Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 22 ianuarie 2010

O plecare ca atîtea altele

22 ianuarie 2010

      Astă noapte am scris o pilulă amară, am postat-o, am dormit vreo două ore şi am dat deşteptarea întregului popor orăşean, compus din trei persoane, din vastul nostru apartament de două camere, baie, bucătărie şi una bucată hall – că debaraua am dărîmat-o ca să măresc bucătăria. După o toaletă sumară că mdeh, nu curge ea apa caldă ziua în nămiaza mare ,darămite noaptea, am luat un taxi şi fuga la aeroportul Otopeni . Oraşul e nins, dar se poate circula. Bine, hai să nu mai băgăm în seamă că la ora aceea doar cîţiva rătăciţi hălăduiesc pe străzi.

      Cu vre-un kilometru înainte de aeroport, parcă a turnat cineva o galeată imensă de ceaţă peste oraş, de nu se mai vedea nimica, nimicuţa. Şoferul, un tinerel amabil, ştie prea-bine drumul şi nu ratează aleea de acces. Plătim, intrăm în clădirea aeroportului destul de bine animată , ne dumirim ce şi cum şi după o coadă de cîteva minute, poate zece, bagajul lui Robi intră pe banda rulantă. Şi-l va recupera toooocmai la capătul final al călătoriei, care numără totuşi cîteva escale în drumul său către Canada. Are viză de imigrant pentru un an, obţinută la capătul altui an de eforturi, formalităţi, interviuri, cheltuieli. Ne îmbrăţişăm tăcuţi. Vorbele nu-şi mai au rostul. Ce am avut de spus, ne-am cam tot spus. Ridic mîna dreaptă a salut cînd îl văd trecut şi de ultimul cerber de la punctul vamal. Dispare din raza privirilor noastre.

      – Gata! zic. Acum, chiar că mai stăm degeaba, pe aici. Acum, prima dată cînd îl vom vedea,va fi acasă, la calculator, pe messenger, dar pînă atunci, o să vorbim cu el la telefon. Draga de ea, soţia mea, Silvia, surîde. Parcă mi-a transmis telepatic acest gînd. N-ar fi prima oară! Luăm un taxi – obişnuit, nu de cel din reţelele de tîlhari, care roiesc mai cu seamă la sosiri, şi ajungem acasă. Dormim ? Neeee. Mai bine să mai vorbim. După două, trei tăceri semnificative, zic : – Eu cred că ar trebui să mergem la somnică. Poate visăm ceva mai frumos decît tăcerea asta cenuşie. Iar am parte de un surîs. -Sigur spune ea. ai dreptate.  

      Surprinzător, dormim un somn neîntors cîteva ore, ne trezim şi ne dăm seama că ne e foame. Semn bun! Gîndesc. Surescitare, surescitare, dar pofta de mîncare înseamnă poftă de viaţă, pentru că a pleca înseamnă şi a muri puţin. După care, deschid blogul. Văd postarea şi nu  ştiu de ce, o şterg. După care mă răzgîndesc din nou, şi după ce aştern aceste rînduri, o repostez. Iat-o :

CADOU DE LA FIUL MEU

      Este ora 24. Peste mai puţin de şase ore, feciorul meu va decola. Spre alte zări. Spre alt destin. Spre altă dimensiune a speranţei. Nu sînt un om religios. Nu în sensul obişnuit al termenului. Nu cred că am îndreptat către Dumnezeu, prea multe rugi în viaţa mea. Dar simt acum nevoia, să reiau aici, un vers din rugăciunea Sfîntului Francisc : Acolo unde este tristeţe s-aduc bucurie.

      Sînt trist că pleacă ? Nu ştiu. Sînt bucuros ? Nu ştiu.
Înainte de a merge la culcare, pentru un somn? mi-a lăsat discret în bibliotecă o carte : Cum m-am lăsat de gîndit. Autor Hannes Stein. Apărută la editura Nemira în 2007. În loc de prezentare a autorului, reproduc aici, un fragment dintr-un interviu  :” Reporter – Ne puteţi spune pe scurt, cine sunteţi ? HS – M-am născut la Munchen, cu patru ani înainte de prima aselenizare (1969) şi cu douăzeci de ani înainte de căderea Zidului Berlinului. Reporter – Sînteţi un om cu gîndire politică. În ce categorie v-aţi situa : stînga, dreapta sau centru ? HS – consider rasismul o boala mentală şi cred că politica imigraţionistă europeană este antediluviană”. Foarte interesant punct de vedere !

      Cartea, îmi deşteaptă interesul. Formidabil titlu : Cum m-am lăsat de gîndit. Chiar, cum se face că se pare că acesta a devenit sportul nostru naţional ? De ce ne-am cam lăsat aproape cu toţii de gîndit? Nu mai avem la ce ? Nu mai avem de ce ? De ce ne prigonim tineretul pînă îi determinăm să plece către alte zări? De ce umilim diaspora ? Fiul meu s-a născut cu patru ani înainte de căderea lui Ceauşescu şi nimeni nu poate să-mi spună cu cîţi ani înainte de căderea post-comunismului din România.

      Despre această carte, poate voi întocmi o altă postare. Poate. Nu ştiu. Acum, chiar nu şiu. Dar simt nevoia să reproduc aici, un citat din Bertold Brecht de pe pagina de gardă a acestei cărţi : „ Gîndirea ageră este un chin. Şi omul înţelept o ocoleşte, de-i stă în putere”.

      Despre asta să fie vorba ? Noi, românii, am devenit cu toţii, înţelepţi ? Am devenit atît de înţelepţi, încît să nu mai gîndim ager? Cîte plecări vor mai urma ? Of, Doamne ! Promit să mă gîndesc la cartea asta fiule, promit. Sper ca gîndirea ageră să nu mai fie chin. Dar asta nu pot să promit.

Read Full Post »