Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 28 octombrie 2009

Daca nu te lasi descurajat de eruditia extrema a bibliofilului Eco si nu te lasi coplesit de multitudinea de amanunte strict tehnice ale cercetarii asupra unui carturar vechi, Abatele Migne, despre care Eco afirma ca : “nu era numai un geniu al organizarii editoriale si al finantelor, ci si un exploatator al fortei de munca intelectuale .[…] Cine stie ce-ar fi ajuns daca, in loc sa faca trafic de texte sacre si pergamente vetuste, ar fi avut posibilitatea sa lucreze cu lanturi de televiziune si cu retele de internet”; daca ai rabdare sa vezi cam in ce consta munca de informare selectie si achizitie a unui bibliofil de mare forta fie si asupra unui singur titlu “Amphitheatrum Sapientiae Aeternae” de Heinrich Khunrath, editia Hanau, 1609, titlu aparut in nenumarate variante si descris amanuntit de-a lungul a 30 de pagini, mergi mai departe. Are Teofil dreptate. Sigur ca in aceasta carte sunt destule lucruri mult peste puterile si interesul unui cititor oarecare, oricit de impatimit ar fi. Dar, cum ziceam, mergi mai departe. Si afli ca : “Daca citesti cataloagele descoperi prezente neasteptate, numai sa ai rabdare sa le destelenesti din acele sectiuni pe care librarii le numescVaria et Curiosa”. Se pot descoperi carti cu titluri care sa ne faca sa visam si noi pe toate an vrea sa le avem; dar sunt foarte multe si achizitia lor l-ar ruina si pe cel mai bogat dintre colectionari”. Se indoieste cineva ? Eu, NU. Numai ca in aceasta sectiune “Varia et Curiosa” gasesti mai cu seama inventatori de limbi universale – Eco a demonstrat in cartea sa “In cautarea limbii perfecte” (printre altele) aceasta imposibilitate – ,noi Mesia, inventatori de perpetuum mobile, cercetatori ai cvadraturii cercului, … etcetera. Carti pe care un bibliofil le poate rivni dar un cititor obisnuit, nu prea cred.      Dintre acestea, Eco se ocupa (printre altele) de o teorie a pamintului gol in interior care a circulat (si) in cercurile naziste. “De fapt – spune Eco – exista doua teorii despre pamintul gol in in terior. Conform primei teorii, noi traim pe scoarta, dar in interior exista o alta lume, necunoscuta noua, in care s-ar afla o misterioasa imparatie Agartha, salasul Imparatului Lumii. [… ] Conform celeilalte teorii, noi credem doar ca traim pe scoarta externa, in vreme ce de fapt, traim in interior ( adica ni se pare ca traim pe o suprafata convexa, in vreme ce traim, de fapt, pe o suprafata concava)”. BIZARERII. O foarte interesanta ierarhizare face Eco autorilor. Autori ai Primei Dimensiuni sunt cei a caror opera ramine in manuscris. A Doua Dimensiune este reprezentata de autorii publicati la edituri consacrate.  A Treia Dimensiune ar fi reprezentata de autorii de succes, iar A Patra Dimensiune apartine autorilor care-si publica opera pe banii lor (tema exploatata copios in Pendulul lui Foucault). Multi dintre autorii din cea de a patra dimensiune au ramas anonimi. Dar sunt si dintre aceia care au ajuns sa fie tradusi si in alte limbi. De ex. Carlo Cetti cu romanul “Logodnicii” tradus si publicat de Alexandru Balaci la ed. Minerva in 1971; despre acest roman, traducatorul prezentei carti a lui Eco, doamna Anamaria Gebaila considera ca ar fi primul roman italian. Mai scrie Umberto Eco : “Cea de a Patra Dimensiune este vasta. orice se poate naste din ea”. Si exemplifica generos de la filosofi si poeti pina la petitionari catre orice For Mondial. Ca slava Domnului, e plina lumea de ticniti. Pardon. De neintelesi. Desigur ca exista si polul opus. “Poate oi fi eu greu de cap, dar nu reusesc sa pricep cum de un domn este in stare sa consume 30 de pagini pentru a descrie cum se foieste el in pat inainte sa adoarma”. Cu aceste cuvinte, fusese respins initial “In cautarea timpului pierdut” de Proust. “Nu credem ca poate sa aiba succes pe piata literaturii pentru copii. Este lung, cu un stil invechit, si ni se pare ca nu merita reputatia de care pare sa se bucure”. Cu aceste cuvinte fusese respins “Moby Dick” in 1851 in Anglia. “Domnule, v-ati ingropat romanul sub o gramada de detalii bine conturate, dar inutile”- este atentionat Flaubert in legatura cu “Doamna Bovary”. Si lista continua cu James Joyce (Dedalus), Faulkner (Sanctuar), Wells (Masina timpului). Si altii. Despre Walt Withman un critic al vremii scrie : “Withman are aceeasi legatura cu arta ca un porc cu matematica”. Despre Bach, alr ‘specialist’ spune : “Compozitiile lui J.S.Bach sint cu totul lipsite de frumusete, de armonie si mai ales de limpezime’. Exemple mai sunt in cartea lui Eco. Chiar si artistii se exprima unii despre altii. Ceaikovski despre Brahms : “Am studiat indelung muzica acestui sarlatan. E un nenorocit lipsit de calitati”.

 Mai este ceva de spus ? Probabil ar trebui spus ca limitele competentei fiecaruia dintre noi sunt prea inguste ca sa ne poata cuprinde orgoliul. Zimbim vazind greselile facute de altii dar nu mai zimbim deloc atunci cind ni se spune noua ca gresim. Dar gresim ?

Read Full Post »

Cu citeva exceptii, precum imparatia Parintelui Ioan, tarimurile Utopiei se gasesc pe o insula. Insula este perceputa ca un non-loc de neatins; pe tarmurile insulei acostezi din intimplare, iar, odata parasita, nu mai exista cale de intoarcere. Asadar, numai pe o insula se poate cladi o civilizatie perfecta, despre care noua ne ajunge vestea numai din legende. Desi civilizatia greaca isi are leaganul printre arhipelaguri, trebuind deci sa fie invatata cu insulele, Ulise ii intilneste pe Circe, pe Polifem sau pe Nausicaa numai pe insule misterioase. In Argonauticele de Apolloniu din Rhodos se descopera insule, in timpul calatoriei sale pe mare, in timpul calatoriei sale pe mare, Sfintul Brendan ajunge pe tarmurile Isulelor Fericirii sau ale norocului, Utopia lui Thomas Morus este zidita pe o insula si tot pe insule infloresc civilizatiile necunoscute si desavirsite la care viseaza cei din secolele al XVII-lea si XVIII-lea, de la tinutul Austral al lui Foigny pina la insula unde traia populatia Severambes a lui Varaise. Tot pe o insula cauta paradisul pierdut (fara a-l gasi) rasculatii de pe Bounty, pe o insula traieste capitanul Nemo al lui Jules Verne, pe o insula sunt ingropate comoara lui Stevenson si cea a contelui de Monte Cristo si asa mai departe, pina la insulele distopiilor, de la monstrii doctorului Moreau pina la insula Doctorului No, pe care acosteaza James Bond. De ce sunt fascinante insulele ? Nu atit pentru ca, asa cum sugereaza insusi cuvintul care le denumeste, sunt un tarim izolat de restul lumii. Locuri indepartate de societatea omeneasca au fost descoperite si pe intinderi nesfirsite de uscat de catre Marco Polo sau Giovanni Pian del Carpine. Motivul este altul : pina in secolul al XVIII-lea, cind s-a putut determina longitudinea, puteai probabil sa dai intimplator peste o insula si puteai sa evadezi din acel loc, precum Ulise, insa n-o puteai regasi cu nici-un chip. Inca din vremea Sfintului Brendan ( si pina la Gozzano ), o insula era intotdeauna o Insula Perdita. Acest fapt explica succesul si fascinatia exercitata de acele tiparituri foarte populare intre secolele al XV-lea si al XVI-lea, care au fost cartile cu insule, registru al tuturor insulelor din lume, al celor cunoscute si al celor despre care se amintea in legende vagi. In felul lor, aceste carti cu insule tindeau spre o precizie geografica dusa la extrem ( spre deosebire de povestirile despre meleaguri indepartate din secolele precedente ) si oscilau la limita dintre scrierea traditionala si jurnalul de calatorie. Uneori, autorii se inselau : credeau ca exista doua insule, Taprobane si Ceylon, acolo unde, cum bine stim astazi, exista numai una, dar ce mai conteaza ? Doar descriau o geografie a necunoscutului sau macar a prea putin cunoscutului. Pe urma apar jurnalele calatorilor din secolul al XVIII-lea : Cook, Bougainville, La Perouse … Si acestia erau in cautarea insulelor,insa aveau grija sa descrie numai ceea ce vedeau, fara a mai respecta traditia literara. In acest caz, lucrurile stau cu totul altfel. Dupa mine, cel mai bun text despre cartile cu insule este cel al lui Tarcisio Lancioni, Viaggio tra gli Isolari, care ne vorbeste despre insulele existente inaintea, in timpul si dupa aparitia acestor scrieri. Contine printre altele, si fise ale celor mai celebre carti cu insule, alcatuite de Paolo Pampioli. Cartea cu insulele a lui Bordone a fost tiparita pentru prima oara la Venetia, in 1528, si o a doua editie a aparut in 1534. Exista si o editie ulterioara, din 1565. Cea de a doua editie este considerata mai buna decit prima, deoarece contine si informatii despre America, spre exemplu prima descriere tiparita a intrarii lui Pizarro in Peru, si prima harta a Japoniei publicata in Europa. Intr-adevar, Bordone lasa la o parte traditia impusa de cartile precedente cu insule, care se limitau la insulele din bazinul mediteraneean, si tine cont de jurnalele de calatorie ale expeditiilor care au dus la descoperirile geografice ale vremii. Incearca sa se elibereze de legenda pentru a patrunde in geografie si s-ar putea spune ca descrierile sale sunt foarte eterogene, unele precise si altele vagi, caci, atunci cind nu cunoaste realitatea, Bordone nu voia sa scrie din auzite si prefera sa taca. Dar acest fapt nu se verifica intotdeauna. Si el brodeaza despre Taprobane, pe marginea scrierilor lui Eratostene; situeaza Islanda dincolo de cercul polar de nord si incearca din rasputeri sa salveze Ultima Thule, in care nimeni nu mai credea. Situeaza Zanzibarul la o aruncatura de bat de Madagascar si ii da dimensiuni disproportionate in comparatie cu acesta, consemneaza Insulele Satirilor si nu pierde ocazia de a accepta toate informatiile precedente. Astfel, se simte aproape un dezechilibru intre aparenta precizie a hartilor ( care aproape reusesc sa convinga ) si invalmaseala de curiozitati legendare din text.

Dar sa spunem lucrurilor pe nume : daca le-ar fi nimerit pe toate, ar mai fi existat motive sa visam plecind de la textul lui Bordone mai degraba decit de la un atlas De Agostini ?  

 Publicat ca introducere la Isolaio de Benedetto Bordone, lucrare anastatica  a editiei din 1534, Torino, Les Belles Lettres – Ed. Nino Aragano, 2000 de Umberto Eco. Reprodusa din volulumul „Memoria vegetala.

Read Full Post »