Anul trecut, la ed. RAO a apărut o carte excepţională a lui Umberto Eco – profesor universitar, filosof, semiotician, lingvist şi bibliofil celebru pe plan internaţional. Citez de pe copertă : “Memoria vegetală” reuneşte noile reflecţii ale lui Eco despre lumea străveche şi fascinantă a cărţilor, despre bibliofilie, despre memoria şi bucuria lecturii […] o carte pentru bibliofili, dar nu numai, capabilă să transmită tuturor plăcerea lecturii ca dialog neîntrerupt cu cititorii”. De la bun început, autorul ne reaminteşte că omul este născut şi trăieşte sub semnul precarităţii” “Încă de pe vremea lui Adam, fiinţele umane manifestă două slăbiciuni; una de natură fizică şi una de natură psihică. Cea fizică se referă la faptul că mai devreme sau mai tîrziu, acestea mor; cea psihică la faptul că le pare rău că trebuie să moară. Neputînd-o împiedica pe cea fizică, încearcă să se revanşeze pe plan psihic, întrebîndu-se dacă există vreo formă de viaţă şi după moarte; răspunsul la această întrebare este dat de filosofie, de religiile fondate pe revelaţia divină şi de numeroasele credinţe mitice şi misterice”.
Chiar aşa! Există viaţă după moarte ? Există măcar un singur om, care să nu-şi fi pus această întrebare ? nu există decît două posibilităţi : DA sau BA ! Şi în pofida tuturor filosofiilor şi religiilor care vehiculează diverse teorii, nu există decît un singur răspuns : cel pe care fiecare dintre noi îl va obţine la capătul vieţii mundane. Pînă atunci, fiecare e liber să creadă ce vrea.
Cum omul este o fiinţă eminamente socială, fiecare individ trăieşte în mod direct propria sa viaţă, dar trăieşte fie şi în mod indirect, influenţat de precedesorii noştri de la care preluăm tradiţii, deprinderi, moduri de adaptare. Toate acestea se păstrează şi le găsim în memoria colectivă. “Încă de pe vremea cînd specia umană începe să emită primele sunete demne de luat în seamă […] bătrînii au devenit memoria organică a speciei. […] Însă odată cu inventarea scrisului, asistăm la naşterea memoriei minerale […] întrucît primele semne sînt scrise pe tabliţe de argilă sau sunt sculptate în piatră”.
Epoca pregrafică a memoriei organice s-a terminat. De acum înainte omenirea îşi va păstra experienţele şi cunoştinţele în formă scrisă, pe diferite suporturi : piatră, lut, pergament, papirus, hîrtie şi mai nou, pe siliciu, adică înapoi la memoria minerală! De la descoperirea hîrtiei, memoria colectivă a devenit uriaşă, iar de la memoria stocată în ordinatoare, memoria a devenit pur şi simplu, colosală. Aproape orice informaţie se găseşte la un click distanţă de aproape oricine o doreşte.
Dar, apropo de memoria vegetala, Umberto Eco semnalează un pericol uriaş. La început, hîrtia confecţionată din resturi textile era calitativ mult mai bună decît hîrtia utilizată masiv astăzi, hîrtia făcută din rumeguş. Urmarea putînd fi faptul că, o uriaşă cantitate de MEMORIE este pe cale să se piardă iremediabil în 70-90 de ani, mai mult sau mai puţin. Ce e de făcut ? Sa fie retipărite cărţile care merită pe hirtie mai bună, sau să fie transpuse în format digital. Dar problema persistă! Cine poate să facă selecţia a ceea ce merită retipărit şi ce nu ? Spune Eco : “Dacă i-am fi dat ascultare lui Saverio Bettinelli în sec. al XVIII-lea, opera lui Dante ar fi fost distrusă”.
De asemeni, ştim că de-a lungul vremii, diferite forme de imbecilitate au condus la pierderea unor comori literare, filosofice şi de alte genuri inestimabile, pentru vecie . Ne aducem aminte de rugurile pe care au fost şi încă mai sînt! arse cărţi, fie şi simbolic. Ne amintim fără plăcere butada :”toate cărţile în afară de Coran, trebuiesc distruse; dacă îl contrazic, sunt mincinoase; dacă îl confirmă, sunt inutile”. Bine că această uriaşă prostie nu poate fi pusă în practică.
Nu în ultimul rînd, plăcerea pe care o simte un cititor pătimaş în preajma unei cărţi, ne spune Eco, este şi de neînlocuit, şi greu de explicat altora. “- Ce tot mai citeşti frate atîtea cărţi, mă întreabă unii dintre colegi sau amici, n-ai citit destule ? – Ce tot mai vreţi să mîncaţi şi să beţi şi astăzi musiilor, ce ieri şi alaltăieri nu v-aţi îndopat ?”
Adevărul este că cel neobişnuit cu lectura, îşi trăieşte propria sa viaţă. Cititorul însă, pe lîngă viaţa sa, trăieşte şi îşi aminteşte nenumarate alte vieţi. Valentino Bompiani inventase un slogan : “Un om care citeşte face cît doi”! De fapt, face cît o mie! spune modest, Umberto Eco.
Am facut numai o scurtă prezentare a primului capitol din această carte, capitol care îi dă şi titlul. Carte în care, “cu inteligenţa, umorul şi competenţa obişnuite, autorul trece în revistă cîteva opere, povesteşte anecdote, trasează un criteriu de valoare, cu alte cuvinte ne conduce în lumea magică a bibliofiliei”.
Un articol excelent despre aceasta carte aici
http://bibliophyle.wordpress.com/2009/04/24/umberto-eco-memoria-vegetala/
seara buna 🙂 reiau linckul aici :
Seara buna, tibi! Mi-amintesc de prezentarea lui Bibliophyle! Trebuie citita cartea asta, ma gandisem inca de atunci, din iubire pentru carti, pentru memoria lumii! Cati oameni se mai gandesc azi la asta?… 🙂
servus nora
Am luat cartea de curind, am ajuns pe la jumatate dar n-am avut rabdare sa o termin; am simtit nevoia sa o pun si eu in lumina, pentru ca merita! Si am selectat si o bucatica, o introducere pe care am sa o postez miine, cred. 🙂
Sunt curioasa, tibi 🙂
Chiar acum o transcriu in format digital; cred ca o postez ori asta seara mai tirziu, ori miine dimineata. 🙂
Na! ca ma facui si verde ! 🙂 Memorie vegetala !
Pe maine, atunci! Noapte buna, tibi!
🙂
noapte buna nora
Pe miine !
🙂
Interesanta semnalare , nu am citit cartea, probabil ca o voi cumpara si voi incerca sa o citesc,dar imi propun atatea lucruri, timpul trece atat de repede incat nu stiu daca voi reusi, asa ca ma multumesc cu comentariul tau.Da, problema conservarii memoriei culturale a omenirii e veche si complexa, controversata ca si disputa carte tiparita carte virtuala, despre care cred ca am scris si eu ceva. Cei care nu citesc au alte optiuni;ai spus, isi traiesc propria viata dar oare o traiesc , o constientizeaza la fel de mult ca atunci cand esti imbuibat de memoria altor vieti fictive cu care te-ai identificat si te-ai consumat?Noi, cei care traim din citit, avem tendinta de a literaturiza totul, de a trece orice intamplare prin filtrul emotiei artistice, de a suferi mai mult, de a trai mai intens, de adarui mai mult, de a…juca totul pe acea carte reala, desi pastram in memorie alte sute de carti care s-au sedimentat in noi incat la un moment dat devenim curiso sa stim, cum am fi aratat fara cultura, fara aceste infuzii de vieti straine in noi?
Este o carte care nu trebuie ratată !
#
Cum aş fi arătat dacă nu aş fi un cititor împătimit ? Nici nu vreau să mă gîndesc !
De cîte ori trec prin părculeţul de vizavi de piaţa din Drumul Taberei (S. Celibidache se numeşte dar nu o prea ştie lumea aşa) şi îi văd pe cei care îşi pierd vremea jucînd table mă bucur că am căpătat „viciul” acesta…
Chiar dacă avem tendinţa de a literaturiza totul, nu cred că am pierdut simţul realităţii, ba, aş putea spune că cei care citesc mult, au discernămîntul ceva mai bine dezvoltat decît cei care se bazează numai pe propriile lor sisteme de etalonare a lumii înconjurătoare.
„Omul trăieşte în mediul cultural, aşa cum pasărea trăieşte în văzduh, iar peştele în apă” – spunea Noica (citat aproximativ, din memorie).
Legat de memorie… poate nu ne-am gândit niciodată îndeajuns de analitic la memoria unei cărţi, la prezervările sale de-a lungul timpului, la nivelul trans-livresc care încapsulează lecturările atâtor cititori. Poate nu ne-am gândit că dimenisunea spirituală a unei cărţi pe care am citit-o ne conţine şi ne propagă în faliile viitorului, conectându-ne intuitiv (fluidic, bergsonian) la cititorii din trecut. Cartea este o memorie paginată care pledează pentru o transmigraţie diletantă, amatorească a sufletelor care o răsfoiesc din Sine în Sine, din sensibilitate în sensibilitate, din artă în artă.
Memoria unei cărţi începe odată cu memoria autorului şi se termină odată cu timpul, anihilând grăbită şi cinică(poate) „moartea autorului” în sensul în care o problematiza Roland Barthes.
Superb comentariu, mulţumesc !
Legat de memorie cu referire directă la scris şi deci la cărţi, am citit mai demult o lucrare a lui Andrei Cornea, „Scriere şi oralitate în cultura antică” / humanitas, în care afirmă că memoria individuală a oamenilor a avut enorm de suferit odată cu apariţia scrisului.
Mai mereu ne trezim spunînd : stai să-mi notez, să nu uit. 🙂
Salutare!
Ei, da’ nici memorabilul ăla care se dă rotund nu se lasă mai prejos; dimpotrivă, pluteşte şi se lasă dus.
Ăla, cum îi zice? Se zbenguie prin mulţime şi lumea îl ţine minte, da’ eu am un lapsus acuma. Ptiu, drace, cum l-am uitat! Ăla care are o enciclopedie întreagă cu o diversitate de domenii şi uneori bolboroseşte, de nu prea se înţelege decât că vrea să iasă din încurcătură. Unii chiar reuşesc că nu-l înţeleagă deloc şi sunt nevoiţi să se concentreze data următoare. Cum să zic, dacă nu-mi trece acum prin cap? Are o faţă de te umflă râsul, pare mic şi mereu tânăr, dar vârsta lui e respectabilă şi pare nemuritor. Îşi dă nişte aere, dar e modest de felul lui şi îmi vine mereu în memorie. Cum îi zice, dom’le?
Salut Băşcăliosul !
Vezi ce păţeşti dacă nu-ţi notezi ? 🙂
Apelezi la memoria volatilă a celorlalţi care de-abia se descurcă printre meandrele propriilor – lor – lapsusuri. (Era să scriu lipsusuri).
Ar fi măcar unul care ar corespunde descrierii tale dar, nu mă încumet la un pronostic.
Prefer să-l numeşti chiar tu. Ştiu că dacă vrei, poţi.
Bulă. 🙂
Îl notez imediat.
N-am citit cartea, sper s-o citesc, am deja, câteva volume cumpărate , care își așteaptă rândul.
Duminică am citit o carte ușoară, ceva simpatic”frumoasele străine”, a lui Cărtărescu.
Eu nu amestec politicul cu literatura.
Mă gândeam să scriu câteva vorbe, apoi am găsit pe aici, în lumea asta virtuală, niște chestii care mi-au cam tăiat aripile. .
Știi ce nu înțeleg, de fapt nu pot accepta- dacă nu gândești la fel cu X, dacă nu ai aceleași pasiuni politice ..înseamnă că ești ” împotrivă”? Împotriva cui???
Despre carte, uite îmi place mult ceva-
”Cartea este cea mai complicată şi cea mai măreaţă minune dintre minunile create de omenire în calea ei spre fericire”. Maxim Gorki, aoleu, am scris , deja, este vorba de un rus, cine știe ce vor zice unii..
Cartea asta, ca de altfel cam tot ce a scris Eco, merită citită.
Dar cum nimeni nu poate citi chiar totul…
Nici eu nu amestec literatura cu politica. Mă ţin perioade destul de îndelungate cît mai departe de politică dar, rupt complet de realităţile în mijlocul cărora trăim, nu sînt.
De cele mai multe ori, mă folosesc de texte scrise de autori cu notorietate pentru a-mi sublinia părerile.
Din păcate, prea mulţi au rămas tributari unei sintagme nenorocite : „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Nu mai spun provenienţa acestei sintagme pentru că, deja nu mai are rost.
TOATĂ lumea o foloseşte, indiferent dacă unii ar face mai bine să se ascundă în lada de gunoi istoriei, NU să dea lecţii de democraţie.
Apoi. Nu am absolut nimic, nici cu unele popoare nici cu o cultură sau alta.
Ce m-a enervat pe mine la culme, este faptul că o anume cultură a fost băgată cu forţa pe gîtul românilor în dauna culturii altor popoare, şi mai mult decît atît, chiar cultura română a fost masiv amputată şi cenzurată de propovăduitorii acelei culturi.
Asta mi se pare mie impardonabil.
A trebuit să se întîmple un soi de revoluţie la scară est-europeană, o scuturare a unui jug, o extindere a orizonturilor politice şi a posibilităţii de informare pentru a putea avea acces la mari scriitori şi savanţi ROMÂNI ai culturii UNIVERSALE.
Culianu, Moshe Idel, Eliade, Petru Popescu, Andrei Codrescu şi atîţia alţii, ar fi fost complet în afara orizontului nostru cultural în condiţiile impuse de „tovarăşii” vechi, actual vajnici militanţi ai apărării democraţiei.
Despre asta este vorba, de fapt.
Mă deranjează minciuna, manipularea şi obrăznicia acestor indivizi nocivi, veritabile cozi de topor.
Nu cred ca vom obtine vreun raspuns si nu cred ca, la capatul acestei vieti, ne va mai interesa!
Aceasta nu o vom putea şti decît, la capătul drumului …