cuvintul neghiob. O oboseala grea, sau poate un instinct cetos, m-a impiedicat de fiecare data”.