Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 14 ianuarie 2010

GLOSSA

Vreme trece, vreme vine,                               
Toate-s vechi şi nouă toate;        
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămîi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Cînd cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpană-a gîndirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtînd masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la un teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plînge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să mai fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun cîte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte maşti, aceeaşi piesă                                                                                                                                                                                       Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atît de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera cînd vezi mişeii
La izbîndă făcînd punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi şi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iaraşi
Între dînşii să se plece,
Nu te prinde lor tovaraş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cîntec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vîrteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor sa zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămîi la toate rece.

Tu ramîi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Mihai Eminescu

(1883, decembrie)

Read Full Post »

Dacă tot a circulat şi văd că încă mai circulă prin pădurea de bloguri chestionarul acela despre cărţi, un ajutor pentru cei care au răspuns cu DA la punctul patru, probabil că ar fi de ajutor. Şi ce ajutor ar fi mai preţios, decît acela oferit de un autor celebrissim, cum este Mario Varga Llosa ? De aceea, cred că o scurtă prezentare a romanului sau “Scrisori către un tînăr romancier”/ Humanitas, ar fi binevenită.

Construită sub forma a unsprezece scrisori către un personaj imaginar, un ucenic în arta prozei, scrisori unificate printr-un capitol conclusiv sintetic, cartea reconstituie întreg procesul creativ prin care a trecut un autor capabil să transforme în literatură tot ce atinge : Mario Varga Llosa. Sîntem martori ai lungii sale peregrinări ca literat şi ai experienţei unice, personale şi netransferabile de romancier”- suntem avertizaţi pe coperta volumului. E bine de ştiut… Aşadar.

Primul sfat ar fi acela că dacă laşi timiditatea la o parte, ar trebui să-l întrebi pe un consacrat pe care îl admiri cum trebuie procedat. Apropo de punctul 8 din chestionar. Apoi, trebuie ca aspirantul la scriitoriceală, să priceapă că chestia asta începe ca plăcere şi devine robie, muncă silnică pe viaţă ! Odată ce începi să scrii, trebuie musai să continui să citeşti, pentru a-ţi îmbogăţi orizontul.

Cum îţi alegi temele ? Simplu : scormonind în experienţa personală atît trăită cît şi auzită/citită, descriind-o exact sau ficţionalizînd-o. Nu e mare lucru ! Cu cît eşti mai autentic, cu atît eşti mai original. Cu cît reuşeşti să încînţi cu lumea descrisă de tine mai mulţi oameni, cu atît eşti mai veridic.

Un roman bun este romanul care are putere de convingere. Este foarte important să-ţi defineşti un stil propriu, un limbaj care îţi este familiar, care te reprezintă şi cu ajutorul căruia te exprimi cu uşurinţă. Un stil vizibil forţat este neconvingător şi îndepartează cititorul. Mai ales încercarea de imitare a altor scriitori consacraţi este păguboasă. Nici nu reuşeşte, nici nu convinge, nici nu păcăleşte. Dimpotrivă !

În general, un autor trebuie să rezolve convenabil cîteva probleme; cine este povestitorul, timpul naraţiunii, durata acţiunii şi gradul de ficţionalitate. Povestitorul poate fi autorul, unul dintre personaje sau un personaj omniscient şi ubicuu. Timpul, durata şi gradul de ficţionalitate se întind pe o paletă atît de largă, că este imposibil de sistematizat. Totul depinde de la carte la carte, de la subiect la subiect, de la intenţia autorului pînă la mesajul efectiv transmis.

Există de asemenea cărţi, în care sunt mai mulţi naratori. E şi asta o posibilitate. Există şi cartea în carte. Un gen complex, care poate fi abordat cu succes de un autor ceva mai experimentat. De asemenea, metoda rusească Matrioşca, poate fi un model de desfăşurare a acţiunii unui roman. Sau istoria care cuprinde istorii, gen o mie şi una de nopţi. Şi totuşi remarcă Llosa în final : “nimeni nu-l poate învăţa pe altul să creeze; poate doar (să-l înveţe) să scrie şi să citească. Restul îl învaţă omul de unul singur, împiedicîndu-se, căzînd şi ridicîndu-se neîncetat”.

Aşa-i că sfaturile acestea au fost de ajutor ? Ce mai aşteptaţi ? La lucru şi succes !

Read Full Post »

 Scrie la wikipedia, că printre alte evenimente cum ar fi că Fraţii Buzeşti i-au înfrînt pe tătari în 1595, în lupta de la Putineiu (sincer, uitasem) sau că în 1514 Papa Leon al X-lea a emis o bulă papală împotriva sclaviei, iar Ivan cel Groaznic al IV-lea ia titlul de ţar al Rusiei, a aparut primul numar al revistei Dilema, publicaţie editată de Fundaţia Culturală Română , revista avîndu-l ca director fondator pe Andrei Pleşu. În 1993. Ţin minte că în acea vreme, Monica Lovinescu a fost destul de supărată pentru acest lucru. Nu cunosc prea multe amănunte. Între timp, revista a plecat în bloc cu redacţie şi cu publicişti cu tot, pentru că presiunile politice erau insuportabile, a trăit o vreme pe cont propriu cu numele de Dilema Veche, după care amicul lui Pleşu domnul Dinescu – poetul portofel a preluat pachetul majoritar. Nu cunosc motivele pentru care acesta a vîndut publicaţia domnului Patriciu, dar eu din momentul acela am refuzat să o mai cumpăr. Dar astăzi, m-am decis să mai văd şi eu ce mai scrie pe la(acea)gazetă. Şi-am cumpărat-o. Tema principală este : “De ce nu moare jurnalismul bun.” Asta DA! temă ! Tema este tratată doct şi evident irelevant. Numai Iulian Comanescu încearcă o analiză per tiraj/tematică şi ajunge la cifre care pe mine nu mă conving. E limpede : presa moare dar nu se predă, ediţiile print sunt majoritar bulevardiere, cîteva publicaţii de soi se menţin cu mare greutate, pentru că …  şi aici. o diversitate de opinii te ameţeşte de tot. Normal ! Dilema oferă dileme, soluţiile aparţin cititorului. Vechile rubrici sunt la locul lor, unii dintre vechii colaboratori au fost înlocuiţi cu figuri ceva mai noi, iar pe ultima pagină domnul Pleşu re-publică articolul de debut de acum şaptesprezece. Nostalgie, ce să mai vorbim! Asta în contrast cu articolul de fond de la pagina trei, în care evocă momentul lansarii Dilemei în urmă cu 17 ani şi în care explică foarte convins că trebuie să ai dileme, pentru “că nu se poate discuta cu cineva care crede în indiscutabilul opiniei sale”. Indiscutabil, are dreptate! Crede cineva altfel ? Se abţine cineva ? :)Tot pe ultima pagină 17 dilematici publica 17 opinii despre dilema de atunci sau de acum.  Mie mi-a plăcut HAIKU ÎN 17 SILABE  a Simonei Sora : “Dilema Veche. Este tot ce-a mai rămas ferit de streche “?  Sincer NU ŞTIU !

Şi tot la wikipedia mai scrie că peste 10.000 de mineri îşi dau acordul să vină la Bucureşti. În 1999. A reuşit acea mineriadă ? A reuşit, din moment ce emilică s-a declarat învins, iar preşedinte a trebuit să alegem între Vadim şi Iliescu. Dar asta nu mai ţine minte nimeni. De ce să mai ţină minte ?

Măcar dacă este cineva interesat îmi face plăere să spun, că am aflat şi eu încîntat, că în 1900 a avut loc la Teatrul Costanzi din Roma premiera operei Tosca de Puccini; în rolul titular, Haricleea Darclee; celebra arie „Vissi d’arte, vissi d’amore” fiind compusă special pentru ea.

Read Full Post »