OSCAR WILDE
„Artistul este creatorul de lucruri frumoase. Scopul artei este să reveleze arta şi să-l facă nevăzut pe artist. […] Nu există carţi morale sau imorale. Cărţile sunt fie bine scrise, fie prost scrise. Doar atît. […] Viciul şi virtutea sunt pentru artist material pentru o artă. […] Orice artă este în acelaşi timp aparenţă şi simbol„.
Am selectat aceste cîteva gînduri ale lui Oscar Wilde, din prefaţa acestei cărţi, pentru că mi se pare că motivează destul de bine resorturile care l-au determinat să o scrie. „Portretul lui Dorian Gray a rămas cartea cult a generatiilor de ireverenţionişti, adevarata Biblie a celor certaţi cu decalogul corectitudinilor de orice fel. Fascinaţia dublului, seducţia cerebrală, luxul lascivităţii sau cultul artificialului sunt faliile mereu lunecoase pe care Wilde şi-a aşezat acest roman, carte folosită ca probă în teribilul proces care i-a grăbit sfîrşitul” – scrie Alina Purcaru pe pagina de garda.
Cert lucru, această carte este densă şi foarte îndrăzneaţă pentru vremurile în care a fost scrisă. Avînd o construcţie relativ simplă, eşti sedus de la început de o amînare savant pusă în scenă, a unor lucruri pe care le tot aştepţi să se întîmple, iar cînd se întîmplă, eşti mereu surprins de deznodămîntul fiecărei întîmplări în parte.
Doi prieteni, un pictor de talent, Basil, şi un ilustru reprezentant al clasei celor favorizaţi de soartă, a căror unică preocupare este să facă timpul să dispară în mod cît mai plăcut, lordul Henry, privesc un tablou în mărime naturală. Tabloul, neterminat încă, reprezintă un tînăr de o frumuseţe extraordinară, care pare să fie întruchiparea graţiei şi a bunului simţ. Dorian Gray, căci aşa se numeşte tînărul, este fructul de taină al unei iubiri vinovate. Crescut de un bunic autoritar, reuşeşte totuşi să-şi păstreze puritatea copilărească. În ultima şedinţă de pozat, tînărul este puternic impregnat de concepţia cinică despre viaţă a lordului Henry. O dată terminat, tabloul este apreciat ca fiind o capodoperă. Henry se oferă să-l cumpere cu orice preţ, dar Basil hotărăşte că tabloul aparţine de drept, lui Dorian Gray.
Pe nesimţite, Dorian începe să se transforme. Dintr-un tînăr visator, vesel şi fără griji, devine cinic şi cît se poate de pragmatic. Are un acces juvenil, se îndrăgosteşte de o tînără de 17 ani, actriţă în devenire, care îi împărtaşeşte iubirea. Pe punctul de a se căsători cu ea, îşi invită prietenii s-o vadă jucînd. Numai că tînăra actriţă, sub vraja iubirii, nu îşi mai joacă rolul cu dăruire. Crede că adevaratul rol al vieţii sale, este numai iubirea pe care o va împărtăşi cu Dorian. Dezamăgit, acesta rupe logodna şi pleacă. În mod absolut melodramatic, tînăra se sinucide. Acum se petrece o uluitoare transformare a lui Dorian Gray.
La început, se lasă cuprins de remuşcări, însă în urma unei vizite a lordului Henry, devine insensibil. Din acest moment, pe seama lui Dorian, încep să circule tot felul de zvonuri. Nimeni nu ştie precis nimic, dar toată lumea bănuieşte că tănărul Gray devenise un individ imoral, corupt şi corupător. La un moment dat, Dorian priveşte tabloul. Cu stupoare, observă că dacă trăsăturile feţei sale rămăseseră la fel ca în momentul în care fusese imortalizat, tabloul se modifica pe măsură ce şi sufletul său trecea din infern în infern. Tabloul, în loc să mai oglindească puritatea tînărului de odinioară, reflecta acum întreaga statură căzută a unui individ decăzut, dedat la droguri, care frecventa incognito spelunci, şi cu porniri ambigui.
Într-una dintre aceste escapade, este înşfăcat de fratele tinerei actriţe şi ameninţat cu moartea. 20 de ani îl pîndise fratele tinerei pentru a o răzbuna. Dorian, cu un remarcabil sînge rece, îl roagă pe acesta să-l privească la lumină. Înfăţişarea sa îl scapă : el încă avea trăsăturile din momentul în care fusese pictat. Îmbătrînirea în rele, era preluată integral de către tablou ! Îngrozit, Dorian începe să înţeleagă că este definitiv damnat. O întîmplare complet neprevazută, îl pune faţă în faţă cu pictorul. Acesta încearcă să-i explice în ce mod ajunsese sa-l idealizeze, dar în urma unei discuţii violente, Dorian îl ucide. Fără pic de remuşcare, după ce doarme netulburat, Dorian îl roagă pe un fost prieten să-l ajute să scape de cadavru. Apoi, îşi reia viaţa de huzur.
Pînă cînd la un moment dat, în timpul unei vînători, încercînd să facă o faptă bună, îl roagă pe un vînător să cruţe viaţa unui iepuraş. Acesta refuză, trage, dar se descoperă că în loc să omoare iepurele, acesta ucisese un om. Hăitaş ? Nici pomeneală! Acesta era nimeni altul decît fratele actriţei, care înţelegînd că fusese tras pe sfoară, căuta alt prilej de răzbunare. De-abia acum înţelege Dorian Gray că viaţa sa nu mai poate continua decît dacă distruge acel tablou blestemat. Se întoarce acasă, înşfacă un cuţit şi se repede asupra tabloului. Numai că maleficul tablou are alte puteri, mai mari decît îşi inchipuie Dorian Gray. Cuţitul îndreptat spre inima tabloului, se îndreaptă de fapt direct către inima sa.
“Cînd au pătruns înăuntru, au văzut pe perete un splendid portret al stăpînului lor, aşa cum îl văzuseră cu cîteva ore mai inainte, în toată minunăţia tinereţii şi a frumuseţii sale. Pe podea zăcea un mort îmbrăcat în haine de seară, cu un cuţit înfipt in inimă. Era încovoiat, plin de riduri şi cu o faţă respingatoare. Nu l-au recunoscut decît după inele”.
De fapt, “Portretul lui Dorian Gray”, ascunde dureroasa nostalgie a lui Oscar Wilde, dupa propria sa puritate pierdută, sublimată magistral în propria sa arta.
Cred că ar mai fi de spus ceva : în decembrie ’89 , noi, cu toţii, am pictat un portret al României care ar putea să renască. Să renască frumos. L-am pictat în imaginaţia noastră. Ce s-a întîmplat în aceşti 20 de ani, ştim cu toţii. Tabloul pictat de noi a devenit hidos, în timp ce speranţele noastre au rămas intacte : încă încercăm să credem că fiecare dintre noi, ar putea deveni un Dorian Gray, în stare să învingă tabloul devenit un coşmar. Măcar votînd, NU visînd! NU ? Eu aşa cred.
frumoasă analogia
dar prost folosită
cum adică „noi am pictat tabloul”?
nu cumva alţii au vopsit totul în culorile minciunii şi hoţiei?
@ gabhryel
Multumesc!
Totusi, cred ca am spus destul de clar : „L-am pictat in imaginatia noastra.
Ce s-a intimplat in acesti 20 de ani, stim cu totzii. Tabloul pictat de noi a devenit hidos, in timp ce sperantele noastre au ramas intacte” .
Buna seara!
‘Portretul lui Dorian Grey’ reflecta societatea engleza in putrefactie…cel putin in viziunea scriitorului. Sufletul omenesc se degradeaza pe masura infaptuirii rationale a unor fapte condamnate de societate si astfel este destinat iadului. Ti-am citat din amintire un eseu de-al meu de-acum multzi ani publicat pe undeva. Oscar Wilde ramane de-a pururi, dupa parerea mea, un deschizator de drumuri in analiza putrefactiei in dezvoltare.
Societatea romaneasca este ocupata cu critica, in general. In particular, cu agonisirea banilor…nimic de condamnat (avand in vedere familia); ramane de discutat modul de obtinere al averii. Banii, prin valoarea lor, reprezinta raul in actiune. Si deci, damnarea sufletului. Nu stiu daca sperantele raman intacte, chiar si in tablou. Unii au obosit de atata asteptare.
Oricum, frumos eseu.
Seara buna # demeter !
De cite ori prezint o carte, nu fac nici o recenzie, nici nu incerc sa-mi dau cu parerea despre.
O povestesc, din punctul meu de vedere, si eventual incerc sa o ‘trag’ cumva, la actualitea noastra, romaneasca.
Unde putrefactia a devenit din pacate, litera de lege.
O interpretez. Multumesc pentru coment ! 🙂
tibi, servus! O carte simbol, la care ti se duce gandul oridecate ori constati o discrepanta sau chiar prapastie intre ce vrea sa para un om si ce este in realitate. Oridecate ori vezi decazand moral pe cineva pe care-l respectai. Ca o coincidenta, in postarea despre crin (patrician bey îl numisem in prima forma) aveam in minte „Portretul lui Dorian Gray… ” 🙂
Noapte buna tibi!
🙂
Da Tibi, ai dreptate : votind !
Si ca sa nu ne mai enervam pe bloguri iti sugerez urmatoarea vorba a lui Wilde : Always forgive your enemies; nothing annoys them so much. 🙂 🙂
Eugen,
Nu este destul sa votam ! Trebuie musai sa votam Basescu si de doua ori DA la referendum !
Chestia aia cu iertarea dusmanilor suna frumos, crestineste, nobil si inaltator,dar este oare si adevarata ? 🙂
Seara buna,
Am vazut aseara postarea, am citit doar primele randuri, pt ca mai aveam 30 de pagini din carte. Am terminat-o, imi pot da cu parerea. Pe la mijlocul cartii, cap XI, se rupe filmul actiunii cu descrieri de tot felul de obiecte si intamplari din vremuri apuse. In conversatii, multe frantuzisme, nu stiu daca foloseau sau nu englezii. O carte interesanta, captivanta, citita pe neresuflate, dar… ma asteptam la mai mult. Sau poate mananc eu supa cu furculita, ce stiu eu, orz stricat pe gaste. Pt aristocratia care tot huzurea s-a creat mare parte din operele de arta care le admira acum toti muritorii, mai saraci sau bogati.
Acum zilele noastre, nu stiu de ce tb sa facem paralele intre carte, si Romania din ziua de azi. Dar, daca ii comparam, Crin ar tb sa fie Doryan, arata inca bine, dar poate pacatele lui sunt ascunse intr-un tablou. In schimb lui Traienel i-au iesit pe fata toate pacatele
@Creanga
Salut si bine ai venit !
Capitolul XI este un capitol special. L-am “sarit” in aceasta postare, pentru ca merita el singur o intreaga postare; poate ma voi invrednici sa o fac.
In rest, multumesc pentru parere. Stii si tu aceeasi carte, citi cititori, atitea pareri. Important este ca o carte – sau alta – sa fie pusa in discutie.
In finalul postarii, eu am recurs la o comparatie metaforica; tu, ai interpretat diferit. OK !
@tibi
Acum 2 luni, am citit cuvantul inainte, cartea fiind de la editura Leda, ma asteptam sa fie o carte dificila, asa ca am lasat-o. Am revenit acum cateva zile, poate de asta usoara dezamagire de la sfarsit. Acum sunt 2 explicatii, ori nu am inteles-o pt ca nu eram pregatit, ori am inteles-o si nu sunt chiar asa gascan cum credeam. Un lucru e sigur, nu voi mai citi cuvantul inainte, pt ca uneori ar tb sa fie la sfarsitul cartii, un fel de postfata.
Cred ca e foarte bine sa discuti o carte dupa ce o citesti, schimburile de pareri sunt f bune, mai poti vedea ceva ce ti-a scapat. Omul se poate dezvolta doar prin comunicare, suntem prizonierii societatii. Acum fiecare se devolta functie de bibilica, noroc si mediul in care traieste. Nu cred ca as gasi o carte care sa imi schimbe viata, sau un lord Henry care sa ma influenteze. Cartea este plina de simboluri, poate vei reveni cu mai multe detalii, aici a fost doar un rezumat.
@Creanga
Toate cartile despre care am povestit, si aici si pe blogul doamnei nora – gradina de hirtie – , au fost prezentate de mine minimal.
Nu am incercat sa imi impun punctul meu de vedere.
Tot ce am incercat, a fost o invitatie la lectura, iar acolo unde a fost posibil, o invitatie la dialog.
Cartea asta, chiar este definitorie pentru Oscar Wilde.
Nu o spun eu, o spun criticii mult mai avizati decit mine.
Eu sunt numai un cititor impatimit, care uneori, incearca sa impartaseasca onest, placerea obtinuta in urma unei lecturi, sau a alteia.
Nu scriu despre toate cartile pe care le citesc. 🙂
Nu intru acum, in discutiile care ar putea sa limpezeasca faptul ca suntem sau nu, formati – formatati de o carte in decursul existentei noastre. Eu cred ca exista, dar nu insist.
Bon! Am promis ca voi face o relatare a capitolului XI din aceasta carte, capitol despre care ai sesizat excelent ( parerea mea 🙂 ) ca este momentul de ruptura al acestei carti. Respectiv transformarea lui Dorian. Mai sint citeva astfel de momente in carte. Prima, pe care eu nu am evidentiat-o in postare, cea cu accent Goetheian, dar invers : „clipa stai !” 🙂
In treacat fie spus, despre cartea aceasta este vorba : Faust !
Aceasta carte l-a facut pe Dorian sa devina ce a devenit pina la urma ! 🙂
Gasesti aceasta referire, la sfirsitul capitolului X. Desigur, indirect.
Pt mine a fost o mare coincidenta sa vad comentat pe blog despre o carte pe care tocmai o citeam, din acest motiv am aruncat doar un ochi pt a nu-mi strica finalul.
„Avind o constructie relativ simpla, esti sedus de la inceput de o aminare savant pusa in scena, a unor lucruri pe care le tot astepti sa se intimple, iar cind se intimpla, esti mereu surprins de deznodamintul fiecarei intimplari in parte.”
Am crezut ca dupa discutia cu Henry, Dorian se va sinucide la scurt timp, pt a pastra clipa. Cand Henry ii spune ca Dorian nu este in stare sa ucida ma asteptam sa ii dovedeasca contrariul, tu m-ai creat, uite ca sunt in stare…si sa il ucida.
M-a derutat la inceput faptul ca atunci cand vb intre ei foloseau prenumele, iar autorul le folosea numele de familie, poate fi vorba de dedublare.
Cand scapa de marinar datorita infatisarii, fata promiscua ii spune ca de 18 ani e la fel, a facut pact cu diavolul, poate de aici si norocul de la vanatoare.
Ca sa descui unele usi, ai nevoie de chei, capatate prin lectura. Daca nu am avut destule chei la mine pt a deschide toate usile cartii am sa mai recitesc unele pasaje, iar peste cativa ani probabil o voi citi din nou, nu pt ca ar fi devenit o biblie pt mine, dar pt a o intelege mai bine.
Pacat ca lumea e preocupata acum doar de politica, dar trec si alegerile astea…
Creanga
Lordul Henry stia foarte bine ce spune : Dorian NU a fost in stare sa ucida.
Cele patru victime ale lui Dorian, au fost cronologic : Actrita – Vane – , Pictorul – Basil – , razbunatorul – fratele actritei in devenire – , si EL insusi , in momentul in care a incercat sa spulbere blestemul pe care el insusi il invocase – cerind ca intreaga sa fizionomie sa ramina vesnic tinara, in timp ce „tabloul” ar fi trebuit sa preia toata hidosenia vietii sale ulterioare.
Tot cronologic, cele patru victime ale sale sunt cele patru momente ale luptei lui Dorian, cu el insusi : Vane = depasirea definitiva a ideii de romantism si remuscare, Basil = incercarea de a scapa de damnarea produsa de tabloul – oglinda a ceea ce devenise, razbunatorul = scaparea definitiva (evadarea) din cosmarul propriei sale constiinte, el insusi = pentru ca nimeni nu poate scapa de propria sa constiinta. 🙂 nici macar ucigind „tabloul” care il reprezinta.
Remember penultima scena din carte ? Cind pe linga casa in care Dorian tocmai platea cu viata propria sa izbavire, trecea Lordul Henry ? 🙂
Bine ! Mai vb. 🙂 Trec si alegerile astea. 🙂
Cum ramane cu Alan chimistul? Este tot victima lui, s-a sinucis dupa ce l-a ajutat sa scape de Basil.
Imi aduc aminte penultima scena.
„Scopul artei este sa reveleze arta si sa-l faca nevazut pe artist. ” Dar Basil spunea ca se regaseste in tablou, ca o parte din el este in tablou. Este Oscar Wilde nevazut in carte?
Multumesc de conversatie, eu in pantaloni scurti, dar ma fac eu mare…
Creanga
Intreaga carte sta sub un semn discret al sefeului. Alan este numai un element ajutator care face bunul nostru simt sa nu se revolte la ideea simpla : ce a facut Dorian cu cadavrul lui Basil ? Si era normal ca si el sa dispara din carte intr-un fel oarecare, pentru ca altfel ar fi putut sa preia – ca urmare, o parte din vina lui Gray.
Este pur si simplu un artificiu de stil scriitoricesc. Asa cum este si seful haitasilor de exemplu.
Pe de alta parte, orice artist se regaseste in „opera” sa, pentru ca este parte din modul sau de a fi : il exprima !
El, artistul, poate sa dispara desigur, dar arta sa odata revelata, este perena.
Eu iti multumesc. Sper sa mai vb. Bine ? 🙂
Seara buna,
Am verificat, la sfarsit era unchiul lui Henry.
Eu ma tot inyrebam cu ce putea sa il santeze Dorian pe Alan, eu cred ca nu ar tb sa cedezi niciodata santajului pt ca santajistul se va intoarce mereu.
Cartea nu este Faust, chiar daca multi spun ca este o varianta moderna a lui Goethe. Personajul din acea carte este parizian (amanunt gasit in carte), iar Dorian a cumparat editii princeps din Paris. Iar la o nota se spune chiar: Esseintes, eroul romanului A rebours de Huysmans, carte aparuta cu cativa ani inaintea portretului.
Pag 167 „Eroul minunatului roman care-i influentase atat de mult viata cunoscuse si e,l la randul sau, aceasta ciudata inchipuire. In capitolul sapte el povesteste, cum incoronat cu lauri, ca sa nu fie strafulgerat, el statuse, asemeni lui Tiberiu, intr-o gradina din Capri….”
„Artistul este creatorul de lucruri frumoase.” Uneori nu tb date explicatii, de ce este ceva frumos, pur si simplu iti place.
Salut Creanga
Ai dreptate ! M-am grabit cu Goethe. Cred ca este vorba despre un alt roman, despre care pina acum nu am auzit nimic. Posibil acesta : A rebours / Huysmans
http://www.romlit.ro/centenar_huysmans_-_greierul_din_colivia_de_argint
Astept capitolul XI, cand apele se vor linisti. Intre timp am sa mai rasfoiesc blogul.
Creanga
Capitolul acela este extrem de gru de abordat.
Ce sa exemplific si ce nu ? Ma mai gindesc. Deocamdata pregatesc o alta postare care va avea doua sau trei episoade. cred ca primul il voi posta miine. Posibil dimineata. Rasfoieste prietene, in voie ! 🙂
Sigur nu ai otravit paginile?Tot vorbeai de Eco. Ce bine e sa citesti cartile, apoi sa vezi filmul, invers strica tot. Nu stiu daca exista ecranizare dupa Doryan Gray.
Otravit paginile ? Nu inteleg.
Eco este extrem de dificil, mi-a trebuit ceva timp sa „intru” in cartile lui. Faptul ca am prezentat cite ceva de/despre el, a fost o cutezanta ! 🙂
Exista o ecranizare dupa Dorian, dar nu am vazut-o.
Si ai dreptate, rar, foarte rar, o ecranizare arata spiritul cartii pe deplin.
Este si foarte greu !
Numele trandafirului de Eco, paginile cartii erau otravite. Era doar o gluma, oricum nu dau pagina cu ‘deshtul’. Cand citesti o carte iti faci anumite idei, vezi personajele intr-un fel, apoi vine filmul si face rezumatul in viziunea scenaristului. Filmul este 2 ore, cartea ore sau zile…
AHAAA, imi aduc aminte acum ! Snoava cu cartea aceea ! 🙂
Tema aceasta este frecventa la Eco.
Are si alte teme pe care le reia in aproape toate cartile sale.
Bon ! CER scuze, dar eu cam tre’ sa ma retrag.
Promit sa raspund la toate intrebarile, azi 🙂 Peste vreo 17 ore ! 🙂 Bine ?
mersi multttt….. am avut nevoie de rezumat
Dacă ţi-a fost de folos, îmi pare bine!
Bună seara!
Citind comentariile am încercat să fac socoteala cam câţi ani au trecut de când am citit cartea. Aproape 35 ani şi nu am uitat subiectul ei, poate şi pentru faptul că se deosebeşte esenţial de alte cărţi. filmul nu l-am văzut în schimb filmul făcut după cartea ,, Numele trandafirului,, mi s-a părut chiar bun.
Nu ştiu nimic despre procesul despre care aţi amintit. Cel al lui Oscar Wilde.
Seara bună!
Eu nu am citit această carte, decît relativ, recent.
Am citit alte cărţi.
Pe bună dreptate se spune că, nimeni nu poate să citească tot, deşi ar trebui; sau, măcar ar merita.
Din cîte ştiu, puritanii epocii în care a trăit OW, l-au băgat la puşcărie pentru imoralitate; cam de aici i s-a tras şi sfîrşitul…
Ştiam de procesul intentat lui Charles Baudelaire pentru ,,Les Fleurs du Mal ,, dar de Oscar Wilde ori am uitat ori nu am ştiut niciodată.
În familia mamei se citea enorm şi mi-a insuflat şi mie mama acest microb. Oricâţi de puţini bani aş avea nu mă pot abţine să nu cumpăr cărţi.
Strigoiul
Ca îngerul cu ochi hain
In patul tau am sa revin,
Cu noaptea-n valurile-i moi
La sînu-ti strecura-ma-voi,
Sarutul meu, frumoasa bruna,
Va fi mai singur ca o luna
Si-n alintari de reci esarpe
Te voi cuprinde ca un sarpe!
Cind zorii palizi vor apare
Voi fi de mult o departare
Iar tu de chin si rugaciune.
Cum altii prin iubire-asteapta
A-ti stapini si gind si fapta,
Eu vreau prin groaza-a te supune!
CH. B
# normal că astfel de versuri, au oripilat la vremea respectivă. #
ps. Cartea, iubirea vieţii mele. 🙂
Ca studentă la matematică îmi plăcea să-l citesc pe Omar Khayyam .
O mătuşă, sora mamei , se tot ducea la concursuri cu întrebări din literatură. S-a pregătit pentru unul dintre ele despre Tudor Arghezi cu ale lui ,, Flori de mucegai,,.
Nu prea m-am omorât de dragul lor.
În afară de literatura (şi) particulară obligatorie (în liceu) citeam extrem de multe alte cărţi.
Pasiune ce să mai vorbim ? 🙂
La Omar. K. încă nu am ajuns.
Am citit cîte ceva din Saadi, din Rumî, dar cam atît.
Mie Arghezi mi-a plăcut cînd eram licean, dar mai mult mi-a plăcut Blaga.
Preferatul meu atunci, era totuşi, Minulescu…
Este ŞI Acum. 🙂
tiberiuorasanu,
Blaga este prea filosofic şi eu sunt departe de a fi atât de profundă. Îmi plăcea muzicalitatea versurilor lui Bacovia cu toate că nu iubesc ploaia. Am avut o perioadă când îmi plăcea şi Minulescu .
Ceea ce astăzi îmi place mâine s-ar putea să nu-mi mai placă.
Am citit de 5 ori ,,Arcul de triumf,, al lui Erich Maria Remarque şi aproape toate romanele sale. Mi-a plăcut Hemingway dar acum nu ştiu dacă l-aş mai gusta la fel.
Mi-a plăcut un roman de spionaj, bulgăresc cred, ,, Frumos e timpul mohorât,,.
Mie Blaga îmi place tocmai pentru că este un filosof.
Nu mă pricep foarte bine la filosofie, am citit ceva cărţi la temă, dar tot un profan sînt în materie; sau, poate, un amator. 🙂
De Erich M, nu am citit decît o carte, cred că se numea „Nimic nou pe frontul de vest”.
O carte absolut, tulburătoare.
Hemingway nu este preferatul meu, şi ştiu eu de ce; nu insist.
Cărţi despre spionaj ?
Încearcă „Cenuşă fără epoleţi” – Victor Suvorov.
Este o carte etalon despre cum se insinuează kaghebeul + gereuul, în viaţa altor naţiuni; este o carte care explică pe îndelete, mersul istoriei, inclusiv ce se întîmplă în Ro, ACUM!
Nu servesc bulgari; mai ales de cînd un agent de al lor, a folosit „umbrela” ucigaşă…
“Nimic nou pe frontul de vest” am citit-o şi ca aproape toate cărţile lui este foarte bună.
Când citeam eu Hemingway nu prea aveam mare habar de politică mai ales că mama mea era adepta Revoluţiei Franceze. Dar, să nu dau vina pe educaţia primită pentru că pe de altă parte îl plăceam pe Napoleon. Tânără şi fără o viziune clară asupra lucrurilor.
Bună conversaţia aceasta. Nu m-am gândit până în această clipă că am prea multe pretenţii în legătură cu tinerii.
Am să caut ,,Cenuşă fără epoleţi” . Nu am auzit de ea.
[…] românească decît un basm de Creangă. Fenomenul dedublării e desăvîrşit, întocmai ca în Portretul lui Gray . Savantul nu se poate despărţi de artist, cercetătorul problemelor implicînd drept perimetru […]