Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 8 ianuarie 2010

STEPHEN HAWKING

În timp ce Laplace era înclinat să creadă în determinism, respectiv predictibilitatea Universului (inclusiv a comportamentului uman) pe baza unor cunoştinţe de moment, alţi savanţi care înclinau să creadă că acest principiu ar limita drastic posibilitatea Intervenţiei Divine în Universul Creat, au rămas sceptici. Calcule minuţioase au demonstrat imposibilitatea ca un corp – fierbinte – oarecare, să emită cantităţi infinite de energie. “Pentru a evita acest rezultat evident ridicol, savantul german Max Planck a sugerat în 1900, că lumina, razele X şi alte unde nu pot fi emise într-o cantitate arbitrara, ci numai în anumite pachete pe care le-a numit cuante”. În 1926, un alt savant german a formulat principiul de incertitudine, potrivit căruia nu se poate cunoaşte precis atît poziţia cît şi viteza unei particule, datorită faptului că pentru măsurători, este necesar să fie folosite cuante de lumină care intrînd în coliziune cu particula respectivă, evident ar modifica observaţia şi măsurătorile. Scrie Hawking : “Principiul de incertitudine a avut implicaţii profunde pentru modul în care vedem lumea. Chiar după mai mult de 50 de ani ele nu au fost complet înţelese de mulţi filosofi şi sunt încă obiectul multor controverse”. Asta ca să ne liniştim puţin. Cert este că Universul nu poate fi explicat pe baza unei singure teorii unificate. Evoluţia Universului nu este nici în totalitate predictibilă, dar nici în totalitate la voia întîmplării. “Dumnezeu nu joacă zaruri” avea să exclame Einstein! Aproximativ similar dualităţii luminii = undă/corpuscul, teoria cuantică explică destul de bine universul mic, în timp ce “Teoria generală a relativităţii a lui Einstein pare să guverneze structura la scară mare a Universului”. Capitolul al V-lea, Particulele elementare şi forţele naturii, este o veritabilă lecţie de fizică la nivel atomic. Începînd de la Aristotel care “credea că toată materia din Univers era formată din patru elemente de bază : pămint, aer, foc şi apă. Asupra acestor elemente acţionau două forţe : gravitaţia = tendinţa apei şi a pămîntului de a cădea şi levitaţia = tendinţa aerului şi focului de a se înălţa”. Este amintit Democrit care a introdus noţiunea de atom. În 1803 “fizicianul şi chimistul britanic John Dalton a explicat combinarea compuşilor chimici întotdeauna în anumite proporţii prin gruparea atomilor în molecule”. În 1911, fizicianul britanic Ernest Rutherford a arătat că atomii au o structură internă. A urmat firesc, descoperirea particulelor elementare, electronul, neutronul, protonul, quark-ul, etcetera. Între aceste particule se dezvoltă forţe : gravitaţională, electromagnetică, interacţie nucleară slabă, interacţia nucleară tare. Întrucît este acceptat faptul că întregul univers are o compoziţie unitară şi este guvernat de aceleaşi legi, teoriile şi observaţiile aplicate la microcosmos au fost extinse la nivel macrocosmic. După modelul existenţei antiprotonilor şi antineutronilor s-a presupus existenţa antimateriei! Astfel încît pe măsură ce “universul se extindea şi se răcea, antiquarcii se anihilau cu quarcii, dar deoarece erau mai mulţi quarci decît antiquarci, rămînea un mic exces de quarci. Din aceştia s-a format materia pe care o vedem azi şi din care suntem făcuţi noi inşine”. Următorul capitol al cărţii, tratează despre Găurile Negre. Deşi fenomenul a fost descris ca posibil încă din 1783 de John Michell, un membru al unui consiliu din Cambridge, termenul a fost inventat în 1969 de  savantul american John Wheeler. Termenul gaură neagră semnifică o regiune a spaţiu-timpului de unde nimic, nici chiar lumina nu poate ieşi, datorită gravitaţiei enorme. Deşi aparent existenţa acestora nu poate fi observată şi deci probată, există metode indirecte de a le pune în evidenţă. Din nou, urmează pagini splendide de filosofie stelară, din păcate iaraşi pline de termeni prea tehnici. Din nou, calcule precise demonstrează că “atracţia suplimentară a unui număr atît de mare de găuri negre ar putea explica de ce galaxia noastră se roteşte cu viteza pe care o are : masa stelelor vizibile este insuficientă pentru aceasta”. Inevitabil, orice discuţie despre lumea înconjurătoare, conduce la întrebări despre Originea şi Soarta Universului. “În 1981 interesul meu în ceea ce priveşte originea şi soarta Universului s-a redeşteptat cînd am ascultat o conferinţă asupra cosmologiei, organizată de iezuiţi la Vatican”.Biserica Catolică nu voia să mai repete greşeala cu Galileo ! Totuşi, la audienţa pe care Papa le-a acordat-o participanţilor la conferinţă, acesta le-a spus că este bine să se studieze evoluţia post Big Bang, dar nu şi Big Bang-ul însuşi, pentru că acela constituia însuşi momentul Creaţiei  şi deci lucrul Domnului !

 În fine. Această carte este cu adevărat tulburatoare şi oferă măcar un set de răspunsuri la întrebările pe care ni le punem mai mult sau mai puţin acut. Răspunsuri valabile în momentul în care cartea a fost redactată. De atunci şi pînă acum, cine ştie ce alte răspunsuri a mai găsit, geniul şi neastîmpărul frumoşilor nebuni, oamenii de ştiinţă ?

Read Full Post »