Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for ianuarie 2010

Incipit 3. ITALO CALVINO

Hei, Cititorule, dacă tot te-ai lăsat convins de Ludmila să citeşti cartea lui Tazio Bazakbal şi ai ajuns la cartea poetului Ukko Ahti, serveşte-te! – pare a spune profesorul Uzzi-Tuzii. Deci. Undeva în Cimeria, în ţinutul Petkwo se află Pensiunea Kudgiwa. Aici, este un dute-vino permanent. Este foarte greu să socoteşti cîte persoane se află aici. Probabil că este şi inutil. Pe noi ne interesează numai ce scrie în jurnalul său, un tînar – tînărul acela care lasă o viaţă în urma sa, pentru a începe o altă viaţă. Ia să vedem noi ce are de spus. Luni. „Sunt deja 20 de zile de cînd o întîlnesc singura … şi nu doresc altceva decît să-i pot adresa cuvîntul …”. Tînărul nostru are un motiv foarte întemeiat să nu deschidă discuţia. Domnişoara Zwida desenează scoici, iar el, se teme de acest subiect care i-ar readuce în faţa ochilor, fosta sa viaţă. Aşteaptă alt prilej. Care vine chiar a doua zi. Marţi. „Azi dimineaţă am vorbit pentru prima oară cu domnişoara Zwida”. Sigur că era momentul potrivit. Zwida tocmai desena un arici de mare şi toata lumea ştie că desenatul aricilor de mare este îngrozitor de greu. Nu ? Cu o zi înainte, tînarul nostru acceptase să preia sarcina meteorologului care plecase intempestiv. Pe cînd controla aparatele, doi bărbaţi s-au apropiat, şi au început să-l chestioneze despre meteorolog. Chestia asta dă o tentă de mister poveştii, că doar bărbaţii aceia aveau haine negre şi gulerele ridicate. Miercuri. Zi de vizită la închisoarea oraşului. Purtînd o voaletă neagră fixată de pălărie, domnişoara Zwida stă la rînd printre femeile care poartă basmale şi ţin copiii neastîmpăraţi de mînă. Toata scena este discret supravegheată de cei doi bărbaţi care se interesau de meteorolog. Pentru că este o fiinţă esenţialmente diurnă, tînărul nostru nu iese seara niciodată. Scrie în jurnalul care va fi descoperit muuuultă vreme după moartea sa, că vrea să transmită şi altora, „sensul ambiguu al lucrurilor care îl aşteaptă”. He, he, heee, ia te uita la el, ditamai filosoful! Joi. Intuind că fusese observată pe cînd vizita închisoarea, tînăra explică : directorul închisorii îi eliberase un permis special ca să poată vizita deţinuţii şi să le facă portretele. Dar cel mai dificil lucru, este sa desenezi o ‘grapină’, ancora aceea cu patru gheare; este aproape imposibil de găsit un unghi convenabil şi să redai cele patru gheare în mod realist. Va trebui să cumpere o grapină ca sa o poată desena în voie, oricînd avea chef. Vineri. Întreaga zi, tînărul încearcă fără succes să cumpere o grapină pentru domnişoara Zwida. Toata lumea devine bănuitoare. Pescarul îl trimite la magazin, iar aici i se explică politicos dar ferm, că o grapină nu putea fi vîndută, aşa, oricui. Nimeni nu are chef de încurcături cu poliţia. Dacă cineva vrea să o folosească la evadarea unui deţinut ? Cum să le explici că tot ce dorea domnişoara Zwida era să o deseneze ? Oameni obtuzi. Sîmbătă. Uluit, tînărul nostru găseşte un bilet de la domnul Kauderer, meteorologul. Acesta îi fixează o întîlnire la miezul nopţii, la cimitir. Deşi nu ieşea din casă nicodată seara sau noaptea, tînărul se duce la întîlnire. Iar domnul Kauderer îi trage un perdaf pe cinste. Cum putea el, un tînăr serios, sa se implice într-o evadare individuală ? Cînd va fi chemat la poliţie, nu cumva să-l amestece şi pe el, Kauderer cu ceva în afacerea grapinei, că nu va fi bine deloc. Şi atît de supărat este, că îl ameninţă că îi va retrage cinstea de a citi aparatele meteorologice. Tînărul promite că se va îndrepta. Duminică. Dis de dimineaţă, tînpărul merge la observatorul meteo. Vremea se strică repejor şi începe o ploaie. Deodată, privirea tînărului se opreşte pe un bărbat cu barbă, cu vestonul ud care-l priveşte senin. „- Am evadat … Nu mă trădaţi … Vreţi să anunţaţi pe cineva ? Locuieşte la hotelul …” Tînărului i se înmoaie picioarele. Era vorba despre domnişoara Zwida. În acest moment, al lecturii, Cititorul o descoperi în încăperea unde citea profesorul, pe Ludmila, care întreabă – Şi pe urmă ? – Pe urmă nimic, spune profesorul Uzzi-Tuzii. Romanele cimariene sunt toate neterminate. – Ba nu este adevărat! – spuse Lotaria, romanul se cheamă altfel, Fără a se teme de vînt şi ameţeală, este scris în cimbrică nu cimeriană şi este semnat cu un pseudonim, Vorts Viljandi.

Read Full Post »

Incipit 2. ITALO CALVINO

Povestirea te-a captivat. Citeşti avid cu ochii minţii larg deschişi sorbind lacom cuvînt după cuvînt, paragraf după paragraf. Deodată, nedumerit, te opreşti. Ce se întîmplă ? Eşti sigur că ai mai citit aceste cuvinte. Priveşti numărul paginii. Ei, asta-i bună. După pagina 32 urmează pagina 17. Sigur că este o greşeală de legătorie. A doua zi, cu o falcă în cer şi cu una în pămint, te prezinţi la librar ca să îndrepte dandanaua. Acesta e calm şi te linişteşte şi pe tine, Cititorule. Ştie despre ce este vorba. Cei de la editură au încurcat nişte pagini. Au pus o coală tipografică din cartea Dacă într-o noapte un călător de Italo Calvino, în cartea În afara localităţii Malbork de Tazio Bazakbal. – Nu e nici-o problemă. Retragem exemplarele cu defect şi le înlocuim cu altele tocmai bune de citit. – Dar exemplarul meu are două coli tipografice identice. – Se mai întîmplă şi aşa. Exemplul la care mă refer eu, librar cu experienţă, este în cartea asta a lui Tazio Bazakbal. Uite, domnişoara de colo a păţit acest lucru. Cum ar spune o prietenă foarte bună de a mea din virtual – maya – nimic nu este întîmplător. Sigur că nu este. Încurcătura asta a făcut Cititorule, să te întîlneşti cu Cititoarea, care ca orice fată cu gropiţe în obrăjori, este teribil de frumoasă. Sigur că după ce schimbaţi impresii literare, Cititoarea te convinge să-l laşi naibii la o parte pe Italo Calvino cu cartea sa cu tot, şi să o schimbi cu cartea lui Tazio Bazakbal, doar acum, după ce ai aflat numarul de telefon al Cititoarei, e musai să vă întîlniţi, iar cartea asta este un pretext tocmai bun ca să aveţi măcar primul subiect de discuţie. NU ? Sigur că da ! Ajuns acasa, îţi zici : ia să mai citim şi ceva literatură poloneză, că nu strică. Malbork. Pe unde o fi localitatea asta ? Prin Polonia de bună seamă, după nume. Cititorul de pe vremea aceea, era obligat să caute prin atlase. De lene, de multe ori se abţinea. Dar acum, Google te scoate imediat din încurcătură. Numai să ai chef. Începi lectura. Şi găseşti o poveste încîlcită despre un tînăr care trebuia să se mute şi să lase în urma sa toate urmele trecerii sale prin viaţa de pîna atunci : iubita, amintirile, prietenii şi chiar şi dusmanii. Hei, dar stai puţin ! Ce fel de nume sunt acestea ? Că nu par poloneze deloc : Brigd, Ugurd, Ponko, Zwida. Cine te poate scoate din încurcătură ? Cititoarea desigur. – Alo, Ludmila ? – Nu e Ludmila, sunt sora ei, Lotaria. Ce treabă aveţi cu Ludmila ? Surescitat, îi povesteşti încurcătura. Ştie cumva cum o poate găsi pe Ludmila ? Trebuie neapărat s-o întîlneşti; trebuie musai să afli care este misterul cu încurcătura din cărţile acelea. – Alo, Ludmila la telefon. Sînteti domnul de la librarie ? – Da. – Bine. Uitaţi cum stă treaba. Romanul acesta nu este polonez. Este cimerian. Da, nu vă miraţi. Ci-me-ri-an. Să vă explic. Cimeria, 340 mii de locuitori, capitala Orkko … – Ludmila nu înţelegi ? Trebuie sa te văd. Trebuie! – Uite cum o să facem. Cunosc un profesor de limba cimeriană la Universitate. O să ne întîlnim acolo. Aleargă Cititorule, aleargă la Universitate, că ai acolo întîlnire la profesorul de cimeriană Uzzi-Tuzii cu Ludmila. Ajuns la Universitate, Cititorul bate cu putere la uşa pe care stă scris : Institutul de limbi botno-ugrice. Deschide chiar profesorul. – Ludmila e aici ? – Aici nu e nici-o Ludmilă. Ce doriti. Hai Cititorule, nu te mai bîlbîi şi spune ce ai pe suflet. Profesorul pricepe şi începe el să se tînguie. Că cimeriana este singura limbă vie-moartă din lume. Că nu mai are studenţi. Aceştia preferă să studieze mai bine ţigăneasca. O lungă litanie-jelanie amară. Cartea ? Sigur că da. Este o mică încurcătură. Cartea de fapt se cheama Iţindu-se de pe coasta abrupta, unicul roman al poetului Ukko Ahti. Sigur că da. Ludmila ? Vine cînd vrea, pleacă tot aşa, cînd are chef. Asta-i tot ? Bine.

Am păţit şi eu dandanaua cu text lipsă sau repetat. Numai că înainte de anii 90 nici prin cap nu-ţi putea trece că un exemplar defect putea să-ţi fie înlocuit. Aşa ceva era inimaginabil. Ar fi trebuit ca cineva să plătească greşeala, iar în Romînia vinovatul nu este găsit niciodată, afară de cazul în care cineva trebuie sacrificat, pentru că a mişcat în front. Acela care o face pe deşteptul şi nu îşi ţine grumazul aplecat, este urgent rebotezat Acarul Paun şi pedepsit cu asprime. Anul trecut, am cumpărat de la Gaudeamus mai multe cărţi. La una dintre ele am găsit text repetat. Am telefonat fără nici-o speranţă editurii respective şi am relatat păţania. Am fost asigurat că acel exemplar îmi va fi înlocuit. aşa a şi fost pînă la urmă. Mulţumiri Editurii Art. Merită tot respectul atît pentru conţinutul editorial cît şi pentru aspectul extrem de bine îngrijit al cărţilor editate. Adevărate bijuterii atît ca formă, da şi ca fond.

Read Full Post »

Primul incipit din cartea lui Italo Calvino poartă numele întregului metaroman : Dacă într-o noapte de iarna un călător. Acesta, are o treabă  de făcut. Să schimbe ca din întîmplare propria sa valiză cu una asemănătoare, valiză pe care o va lua de la un necunoscut, într-o gară oarecare. Coboară pe peronul slab luminat şi încearcă să ghicească : oare care dintre anonimii din raza privirii sale este cel care ar trebui să-l aştepte ? Nimeni nu-i dă atenţie. Peronul rămîne gol. Clădirea micuţă a gării, adăposteşte un bar. Pe peretele exterior, un telefon aşteaptă răbdator să-i risipească nedumerirea. Degeaba încearcă să mituiască telefonul cu fise. La numărul format nu vrea nimeni să răspundă şi să-i spună ce are de făcut. Intră în bar. Aici, o parte dintre locuitorii micuţei localităţi vin în fiecare seară pentru a-şi omorî timpul. Unii, joacă diverse jocuri de noroc, de plictiseală, nu pe bani. Alţii fac pariuri. Cine va veni primul în această seară ? Doctorul Marne, sau comisarul ? Cei care au pariat pe doctor au cîştigat. Acesta intră, salută şi se duce direct la biliardul electric. Nu este atent la joc. El de fapt supraveghează – crede el discret – cu cine mai flirtează fosta sa soţie, proprietara magazinului de pielărie, valize şi articole de călătorie. Femeia remarcă valiza eroului nostru şi remarcă amuzată. „- Ia te uită ! Am vîndut astă-seară o valiză identică ! Mă mir, pentru că nimeni nu a mai cumpărat o astfel de valiză; nu sunt prea practice. Nici măcar arătoase nu sunt. „- Cine a cumpărat-o ? – Nu ştiu. Nu era din orăşelul nostru. S-a suit în primul tren şi a plecat”. Acela să fi fost oare omul care ar fi trebuit să-l aştepte ? Înainte de a se gîndi mai departe, intră comisarul. Ca din întîmplare spune : „- Zenon din Eleea.” Călătorul nostru ramîne interzis ! Asta este parola ! M-au dat pe mîna poliţiei ? Comisarul : „- L-au omorît pe Jan. Pleacă de aici. – Şi valiza ? – Ia-o cu tine … Ia rapidul de unsprezece. – Dar nu opreşte aici. – Va opri”. Rapidul opreşte şi călătorul nostru se pierde în noapte cu valiza sa cu tot. Aici, Italo Calvino se opreşte. Fantezia noastra, de-abia se pune în miscare. Ce fel de organizaţie secretă este aceea în care poliţia este parte ? Întrebare de naiv. Nici-o organizaţie clandestină nu poate funcţiona fără oblăduirea poliţiei. Organizaţia este chiar aşa de puternică, încît să oprească trenurile unde vrea şi cînd vrea ?

 Depun mărturie ca DA ! Eram la începutul anilor ’90 într-un oraş din vestul ţării. Era în ziua de Crăciun. Viscolul şi lipsa de călători anulase cursa de avion către Bucureşti. Numai că îngerul meu păzitor veghea. Un prieten al unui prieten, unul dintre primii întreprinzători din ţară, m-a întrebat dacă pot să-i duc un plic la o banca. Am răspuns că da, numai că nu ştiu cînd voi putea pleca. A zis el : – Cursa care pleacă spre capitală din oraşul vecin va opri aici, te va lua şi pe tine, te duci direct la bancă şi le predai plicul. – Dar ajung noaptea, va fi închis. – Cînd ajungi la bancă, baţi de două ori în uşă, apoi încă de trei ori, apoi încă o dată şi aştepţi. Paznicul mi-a deschis, am intrat, am dat plicul, am telefonat binefăcătorului şi meu i-am mulţumit din tot sufletul : puteam şi eu să petrec Crăciunul în familie.

Ei, cîrcotaşilor, mai aveţi ceva de spus ? Organizaţia există şi funcţionează. Cum în beneficiul cui ! În beneficiul oamenilor care mai cred în Moş Craciun.

Read Full Post »

ITALO CALVINO

Tot la Polirom a apărut în urmă cu ceva vreme o carte, care pare a fi un soi de carte a cărţilor destinată Cititorului şi Cititoarei în veşnica lor goană după cărţi. Străjuită în loc de prefaţă de o prezentare făcută de autor ca răspuns la adresa unui critic de-al său care ratase complet subiectul cărţii, şi încheiată cu o postfaţă foarte utilă, întocmită de traducătorul acestui volum, domnul Bogdan-Alexandru Stănescu. Compusă de fapt din 10 incipit, zece începuturi de roman, niciunul terminat, în zece stiluri diferite şi atingînd tematici din zece domenii literare diverse. După cum spune autorul, astfel de precedente există în istoria literaturii. De la bine cunoscuta O mie şi una de nopţi pînă la Exercices de style, „în care o anecdotă de cîteva rînduri era tratată în 99 de redactari diferite de Raymond Queneau” (1947). Cartea este scrisă sub forma narativă a personajului principal, dar titlul fiecărui capitol-nou roman este anunţat de Ludmila, o Cititoare. Nu lipseşte nici personajul antipodic, Necititorul în persoană, care are şi el un cuvînt de spus. Începutul cărţii este genial : „Tocmai te pregăteşti să începi noul roman Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino. Relaxează-te. Concentrează-te. Îndepărtează de tine orice alt gînd …Spune imediat celorlalţi : nu vreau să mă uit la televizor! … Citesc ! nu vreau să fiu deranjat !” Urmează cele zece capitole-roman despre care cred că fiecare va merita o postare de sine stătătoare, şi un epilog de-a dreptul hazliu : „Cititor şi Cititoare, acum sunteţi soţ şi soţie. Un pat dublu, mare, e locul lecturilor voastre paralele. Ludmila îşi închide cartea, stinge lumina, îşi lasă capul pe pernă, spune : Stinge şi tu lumina. Nu eşti obosit de atîta citit ? Iar tu : Încă o clipă. Aproape am terminat Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino”. Interesant este faptul că citite în succesiune, cele zece titluri alcătuiesc o frază filmică : „Dacă într-o noapte de iarnă un călător, în afara localităţii Malbork , iţindu-se de pe coasta abruptă, fără a se teme de vînt şi de ameţeală, priveşte în jos unde umbrele se-ndesesc, într-o reţea de linii ce se leagă, într-o reţea de linii ce se intersectează, pe covorul de frunze luminate de lună, în jurul unei gropi goale, ce poveste îşi aşteaptă finalul ?” Acest roman este considerat capodopera acestui genial scriitor italian. Acest metaroman a apărut în 1979. Un an mai tîrziu, va vedea lumina tiparului, o altă capodoperă : În numele trandafirului de Umberto Eco.

Mai departe am mers pe ideea de a dezvolta cele zece „incipit” în zece capitole separate, eventual împănate cu episoade din viaţa mea şi a altora, inventate mai mult sau mai puţin, unele poate chiar reale. Cine poate fi sigur ? Memoria înşeală întotdeauna, o dată cu trecerea anilor.

Read Full Post »

În PSD, se aud goarnele care cheamă la lupta pentru preşedinţia partidului, din cîteva direcţii. Fostul sindicalist care anunţase că şi-a înfipt colţii în gîtul lui Geoană, ameninţă că va candida dacă nu va candida alt lider agreeat de către domnia sa. Năstase cheamă la unitate şi înţelepciune, propunînd coagularea unui grup cu reprezentativitate naţională, care să analizeze şi să hotărască ce este mai bine pentru partid. Ghici în jurul cui trebuie să se coaguleze grupul. Diaconescu, veritabil animal politic în stare să mimeze moderaţia deşi este un mic dictator încă speriat de perspectiva puterii, oscilează. Ba candidează, ba nu candidează. Vanghelie, conştient că dacă Geoană pierde, influenţa sa în PSD va scădea considerabil, a intrat deja în coliziune cu Mitrea-fostul sindicalist. Reciproca este valabilă. De la Cluj, unul dintre reprezentanţii acelui grupuscul pus pe reforme structurale amînate sine die, ad calendas graecam, Vasile Dîncu, il ironizează pe Iliescu, acelaşi Iliescu pe care şi fostul preot transformat în ministru al agriculturii, Sîrbu, îl făcuse responsabil, pentru multe greşeli tactice ale partidului. Iliescu, nu pricepe pentru că nici nu vrea, nici nu poate să înţeleagă, că există viaţă politică în România şi fără domnia sa. Chiar, ar fi ceva mai bine fără el. Hrebenciuc, plimbă vorbe de colo colo, doar doar mai crede cineva că manevrele sau mai impresionează vreun guzgan nerozaliu. Mădălin Voicu, ameninţă şi el cu ce poate : dacă Geoană va fi reales, el pleacă din partid. Sufletul său de artist, nu-i permite să mai fie exclus încă o dată, de primarul şef al organizaţiei din Bucureşti, care este. Oprişan cere cu jumătate de gură demisia lui Geoană, Mazăre încă hălăduieşte prin Brazilia, iar alţi preşedinţi pesedişti de consilii judeţene, mai stau în expectativă.

În PDL, noile voci venite din societatea civilă cum este Cristian Preda, încearcă să demonstreze cît de necesară este o schimbare de mentalitate în politica de cadre a partidului. Monica Macovei îl susţine hotărîtă, Sever Voinescu mefistofelic, joacă la toate capetele cu un zîmbet graţios, de fost diplomat. Iar fostul ministru al apărării, Sorin Frunzăverde, spune răspicat că partidul a fost confiscat de un grupuscul bucureştean. Adică tocmai acolo unde partidul, a avut numai insuccese în ultima perioadă de timp. E sau nu e mason, Sorin Frunzăverde ? Cui îi pasă ? Preşedintele partidului, domnul prim ministru Boc, ştie ce are de făcut.

Între timp, domnul preşedinte al României, Traian Băsescu, reface podurile de flori de peste Prut. Şi bine face. Măcar aici lîngă noi, românii trebuiesc trataţi cum se cuvine. Sper că următorul său pas, să fie îndreptat către diaspora, care a înclinat balanţa spre cîştigarea celui deal doilea său mandat de preşedinte al tuturor românilor.

În PNL, şeful perdant al oricăror alegeri Crin Antonescu, face exact ce ştie el mai bine : ţipă răguşit, dar chiuleşte de pe scena politică la fel de bine cum o face de multă vreme, de peste tot pe unde a activat : în şcoală, în parlament, chiar şi de la şedinţa în care a fost ales preşedinte de partid patrician. Are el şi alte treburi de făcut. Ştie el care. NU ? Doar Patriciu a spus clar : penele trebuie să fie un partid balama, un soi de giruetă care se mişcă în bătaia vîntului”.

UDMR este iar, asociat la guvernare. Ştie Marko Bela de ce. Electoratul lor, nu prea.

Între timp, banii de la FMI au intrat în conturile guvernamentale. Bugetarii, pot sta liniştiţi : salariile lor sunt la adăpost de intemperiile crizei. Greul trebuie să cadă ca de obicei, pe sistemul economic privat. Întreprinzătorii sunt de vină pentru sărăcia rezultată din închistarea în dolcele far niente al statului neperformant.

 Iar sindicatele, asteaptă cîmp liber de la generalul iarnă, pentru a iniţia mişcări de protest. De ce aşteaptă ? Simplu : să vedem cum ies alegerile de la PSD şi PDL şi vor acţiona în consecinţă. Cu ce consecinţe ? Nu contează. Sefii sindicatelor, protestea.

Societatea civilă, este în ton cu anotimpul : hibernează. Sau, mai exact, habarnează.

Read Full Post »

Amelie Nothomb

s-a născut în 1967 la Kobe, Japonia . Este descendenta unei ilustre familii bruxelleze care a adus provincia Luxemburg regatului Belgiei, şi fiica unui diplomat belgian ( asta explică locul naşterii). A călătorit în toată lumea încă din copilărie, urmîndu-şi familia : China, SUA, Bangladesh, Birmania, Laos. A studiat filologia. De optsprezece ani publică aproape în fiecare an, cîte o carte. Primul său roman, Igiena asasinului (1992) s-a vîndut în cîteva sute de mii de exemplare. Cărţile sale sunt traduse în numeroase ţări şi a vîndut milioane de exemplare. Dar. Dacă de P. Coelho a auzit pînă şi europarlamentarul Beeecali, de A. Nothomb nu a auzit chiar toată lumea. Mass-media ştie de ce.

Acid sulfuric (2005) este o carte care prezintă o umanitate care a atins noi culmi ale cruzimii inconştiente. O umanitate care ignoră de mult că nu-şi mai merită numele. A. Nothomb imaginează un reality show macabru : participanţii sunt luaţi pur şi simplu de pe stradă cu forţa, duşi într-un soi de lagăr de concentrare, puşi la muncă epuizantă, hrăniţi prost şi bătuţi sistematic. În fiecare dimineaţă, cei care deveneau incapabili de muncă, erau trimişi la moarte. Erau executaţi bineînţeles, în direct, în faţa unui public extaziat, dar incapabil să înţeleagă că orice telespectator poate fi următoarea victimă. Totul petrecîndu-se ca într-un Big Brother gigant, unde mişcarile unora dintre ei sunt filmate fără întrerupere, iar convorbirile tuturor pot fi ascultate fără preaviz.

Odată ajunşi în lagăr, sunt triaţi. Vînătorii de capete, îi alegeau pe cei care urmau să devină „caporal”. Aceştia primeau nume şi urmau să fie călăii celorlalţi, care primeau numere de identificare. Numere tatuate pe corp.( Oare o fi aflat A.Nothomb de „experimentul piteşti” ?). Acţiunea se petrece în jurul relaţiei speciale dintre o gardiancă, Zdena, şi una dintre victime, o fată extrem de frumoasă, Pannonique, rebotezata CKZ 114. O relaţie bazată pe cunoscuta fascinaţie a victimei – Pannonique, pentru călăul său-Zdena, şi reciproc. În acest caz, victima va încerca săşi folosească forţa de persiuasiune pentru a determina spectatorii să oprească jocul.

Înainte de razie, Pannonique fusese o eminentă studentă. Zdena, nu reuşise în întreaga sa viaţă la nici-un examen. Concludent, NU ? În viaţa de zi cu zi din lagăr, mai cu seamă compatimirea celorlalţi era strict interzisă. Încercarea de a sări cuiva în  ajutor pentru o pedeapsă nemeritat aplicată nu făcea decît să dubleze respectiva pedeapsă. Încet, încet, Pannonique le va insufla celorlalţi sentimentul mîndriei şi al respectului de sine. La mizerabila masă de seară, nimeni nu va mai tăcea posomorît de foame. Toţi se vor strădui să vorbească despre lucruri frumoase. Dar. Spectrul foamei le dădea tîrcoale cu ameninţarea morţii. Selecţiile matinale pentru execuţia în direct, trebuiau evitate.

În lupta sa tăcută cu Zdena, CKZ  114 va obţine o primă victorie foarte importantă. O deţinută din grupul său, fiind selecţionată abuziv pentru a fi executată, va fi salvată de prietena sa. De multă vreme, Zdena se lovea de refuzul deţinutei CKZ 114 de a-i spune cum se numeşte. Ei bine, sfidîndu-şi gardiana, o readuce pe MDA 802 în rîndul viilor şi-i aruncă în faţă tare şi răspicat ” – Mă numesc Pannonique!”

Acid sulfuric este o carte necesară. Ororile petrecute în lagărele de concentrare/exterminare nu trebuiesc uitate. Dacă politicienii încearcă să aşternă tone de uitare peste acel trecut infect, măcar oamenii de litere au datoria de a ne menţine spiritul treaz. Fenomenul neo-nazismului în creştere şi a neo-stîngii triumfătoare, ne lasă indiferenţi? Vai nouă !

Read Full Post »

      E limpede. Nu ştiu soi de indivizi făuresc şleaurile pe care se chinuie naţia asta să meargă în drumul său către un viitor incert, dar nu mai exis nici-o îndoială că zăpada este principala lor raţiune de a fi. De fapt, nu zăpada care ar putea să fie benefică, ci înzăpezirea, înnoroirea. Trasul sforilor către direcţia neantului garantat. Indivizii aceştia chiar reuşesc să tragă o nouă cortină peste speranţele românilor conectaţi la nato şi la ue. Reuşesc indivizii aceştia să ameţească atît imobilismul istoric al noii birocraţii de tip pan-european, dar trag cu ochiul şi la instalarea noilor socialisme de tip american-obamiste.

      Mitul fondator al unei americi care promitea democratizarea unei lumi întregi, a murit odată cu Reagan. Şi cu moartea excepţionalui OM care a fost Papa Ioan Paul al II-lea. A căzut zidul berlinului ? Ei şi ? facem noi alte ziduri. rîmăm fundamentele economiei de tip liberal fondată de Adam Smith, promovăm specula ca religie economică şi ruim noi pînă la urmă toate speranţele voastre într-o lume mai bună. Ce, nu aţi aflat încă ? Lumea este aşa cum vrem noi să fie : idioată şi limita aşa cum suntem chiar noi, stăpînitorii noii desfăşurări a vanităţilor noastre : colorată în roşu obamist cu nuanţe neo-moscovite. Nu pricepeţi ? Ei firar să fie... Noi zidim lumea. Nu vedeţi ce ziduri frumoase construim ?? Nerecunoscătorilor!  

      Naţia asta a noastră, navighează printre şleauri. Cu o roată merge către apusul ideii de stîngism roşu venit de la răsărit, cu altă roată merge către răsăritul ideii neo-apusene care invită la somnul ideilor anesteziate, legănate pe muzica politically corectness. Idealul tiraniei minorităţilor de tot felul, asupra majorităţii normale, este pe cale e a fi atins. Nimeni nu mai poate ieşi cîteva veacuri din acest impas : ridicăm noua cortină, iar după ce o s-o înlăturăm, veţi vedea că noul zid este de netrecut. Înapoi în peştera cu voi. Grrrrmmmh.

Read Full Post »

26 ianuarie

O zi cu ger însorit. La cimitirul militar, un tînăr de 37 de ani (după spusele sale) citeşte poezii dedicate conducătorului absolut-ist al României de pînă în 1989. Vadim şi Păunescu nu mai scriu poezii pentru Ceauşescu. N-au timp. Sunt ocupaţi să-l urască pe Băsescu. Doar a  condamnat comunismul ca fiind ilegitim şi criminal. NU ? Un grup masiv de nouă pensionari îl ascultă pe tînar cu religiozitate. Adică nu tocmai religiozitate, că asta nu este în spiritul şi etica comunistă. Cu reculegere ? Treaba lor pînă la urmă. Un reporter care altă treabă n-are, se apropie. Tînărul începe să se destăinuie : În ’88, aveam 17 ani. Lucram la o uzină care fabrica ceva pentru Irak. Nu spune ce se fabrica acolo. Secretul lui Polichinelle trebuie păstrat.  Muncitor necalificat. Brusc îşi desface fularul ca să-i admire cine vrea, cravata roşie ca patima sa pentru tovarăşul decedat prin asasinare. Zice : Pe mine revoluţia, m-a împiedicat să mă realizez în viaţă. Dacă mai trăia Ceauşescu, acum aveam şi eu o casă de la stat, nevastă şi doi copii. Eu îi datorez chiar şi viaţa lui Ceauşescu. Pe vremea aceea, avortul era interzis. Nu pare să înţeleagă nici ca loviluţia a avut loc în 89, nici că dacă ar mai fi trăit, idolul imbecilităţii sale, ar fi avut 93 de ani. De atîta lehamite, televizorul a schimbat singur canalul. M-am atins eu de telecomandă ? Nu-mi amintesc.

Tînărul pare un cetăţean cu simţ de răspundere. Precis votează. Nu se ştie cu cine. Doar votul este secret. Pomenile şi promisiunile electorale, NU.

Read Full Post »

      După ce mărturiseşte că şi-a irosit întreaga viaţă gîndind, în loc să petreacă acele clipe mai cu folos, eventual rîzînd (ca prostu ?), H. Stein s-a hotărît să înceteze să gîndească. Şi s-a hotărît să demonstreze avantajele negînditului într-o carte. Mai întîi, stabileşte principalele trei cauze pentru care inteligenţa este un blestem.

      1. Prin gîndire îţi distrugi şansele unei cariere. Acest lucru este  atît de evident, că nici nu mai trebuie demonstrat. Priviţi măcar cine ajunge ministru.

      2. Gîndirea însingurează. Corect. Cel care gîndeşte contrariază toată lumea, care se îndepărtează bombănind : ‘reaţ’ai dreaq de ‘telectuali.

      3. Gîndirea duce la plictiseală. Exact. Dacă rezolvi prea multe taine, despre ce ai mai putea să te miri ? Alte dezavantaje ale gînditului ? Serviţi-vă copios, spune H.S. De exemplu, cu cît eşti mai inteligent, cu atît apari mai rar la televizor. Fiecare dintre noi are exemple cu ghiotura.

       Devine tot mai greu să ai parteneri de sex. Savanţii şi femeile inteligente pot depune mărturie. Toantele şi bărbaţii macho, nu.

      Gîndirea urîţeşte. Produce creţuri ale frunţii. Din nou, foarte exact. Ce filosof seamănă cu Adonis ? HM ? Mai spune domnul HS cu umor negru : „Strămoşii noştri păroşi, după ce-au fost alungaţi din pomii paradisului, au început să-şi frămînte căpăţînile lor de maimuţă. Şi la ce a dus osteneala asta de zece mii de ani a istoriei ? La genocid, supe la pachet şi ţîrîit nesfîrşit de celulare”.

      Aşa că cine va renunţa la obiceiul nociv al gînditului, va avea parte numai de avantaje : Putere. Bogăţie. Linişte interioară. Încredere în sine. Curaj. Sex. Sănătate. Respect de sine.

      Cartea, este sistematizată în opt capitole, opt căi de acces la raiul negînditorilor de pretutindeni.

       Prima cale : să trăiască armonia. La ce e bună contrazicerea ? Rareori oamenii ascultă de raţiune. Socrate nu e singurul care a fost silit sa bea cucută.

      A doua cale : Biserica să rămînă la ţară. Iar noi, să rămînem în preajma liniştii sale patriarhale. Imediat ce lăsăm zgomotul asurzitor al tentaţiilor citadine să ne asurzească , riscăm să ne intre gîndirea în acţiune.

       A treia cale : rîsul este permis. Rîdeţi. Dar nu crezînd în mod eronat că rîsul şi gîndirea au ceva în comun. Stergeţi diferenţele dintre băşcălie şi satiră. Rîdeţi cînd rîde gloata. Apreciaţi pozitiv circul politic.

      A patra cale : Eu sînt cel mai grozav. Trebuie să ne ferim de critici, încredinţaţi fiind că toată lumea greşeşte, numai noi suntem infailibili. Şi renunţaţi la învăţătură, pentru numele lui Dumnezeu !

       A cincea cale : vorbăria e de aur ! Rezistaţi tentaţiei de a tăcea ! Pălăvrăgeala sufocă garantat gîndirea şi curăţă adîncurile cutiei craniene de orice urmă de judecată. Însuşiţi-vă slogane. Cel mai recomandabil este acesta : comunismul este bun, dar este prost aplicat. Repetat cu obstinaţie, va fi crezut pînă şi de foştii, actualii, sau viitorii deţinuti politici. Cei care scapă cu viaţă, evident. 

      A sasea cale : Allah este mare. Cum eu nu glumesc despre subiectele religioase, trec peste acest capitol.

       A şaptea cale : cărţile sunt un rahat!  Ha, ha, haaaa, aici m-am strîmbat de rîs. „Evitaţi tipăriturile ! Aceasta trebuie să fie ultima din viaţa dumneavoastră”. Se pare că analfabetismul este în regres în ţările din lumea a treia, deci trebuie să existe o cale de a reechilibra situaţia aceasta periculoasă, nu ?

       A opta cale : C-aşa beu oamenii buni. După ce trecem la flecăreala neîntreruptă, este vremea să trecem la consum exagerat de alcool. Drogurile sunt chiar recomandabile. Nu vă faceţi probleme. Chiar şi unii musulmani mai trag la măsea, ca să nu mai vorbim că o vedetă care nu se droghează, riscă să reintre în uitare urgent.

      Cartea se încheie cu un epilog simpatic, în care ne este prezentat un panseu de al lui Hegel : „În măsura în care se poate invoca aici contemplarea sau gîndirea, există o diferenta intre a contempla sau a gindi la ceva, sau la nimic„.

      Idealul de atins este cel din snoava aia veche: „- Ce faci bade, şezi şi cugeţi ? – No, numa’ şed !”  După care vom clama triumfători : ” Non cogito, ergo sum.” Grrrrrmf. Grrrrmmmmmf. Uaaaaaaah. Şi adaug eu cu voia dumneavoastră MUUUUUUU.

      Cartea este o bijuterie scînteietoare scrisă sub forma unui pamflet dedicat raţiunii critice în opoziţie cu ignoranţa din ce în ce mai agresivă. Plină cu exemple de citate inteligent alese din autori celebri, face incursiuni cu pătrunzător spirit de discernamînt în istorie, în politică şi în motivaţiile de prea multe ori absurde ale faptelor petrecute în decursul timpului. La capătul lecturii acestei cărţi, fie te simţi îmbogăţit cu foarte multe cunoştinţe noi, din istorie, politică, teologie, filosofie sau literatură, fie ţi le reaminteşti. O carte necesară.

Read Full Post »

Cu vreo două exceptii, am citit toaopera” lui Paolo Coelho.Sunt ani buni de cînd nam mai pus mîna pe vreo carte de a sa. Numai că. Acelaşi prieten care m-a cadorisit cu operelle literare ale lui Dan Puric, mi-a îmbogăţit biblioteca şi cu ultima? creaţie a lui P.Coelho, Învingătorul este întotdeauna singur. A zăcut acolo nebăgată în seamă, de prin toamnă. Recent, am răsfoit-o în grabă şi m-am hotărît să o citesc. De ce ? Simplu : pentru că mia plăcut prefaţa scrisă de autor.

Iat-o :” Am susţinut adesea în cărţile mele că visurile noastre au un preţ şi e foarte important să-l plătim. Dar în ce măsură pot fi visurile manipulate? De cîteva decenii, trăim într-o cultură care privilegiază faima, banii şi puterea. Mulţi au ajuns să creadă că sunt singurele valori ce merită căutate, fără săşi dea seama că cei care fac cu adevărat jocurile, în spatele cortinei, rămîn anonimi, ştiind că cea mai eficientă putere e cea care trece neobservată – pînă cînd e prea tîrziu şi suntem prinşi în capcană. Cartea mea este despre această capcană. În Învingatorul este totdeauna singur, trei din cele patru personaje principale lasă visurile lor să fie manipulate : Igor, un milionar rus, care crede că, atîta timp cît motivaţiile sunt bune, crima e permisa, şi omoară oameni pentru a le uşura suferinţa şi pentru a o recîştiga pe femeia iubită. Hamid, un magnat al modei, care a pornit la drum mînat de intenţii bune şi a sfîrşit prin a fi acaparat el însuşi de sistemul pe care încerca să-l folosească în favoarea lui. Gabriela, care, ca mulţi alţii din zilele noastre, e convinsă că faima e un scop în sine, cea mai de seamă răsplată a unei lumi care consideră celebritatea suprema împlinire. Acesta nu este un thriller, ci un portret necruţător al situatiei în care ne aflăm”.

Mai mult ca sigur că sînt subiectiv, dar mie cartea asta nu mi-a produs nici-o emoţie. Pe cît de concis este descrisă lumea contemporană în prefaţa acestei cărţi, pe atît de dezlînat este dezvoltat subiectul. Îmi aduc aminte că la începutul anilor 90 era o fobie teribilă „Sandra Brown”. De fapt, se pare că în spatele acelui nume consacrat, se ascundea o armată de scribi fără nume, care scoteau pe bandă rulantă carţi proaste, dar cu mare priză la publicul nepretenţios. În cartea aceasta, nu reuşesc să descopăr nici măcar stilul lui Coelho. Ori şi-a schimbat modul de a scrie, ori această carte nu-i aparţine. Este desigur posibil, să mă înşel.

Citez de pe copertă : „Cu un scenariu imaginat de autorul care a vîndut peste 100 de milioane de exemplare din cărţile sale, Învingătorul este întotdeauna singur e o parabolă a superficialităţii, lăcomiei si cultului celebrităţii, un crud portret al lumii de azi”.

 De acord, dar asta ştiam şi pînă să citesc această carte. Nu mai ştiu pe unde am citit, că de regulă, criticii care se feresc sa-l desfiinţeze pe un autor, indiferent care ar fi acela, îl de numesc post-modernist. Eu, nefiind decît un cititor, pur şi simplu voi ocoli cărţile lui P.C. De ce am scris despre această carte ? Pentru că am citit pe un blog literar un comentariu interesant. Cineva spunea că i-ar placea să fie atentionat şi ce cărţi să nu citească. Oare Coelho, îşi dă seama cît de celebru e ?

Read Full Post »

Older Posts »