Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 27 octombrie 2009

      Anul trecut, la ed. RAO a apărut o carte excepţională a lui Umberto Eco – profesor universitar, filosof, semiotician, lingvist şi bibliofil celebru pe plan internaţional. Citez de pe copertă : “Memoria vegetală” reuneşte noile reflecţii ale lui Eco despre lumea străveche şi fascinantă a cărţilor, despre bibliofilie, despre memoria şi bucuria lecturii […] o carte pentru bibliofili, dar nu numai, capabilă să transmită tuturor plăcerea lecturii ca dialog neîntrerupt cu cititorii”. De la bun început, autorul ne reaminteşte că omul este născut şi trăieşte sub semnul precarităţii” “Încă de pe vremea lui Adam, fiinţele umane manifestă două slăbiciuni; una de natură fizică şi una de natură psihică. Cea fizică se referă la faptul că mai devreme sau mai tîrziu, acestea mor; cea psihică la faptul că le pare rău că trebuie să moară. Neputînd-o împiedica pe cea fizică, încearcă să se revanşeze pe plan psihic, întrebîndu-se dacă există vreo formă de viaţă şi după moarte; răspunsul la această întrebare este dat de filosofie, de religiile fondate pe revelaţia divină şi de numeroasele credinţe mitice şi misterice”.

      Chiar aşa! Există viaţă după moarte ? Există măcar un singur om, care să nu-şi fi pus această întrebare ? nu există decît două posibilităţi : DA sau BA ! Şi în pofida tuturor filosofiilor şi religiilor care vehiculează diverse teorii, nu există decît un singur răspuns : cel pe care fiecare dintre noi îl va obţine la capătul vieţii mundane. Pînă atunci, fiecare e liber să creadă ce vrea.

      Cum omul este o fiinţă eminamente socială, fiecare individ trăieşte în mod direct propria sa viaţă, dar trăieşte fie şi în mod indirect, influenţat de precedesorii noştri de la care preluăm tradiţii, deprinderi, moduri de adaptare. Toate acestea se păstrează şi le găsim în memoria colectivă. “Încă de pe vremea cînd specia umană începe să emită primele sunete demne de luat în seamă […] bătrînii au devenit memoria organică a speciei. […] Însă odată cu inventarea scrisului, asistăm la naşterea memoriei minerale […] întrucît primele semne sînt scrise pe tabliţe de argilă sau sunt sculptate în piatră”.

      Epoca pregrafică a memoriei organice s-a terminat. De acum înainte omenirea îşi va păstra experienţele şi cunoştinţele în formă scrisă, pe diferite suporturi : piatră, lut, pergament, papirus, hîrtie şi mai nou, pe siliciu, adică înapoi la memoria minerală! De la descoperirea hîrtiei, memoria colectivă a devenit uriaşă, iar de la memoria stocată în ordinatoare, memoria a devenit pur şi simplu, colosală. Aproape orice informaţie se găseşte la un click distanţă de aproape oricine o doreşte.

      Dar, apropo de memoria vegetala, Umberto Eco semnalează un pericol uriaş. La început, hîrtia confecţionată din resturi textile era calitativ mult mai bună decît hîrtia utilizată masiv astăzi, hîrtia făcută din rumeguş. Urmarea putînd  fi faptul că, o uriaşă cantitate de MEMORIE este pe cale să se piardă iremediabil în 70-90 de ani, mai mult sau mai puţin. Ce e de făcut ? Sa fie retipărite cărţile care merită pe hirtie mai bună, sau să fie transpuse în format digital. Dar problema persistă! Cine poate să facă selecţia a ceea ce merită retipărit şi ce nu ? Spune Eco : “Dacă i-am fi dat ascultare lui Saverio Bettinelli în sec. al XVIII-lea, opera lui Dante ar fi fost distrusă”.

      De asemeni, ştim că de-a lungul vremii, diferite forme de imbecilitate au condus la pierderea unor comori literare, filosofice şi de alte genuri inestimabile, pentru vecie . Ne aducem aminte de rugurile pe care au fost şi încă mai sînt! arse cărţi, fie şi simbolic. Ne amintim fără plăcere butada :”toate cărţile în afară de Coran, trebuiesc distruse; dacă îl contrazic, sunt mincinoase; dacă îl confirmă, sunt inutile”. Bine că această uriaşă prostie nu poate fi pusă în practică.

      Nu în ultimul rînd, plăcerea pe care o simte un cititor pătimaş în preajma unei cărţi, ne spune Eco, este şi de neînlocuit, şi greu de explicat altora. “- Ce tot mai citeşti frate atîtea cărţi, mă întreabă unii dintre colegi sau amici, n-ai citit destule ? – Ce tot mai vreţi să mîncaţi şi să beţi şi astăzi musiilor, ce ieri şi alaltăieri nu v-aţi îndopat ?”

      Adevărul este  că cel neobişnuit cu lectura, îşi trăieşte propria sa viaţă. Cititorul însă, pe lîngă viaţa sa, trăieşte şi îşi aminteşte nenumarate alte vieţi. Valentino Bompiani inventase un slogan : “Un om care citeşte face cît doi”! De fapt, face cît o mie! spune modest, Umberto Eco.

       Am facut numai o scurtă prezentare a primului capitol din această carte, capitol care îi dă şi titlul. Carte în care, “cu inteligenţa, umorul şi competenţa obişnuite, autorul trece în revistă cîteva opere, povesteşte anecdote, trasează un criteriu de valoare, cu alte cuvinte ne conduce în lumea magică a bibliofiliei”.

 Un articol excelent despre aceasta carte aici

 http://bibliophyle.wordpress.com/2009/04/24/umberto-eco-memoria-vegetala/

Read Full Post »

Frumos spune Sorin Antohi despre Tg. Neamt, locul de bastina al lui Moshe Idel, cum ca ar fi Jerusalimul Romaniei! Iar M. Idel recunoaste ca a avut un mare privilegiu si anume ca a si-a inceput studiile, exact in locul unde studiase si Ion Creanga. p 25. “Si noi copiii, care mergeam literalmente pe urmele lui, auzeam o multime de lucruri despre Creanga, era si virsta potrivita. Si toti stiam ca la Humulesti, foarte aproape, era casa lui Creanga. Treaba asta cu Ion Creanga, plutea in aer! Era si virsta potrivita”. Iar pe deasupra, p 26. “…”vedeam tot timpul plopii lui Eminescu! Ii vedeam din clasa, pentru ca vizavi de scoala mea primara, era scoala secundara, iar linga ea se afla casa Veronicai Micle, cu faimosii sai plopi”. Frumos rememoreaza Moshe Idel anii copilariei sale; se vede ca s-a lasat impregnat de spiritul doi mari prieteni din cultura romana. p 41. (Sorin Antohi) : – …“profunzimile noastre sufletesti se adincesc si se umbresc pe masura ce inaintam in virsta. (eu cred ca ne dumirim, ne luminam odata ce inaintam in virsta, ne inteleptim – nm, to). De aceea, trebuie sa re-parcurgem periodic, la fiecare etapa din viata, marea literatura si textele sacre, filosofie morala […] artele vizuale si muzica – pentru a ne pune in rezonanta cu profunzimile lor, ininteligibile inainte sa atingem dezvoltarea sufleteasca potrivita”. De acord, dar repet, eu cred ca profunzimile noastre sufletesti se insenineaza odata cu inaintarea in virsta nu se umbresc. Cine vrea sa moara posac ? Eu, NU ! La acest pasaj, Moshe nu comenteaza. Hm! Tare as fi vrut sa-i vad expresia chipului in acel moment. Radioul iar porneste din senin si imi reaminteste ca este vremea gustarii frugale pe post de prinz.  – Oare ce iti amintea dumitale patroane, radioul la aceasta ora, zilnic ? Dar domnul Stoica, tace ca de obicei. Nici pe altcineva nu simt nevoia sa intreb. Nu este recomandabil intotdeauna sa stim chiar tot. Cum este vorba aceea ? ‘Nu cauta sa afli ceea ce probabil nu ti-ar placea sa stii ?’ Cred ca si curiozitatea omeneasca ar trebui sa aiba uneori limite. Multe rele a mai produs pe lumea asta curiozitatea neingradita. Dar poti oare sa ingradesti asa ceva ? Peste poate. In cartea sa “Daca soarele moare” Oriana Fallaci relateaza un episod semnificativ :” – De ce te duci copile pe pajistea aceea ? – Pentru ca exista!” Copilul acela de trei, patru ani, nu avea de unde sa stie ca asa a raspuns si Edmund Hilary cind a fost intrebat de ce a dorit sa escaladeze Everestul, impreuna cu serpasul Tensing. (Nici acum nu este clar cine a fost totusi primul acolo, pe cea mai inalta culme din lume. E cineva curios ?) p 60. …”Conditia de a fi primit in grupul de studiu ( al Talmudului) era sa porti tot timpul Iarmulka, nu numai cind mergeai la sinagoga”. Interesant! p 63. “Mi-a spus o data fostul rabin-sef al Romaniei, Alexandru Safran, ca tatal lui – […] – venea la Tg.Neamt sa studieze Talmudul de la Jerusalim. […] dar Talmudul de la Jerusalim este lucrul cel mai greu care exista in cultura ebraica. Mult mai greu decit Talmudul babilonian iar pe acesta nu-l pot studia decit geniile. Daca (tatal lui E. Safran) venea la Tg. Neamt sa studieze o carte pe care cei mai multi – savanti nu oameni simpli – nici n-o deschid vreodata, […] atunci iti dai seama ce carte stia omul acela (bibliotecarul) din micul oras! ?! […] Alt exemplu.  Prin 1996 – 1997, imi telefoneaza fratele meu si-mi spune “ – Omule, am auzit de un profesor de filosofie ebraica din Tg. Neamt. – Nu exista asa ceva, eu ii cunosc pe toti! raspund eu. Imi telefoneaza din nou, imi da numele : un om pe care il stiam de 20 de ani. Am fost sigur, ca este o greseala. Il sun eu pe tip. – Unde te-ai nascut ? – In Tg. Neamt. – Nu se poate!

 Ba uite ca se poate. Tg. Neamt este Jerusalimul Romaniei. Sa recapitulam foarte pe scurt: tatal fostului rabin-sef A. Safran vine la Tg. Neamt sa studieze cea mai dificila carte a culturii iudaice cu un localnic. Cel mai bun profesor de filosofie iudaica s-a nacut la Tg. Neamt. M. Idel este originar tot de aici, unde a calcat pe  urmele lui Creanga, Eminescu si Veronica Micle. Si citi altii nu se vor fi nascut la Tg. Neamt, Jerusalimul Romaniei. Invata puii de roman asa ceva la scoala ? Ei As!  La ce le-ar folosi ?

 Pe deasupra, Moshe Idel afla cu aceasta ocazie, ca se nascuse in casa in care traise rabinul Roller, mare savant, cabalist! Se spune ca nimic nu este intimplator. p 67. “Din pacate, si aici, la Tg. Neamt in 15 ani, lumea evreiasca traditionala […] a pierit aproape fara urme”. Deci, inca o victorie a comunismului.

Read Full Post »