Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 8 noiembrie 2009

Astazi, 8 Noiembrie 2009, ar fi trebuit sa aniversam 93 de ani de la nasterea lui Alexandru Dragomir. Nu putem face acest lucru pentru ca vom comemora peste citeva zile (mai exact pe 13 Noiembrie), sapte ani de la moartea sa. Cred ca se cuvine sa nu lasam aceasta zi sa treaca, fara sa ne delectam cu una dintre prelegerile sale foarte scurte; mai mult o comunicare. Mai ales ca (mi se pare mie), se potriveste vremurilor pe care le traim.

Primul lucru de care ne izbim atunci cind vorbim despre libertate este ca, de fapt, noi nu stim ce este ea. Este un dat ? Sintem “liberi de la natura”? Si ce anume inseamna asta ? Sau, factual vorbind, a fi liber inseamna a nu avea program, a nu avea “agenda“? Stim, in schimb, foarte bine ce inseamna supusenia, de vreme ce, asa zicind ne nastem in ea si traim in ea. De mici copii traim intr-un perpetuu regim totalitar : ni se spune ce sa facem in privinta fiecarui lucru mai important. Primii sapte ani, de la tarc si pina la primul an de scoala, sint anii supuseniei primare. Ne supunem cu strictete programului pe care ni-l fac parintii acasa, educatoarele la gradinita etc. De la 7 ani si pina la terminarea facultatii stam in banci si profesorii ne vorbesc de la catedra, care e intotdeauna, intr-un spatiu fizic si simbolic, sus. Dumnezeu ii vorbeste lui Moise, care asculta “cu sfintenie”. In sfirsit, o data cu terminarea facultatii incepe alegerea slujbei care este un fel de “aleg cui ma supun”. Rezulta, din schitarea acestui parcurs, ca pina la pensie sunt supus, sint ne-liber. Trei concluzii se pot trage de aici. 1. Toata viata sintem supusi si sintem cu un asemenea firesc incit nici nu mai stim cit de multa supusenie este in noi. 2. Asa stind lucrurile, noi nu gindim libertatea in sine, ci in relatiile cu supusenia, ceea ce inseamna insa ca noi gindim nu libertatea, ci eliberarea. Nazuinta noatra este catre eliberare, nu catre libertate. 3. Libertatea nu este un dat metafizic fundamental, ci mai degraba un sentiment, “sentimentul libertatii”, unul pe care il dobindesti la capatul eliberarii si care se bazeaza pe confuzia libertatii cu eliberarea.

Ar fi insa gresit sa se inteleaga din descrierea fazelor supuseniei ca ele sint ceva negativ si ca, intr-o lume mai buna sau ideala, ele nu vor mai exista. Aceste faze sint firescul insusi al vietii omenesti si in economia vietii pamintesti nu ai cum altfel sa procedezi. E bine insa sa stim acest lucru si sa stim ca supusenia isi are justificari depline atit pe plan individual, cit si pe plan social. E bine de asemenea sa stim ca pe linga aceasta supusenie ne-voita, exista si supusenia voita, asumata : intrarea intr-un partid, francmasoneria, convertirea la o credinta religioasa, recunoasterea legilor, ascultarea unui maestru. Iar in toate aceste cazuri e vorba mai degraba de o supusenie spirituala, si nu de o supusenie, de o supusenie venita dinlauntrul meu si pe care am ales-o in mod liber. Din toate cite au fost spuse pina acum reiese un singur lucru : confuzia dintre libertate si eliberare. Noi credem ca atunci cind ne-am eliberat suntem, ipso facto, si liberi. Or, noi raminem de fapt in negativul eliberarii, in dobindirea unei stari care a aparut prin negarea supuseniei, fara sa stim, in chip pozitiv, ce inseamna sa fii liber. Este oare libertatea o proprietate miraculoasa innascuta, pe care apoi se aseaza, precum caramizile pe o temelie, constringerile supuseniei? Cert este ca port in mine sentimentul de libertate, legat ferm de eliberare si ca, gindind tot timpul dinauntrul supuseniei in care traim, noi gindim eliberarea laolalta cu sentimentul libertatii. Cum sa facem atunci ca libertatea sa fie altceva decit un sentiment care insoteste eliberarea, cum sa facem ca ea sa devina o stare in care sa ne instalam si din care sa iasa in permanenta ceva ? Pentru majoritatea oamenilor libertatea este eliberare, urmata indeobste de lene si de “fac ce vreau”. Poate libertatea sa devina un bun, atita vreme cit, traind intr-o lume, omul traieste in supusenie si aspira, cel mult, la eliberare ?

 Fragment din volumul “Crase banalitati metafizice” / A. Dragomir / Humanitas .

 

 

Read Full Post »

Incheiere la „Misterioasa flacara a reginei Luana” – Umberto Eco

Ca să ştim cine sau ce suntem, trebuie să ne raportăm corect la perioada pre-adolescentină. Atunci se formează mare parte din „felul-nostru-de-a-fi.” Deprinderile căpătate atunci, sapă adînc făgaşul pe care întreaga noastră viaţă va curge. Fantasmele care ne populează imaginaţia în acea perioadă, ne vor urmări pe tot parcursul existenţei noastre. Atunci, fiecare dintre noi, îşi capătă propria sa „Misterioasă flacără a reginei Luana.” Mai mult sau mai puţin conştient, întregul nostru univers propriu, va gravita în jurul acelei fantasme : „O-flacară-nestinsă-a-unui-ideal.” Sînt amintirile noastre corecte ? Ne putem noi privi obiectiv, ca să ne „povestim” cu acurateţe ? Cît îi influenţăm noi pe alţii şi cît ne influenţează alţii pe noi ? Cît de mult preluăm de la alţii, în aluatul din care este făcut „Felul-nostru-de-a-fi?” Sînt amintirile celorlalţi despre noi,  exacte ? Ne pot ei privi cu obiectivitate ? „Ne povestesc” ei cu acurateţe atunci cînd cind ne redau capitole obscure din propriul nostru trecut ? Cît de mult ne transmit adulţii copilăriei noastre din propria lor „Misterioasă flacără a reginei (lor) Luana?” Cît din „Felul-lor-de-a-fi” s-a topit în „Felul-nostru-de-a-fi?” Sîntem noi oare, un veşnic palimpsest ? Umberto Eco pare să spună  că DA! Asta suntem! Un palimpsest format din două lumi. O lume interioară şi o lume exterioară, lumi care uneori sînt tangente, alteori sînt secante, dar de cele mai multe ori sunt incongruente. Fiecare dintre noi îşi trăieşte pînă la urmă, propria sa singurătate. Fiecare dintre noi îşi locuieste propriul său metoq. Fiecare dintre noi, este în căutarea Propriei Lila Saba. Ferice de cei care o găsesc de la bun început. Sau NU?

 „Oamenii sunt amintirea noastra despre ei. Ce numim VIAŢĂ este, una peste alta, suprapunerea amintirilor celorlalţi.” – spune Iosif Brodski.

 ‘De îndată ce se realizează, orice vis, prin definiţie, suscită o anumită decepţie.” – spune Amos Oz.

 „Sîntem nişte caraghioşi dacă ne bizuim pe tovărăşia cu semenii noştri. La fel de nevolnici ca şi noi, ei nu ne vor ajuta; fiecare dintre noi va muri singur. Trebuie aşadar să ne purtăm ca şi cum am fi singuri.” – spune B. Pascal

 „Îmi edific amintiri. / Viaşa mi-o întind acestui miraj. / În fiece clipă ce trece, / în fiece moment /întorc uşor o pagină /cu mîna tremurîndă. / Iar amintirea-i acea undă / ce încreţeşte iute faţa apei / si dispare.”  – Spune Umberto Eco

 Aceasta a fost relatarea şi interpretarea mea – ambele parţiale – la această mirabilă carte; din care fiecare înţelege ce vrea.

 “Iar amintirea-i acea undă

ce încreţeşte iute faţa apei

şi dispare.”

Read Full Post »

partea aVII-a

 „Apar primele statistici asupra mortilor din razboiul abia terminat. 55 de milioane. Ce e moartea lui Gragnola pe linga acest masacru ? Sa fie Dumnezeu cu adevarat rau ?” Yambo strabate orasul cu bicicleta, redescoperind tot ce merita putina atentie; atentia sa desigur. O carte, Atlantida, sau o revista ilustrata pentru adulti cu o poza a Josefinei Baker, cu sinii goi. Care-i provoaca prima emotie erotica de intensitate, urmata de o binevenita eliberare. Prima din viata sa. Citeste „Omul care  ride ” de Hugo. „Femeia goala e femeia inarmata” – afla. …”pe furis, m-am dus sa vad “Singe si nisip”. Adorarea cu care Tyrone Power isi apasa fata in pintecele Ritei Hayworth ma convinge ca exista femei inarmate chiar daca nu sunt goale. Numai sa fie nerusinate.” Yambo se retrage intr-o lume numai a sa – Turnul sau de Fildes.  El, cel “intens educat in repulsia fata de pacat” se lasa atras de el, pacatul. Se indragosteste de decadenti!- constient ca totul este de fapt literatura, nu carne. “Deci sint bolnav de inima. Menit mortii ca Gragnola.”

 O zi va fi : o stiu / Cind singele fierbinte / Deodata-mi va lipsi, / si pana mea va scoate / un scrisnet, se va rupe / … si-atuncea voi muri.

 Acum stie : “Cu numele Roxanei ( din Cyrano de Bergerac ) in inima, nu-mi raminea decit sa-i dau un chip. A fost cel al Lilei Saba.” – care a devenit a sa, pentru totdeauna. Yambo retraieste – in coma fiind – momentele in care se indragostea de Lila Saba. Incepe sa inteleaga ca aceasta urma sa-l vindece de noaptea din Vallone, noaptea cetoasa in care murise Gragnola. “Sunt un egoist ? Paola si fetele asteapta acum acolo, afara, si timp de 40 de ani am putut sa-mi permit cautarea Lilei, tinuta in strafund, dar traind cu picioarele pe pamint.”[…] “ Yambo vrea cu disperare sa se regaseasca. Unde ? Tot in memoria sa de hirtie, cartile copilariei sale, gasite in camera sa secreta, unde o descoperise pe regina Luana. “Asa ca acum ma rog : O, buna regina Luana, in numele iubirii tale disperate, eu nu-ti cer sa destepti din somn victimele tale milenare, ci numai sa-mi restitui un chip … Eu, care din laguna cea mai de jos a somnului meu silnic am vazut ce am vazut, iti cer sa ma ridici mai sus, catre o aparenta de sanatate.” […] Sunt asa de incordat in aceasta speranta, incit, daca n-as fi deja in coma, as suferi un atac.” Si cu asta cam totul este spus. Yambo retraieste in coma profunda frinturi din carti, visuri irealizabile si istorii ale unor oameni mitici, ca de exemplu imparatul chinez Ming – cu care se identifica vag. “Si Ming, Stapinul din Mongo, scotea un urlet de fiara salbatica, si tronul sau se rasturna si venea de-a dura pe scara liceului, rasturnindu-i pe trufasii sai curteni.” Yambo isi regaseste in sfirsit linistea din zbuciumul sau de o viata : “In sfirsit voi sti cum sa rostesc la infinit scena finala din Cyrano al meu, voi sti ce am cautat toata viata, de la Paola la Sibilla, si ma voi fi reunit cu mine. Voi fi in pace.”

 “Simt o pala de frig, ridic ochii.   De ce soarele se face oare negru ?”

Read Full Post »