Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 7 ianuarie 2010

STEPHEN W. HAWKING

În 2001, apărea la Humanitas această carte considerată a fi una dintre carţile de popularizare a ştiinţei scrise de Stephen Hawking. Născut pe 8 ianuarie 1942, exact în ziua în care se împlineau 300 de ani de la moartea lui Galileo Galilei, acest fizician de excepţie este probabil cel mai cunoscut fizician de la Einstein încoace. Împreună cu  Roger Penrose, a elaborat teoria găurilor negre şi a demonstrat că în conformitate cu relativitatea generală, spaţiul şi timpul trebuie să fi avut un început în marea explozie iniţială – big bang. Această carte s-a bucurat de un astfel de succes, încît pînă în 2004, au fost tipărite patru ediţii.Din care deţin şi eu un exemplar. Şi din care voi încerca foarte pe scurt să redau cîteva idei. Principalul merit al lui Stephen Hawking este că a încercat să ofere răspunsuri intuitive care stimulează imaginaţia oricui, la întrebări grele şi foarte grele cum ar fi de exemplu, Cum s-a născut universul ? Este timpul reversibil ? Este spaţiul nemărginit ? Există şi alte dimensiuni spaţiale, care scapă percepţiei noastre ? Faptul că o boală îngrozitoare l-a ţintuit pentru totdeauna într-un scaun cu rotile, nu l-a împiedicat pe acest savant să curme şirul iscoditor al cercetărilor sale. Iar faptul că era nevoit să comunice cu ajutorul unui sintetizator, nu i-a făcut glasul mai şovăielnic. In primul capitol al cărţii, respectiv Imaginea Noastră despre Univers, după ce trece în revistă diversele teorii despre alcătuirea universului, începînd de la Aristotel, apoi Ptolemeu, urmaţi de Copernic, Newton, Hubble şi pînă la Einstein, Stephen Hawking formulează un paradox : “dacă există în realitate o teorie unificată completă (despre Univers), ea ar determina probabil şi acţiunile noastre. Şi astfel teoria însăşi ar determina rezultatul cercetării noastre asupra ei”.  Capitolul al doilea, Spaţiul şi Timpul începe astfel : “ Ideile actuale asupra mişcării corpurilor datează de la Galilei şi Newton”. Teoriile lui Newton, cu precadere Legea gravitaţiei, se vor dovedi hotărîtoare pentru modelul pe care îl concep oamenii de ştiinţă despre Univers. În sfîrşit, Einstein elaborează teoria relativităţii în două variante. În cele din urmă, în 1915 Einstein a elaborat ceea ce noi numim acum teoria generală a relativităţii. “Einstein a emis teoria revoluţionară că gravitatia nu este o forţă ca celelalte forţe, ci este o consecinţă a faptului că spaţiu-timpul nu este plan, aşa cum s-a presupus anterior; el este curbat, sau “înfăşurat” de distribuţia masei şi energiei ei”. Această teorie avea să fie verificată experimental, în 1919. Pentru a avea o idee cît de cît exactă despre ce înseamna Universul, ar trebui să ne amintim faptul că Soarele se află la o distanţă de opt minute/lumină de Pamînt, în timp ce Steaua cea mai apropiată de noi, Proxima Centauri se găseşte la aproximativ patru ani/lumină. Majoritatea stelelor care se văd cu ochiul liber, se află la limita a cîteva sute de ani/lumină de noi. “Imaginea modernă a Unuiversului datează doar din 1924, cînd astronomul american Edwin Hubble a demonstrat că galaxia noastră nu este singura… Ştim că galaxia noastră este una din cîteva sute de miliarde care se pot vedea cu telescoapele moderne, fiecare galaxie conţinînd cîteva sute de miliarde de stele”. Diverse măsurători arătau  că toate galaxiile se îndepărtează ! Nici Newton şi nici Einstein nu se gîndiseră la acest lucru! Paginile care descriu acest fenomen, în capitolul Universul în Expansiune sunt totuşi prea complicate pentru a fi prezentate aici. Există mai multe modele după care universul este în expansiune, trei după teoriile lui Friedman. Toate aceste modele admit un numitor comun, anume că în urmă cu 20 miliarde de ani, distanţa dintre toate galaxiile ar fi fost zero. “În acel moment, pe care noi îl numim Bing-Bang, densitatea Universului şi curbura spaţiu-timpului ar fi fost infinite “. Pentru că “matematica nu poate trata realmente cu numere infinite … asta înseamnă că există un punct în Univers în care teoria nu mai funcţionează… punct pe care matematicienii îl denumesc o singularitate”. În acest moment, în 1965 Hawking citeşte o lucrare de a lui Penrose în care acesta emitea teorema “care arăta că orice corp care suferea un colaps gravitaţional trebuie să formeze în cele din urmă o singularitate”.

Read Full Post »

Vestea că o scriitoare originară din România a fost propusă – este drept, din partea Germaniei – la Premiul Nobel şi culmea, l-a şi cîştigat, a luat prin surprindere multă lume. În România, părerile au oscilat după cum era de aşteptat de la entuziasme pînă la negări vehemente. Brusc, volumele sale au căpătat o dată cu notorietatea autoarei şi o căutare mult mai accentuată. Mărturisesc faptul că nu citesc foarte multă literatură contemporană. Nu am prejudecăţi, dar timpul îmi limiteaza drastic opţiunile. Nu prea am timp de experimente. Am citit cîteva cronici despre Herta Muller atît înainte cît şi după episodul premierii. Nu m-am lăsat convins.

La ultima ediţie a tîrgului de carte Gaudeamus, printre alte cărţi, am luat şi volumul “Regele se-nclină şi ucide”. Cartea, este evident străbătută masiv de elemente autobiografice. În definitiv şi doamna Herta Muller a fost hărţuită de către fosta poliţie a gîndirii ca şi mulţi alţi intelectuali. A fost interzisă, anchetată, a trecut prin tot coşmarul la care au fost supuşi cei mai recalcitranţi dintre oamenii care chiar nu au abdicat de la condiţia umană şi nu au făcut pact cu potentaţii zilei, politrucii pcr şi braţul lor înarmat, securitatea ceauşistă.

Herta Muller scrie bine, imagistica sa îşi găseşte o frumoasă expresivitate în înlănţuirea propoziţiilor în fraze şi în înlănţuirea frazelor în jurul ideilor. Sensibilitatea sa se exprimă în două registre aparent contrare, de fapt conciliate cu tact şi cu graţie feminină : registrul limbii materne – germana şi registrul limbii în care s-a format – limba română. Herta Muller compară permanent diferenţele de semantică existente între aceste două limbi şi redă de multe ori aceeaşi expresie în ambele limbi, subliniind atît diferenţele cît şi eventualele asemănări. Amintirile sale de copilă se întretaie cu amintirile de adolescentă şi cu cele de femeie matură, personajele care i-au hrănit atît viaţa cît şi imaginaţia, găsindu-şi un loc predilect în descrierile sale.

Născută în 1953, a studiat germana şi româna la Universitatea din Timişoara, iar primul roman – cenzurat – îi apare în 1982, respectiv “Ţinuturile Joase”. Acest roman avea să fie publicat în varianta integrală de-abia în 1984 în Germania. Motiv pentru care din 1985, lucrările Martei au fost interzise în România. După îndelungi presiuni, şi ameninţări inclusiv cu moartea, în 1987 reuşeşte să plece în Germania şi de atunci trăieşte în Berlin. Cărţile i-au fost traduse în 24 de limbi. Opera sa cuprinde mai multe lucrări printre care voi enumera, Călători pe un picior, Încă de pe atunci vulpea era vînătorul, Animalul inimii, Mai bine nu mi-aş fi ieşit astăzi în cale, Foame şi mătase.

Personal, am un singur regret, cel pe care îl mărturiseşte chiar Herta Muller : “În cărţile mele nu am scris nici măcar o singură propoziţie pe româneşte”. Totuşi, timpul nu pare a fi trecut, pentru că tot Herta Muller continuă mărturisirea  : “…bineînţeles că româna se amestecă mereu în ceea ce scriu, fiindcă a prins rădăcini în privirea mea”. După o astfel de mărturisire, o carte scrisă în româneşte ar fi mai mult decît necesară din partea domniei sale. Herta Muller este o autoare de citit neapărat.

Read Full Post »