Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 24 ianuarie 2010

Reprezentanţii marilor puteri se întrunesc la Paris în 1858 şi hotărăsc să permită Principaterlor Române să se unească, însă cu condiţia să aibă doi domnitori şi numai cîteva instituţii comune la Focşani; era o combinaţie federală destul de ciudată. Tot prin hotărîrea occidentalilor se organizează în Muntenia şi Moldova două aşa-numite adunări ad-hoc, pentru alegerea domnitorului. Din păcate, alegerile sînt trucate în Moldova de caimacam (locţiitor domnesc numit de sultan), Nicolae Vogoridi, un fanariot de origine bulgărească. Românii se plîng lui Napoleon al III-lea, al Franţei care, cu greu, o convinge pe regina Victoria a Angliei să facă presiuni asupra sultanului ca alegerile să fie anulate. Sultanul acceptă, sub presiunea militară a Franţei şi a Angliei, şi alegerile reîncep în Moldova, iar de data asta dau o majoritate covîrşitoare unioniştilor. Iată-ne în ianuarie 1859 : alegeri mai întîi la Iaşi, apoi la Bucureşti. Cei de la Iaşi, după multe tergiversări. aleg pe un om aproape necunoscut, colonelul Alexandru Ioan Cuza. S-a scris în anumite cărţi că a fost ales fiindcă era şi el mare mason. Am consultat persoanele cele mai competente care au căutat prin documentele masoneriei de la Paris. Cuza n-a fost găsit. Nu s-a dovedit pînă acum ca ar fi mare mason Cuza. Dar un lucru este cert, tinerii unionişti care l-au propus erau mai toţi , masoni. El a fost creaţia masonilor de la început. Vom vedea mai tîrziu că tot masonii îl vor răsturna după şapte ani! Iată-l pe A. I. Cuza, domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859. Ce vor face bucureştenii ? Aici, după cum am spus, încă de la 1848 exista şi o mişcare populară în mîna revoluţionarilor, ca de pilda fraţii Brătianu, care văzuseră cum se face o revoluţie la Paris şi ştiau să apeleze la mase. Poporul manifestă violent şi sileşte parlamentul la 24 ianuarie/5februarie 1859 să-l aleagă tot pe A. I. Cuza, domnitorul Moldovei. Am pus astfel Europa în faţa unui fapt împlinit : alegerea aceluiaşi domn în cele două principate. A fost nevoie de vreo trei ani de discuţii diplomatice grele şi de ajutorul lui Napoleon al III-lea, un fel de naş la făurirea României, pentru a se admite, în fine, că avem un singur domnitor, cu condiţia ca situaţia să dureze numai pe timpul domniei lui, de şapte ani. După vreo trei ani ni s-a permis ca această ţară, care se numea la inceput Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei, să se numească România. Numele ţării noastre este deci recent. De la numele de român am fabricat în 1862 un nume : România.

Fragment din cartea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” / Neagu Djuvara / Humanitas

Read Full Post »

GENERAŢII

Am primit de la Teofil o provocare ( leapşa cică se cheamă în limbaj blogheristic, dar stau şi mă întreb cîţi dintre blogheri au jucat “ leapşa” în copilărie şi ştiu cam despre ce este vorba de fapt). Provocarea sa, se referă la un lucru-concept foarte important : generaţiile; de fapt, la schimbarea sau transmiterea de la generaţie la generaţie, a unui mod, hai să-i spunem în mod pretenţios, mod-existenţialist-de-a-fi. Mie problema mi se pare, dacă nu neapărat simplă, măcar relativ uşor de relatat -dpmdv .

Este limpede că la un moment dat, indiferent care, trăim într-o lume populată de oameni care au vîrste începînd de la noul născut – papă lapte – pînă la vîrstnicul care ori îşi acceptă moartea inevitabilă cu seninătate, ori se agaţă disperat de lumea în care a trăit şi încearcă sa dimensioneze  viitorul, potrivit propiilor sale fantasme realizate, sau NU. Termenul de “generaţie” din acest punct de vedere – al meu – este lipsit de conţinut. Putem vorbi despre “generaţii” din orice punct de vedere ne convine : istoric, artistic, ştiinţific, filosofic, etcetera. Un lucru pare destul de sigur. Anume, faptul că întotdeauna NOUL îşi va face loc în detrimentul VECHIULUI. E plină istoria de astfel de exemple. Este de fapt, chiar sensul existenţei. Dacă fiinţele asa-zis superioare, plătesc tribut pentru progres, prin moartea proprie, lăsînd loc progeniturilor, formele de viaţă inferioare, trăiesc la infinit prin diviziune. Se poate vorbi la acestea, despre generaţii ? Exclus. Este o impecabilă modalitate de a se perpetua continuu, fără pic de progres. Vor rămîne închistate în adeneul lor primordial : unicelularitatea lor incapabilă de a genera un organism superior.

 Cam asta pare a fi societatea noastră românească, acum : un soi de protozoar, incapabil să progreseze pentru că nu acceptă moartea celulelor toxice  – denumite pe scurt, trecutul nefast – pentru progresul întregului organism denumit tot pe scurt, România. Despre asta este vorba : suntem o naţie incapabilă să înţeleagă că moartea unor idei mincinoase, este benefică întregului. Or lucrul acesta nu are cum să fie benefic. Dimpotrivă. Degeaba vorbim despre generaţii istoriceşte denumite emblematic, paşoptiste, unioniste, interbelice, ante sau post decembriste. Degeaba. Cîtă vreme tinerii care au intrat în politică momentan, se simt în stare să fie simple organisme provenite prin diviziune celulară din vechile mentalităţi, iar tinerii care vor să progreseze pleacă în locuri unde pot să-şi reproducă eficient competenţa, discutăm degeaba despre viitorul nostru istoric. Putem cel mult, să remarcăm, trecutul nostru dpdv istoricist, fără putinţă de viitor.

Nu mai ştiu cine a spus primul, că noi  românii, nu suntem un popor, ci o populaţie. Au mai spus acest lucru şi alţii. Important este faptul că prea desele ruperi de ritm istoric, au spart în deziluzie cei trei piloni pe care se poate sprijini o naţie : limba maternă, tradiţia şi mitul fondator.

 Asta este tragedia pe care o trăim : comunismul ne-a inculcat ideea, că lumea a început odată cu domnia fărădelegii constituită de ilegalism. Ilegalismul lor. Ne-au inculcat ideea că ei sunt adevăraţii fondatori ai neamului, au stîlcit toate tradiţiile noastre – culturale, religioase, familiale – iar în  prezent, asistăm şi la stîlcirea limbii noastre materne. Mai ştie cineva că a fi tovarăş cu altcineva, înseamnă de fapt a-i fi părtaş adevărat în tot ceea ce înseamnă prietenie? Nu cred. Tovarăş a fost cuvîntul deturnat înspre asocierea forţată cu nelegiuirile lor. Cam aşa  după cum au făcut naziştii, cu nobilul cuvînt, camarad.  Este patetic ce spun eu ? poate.  Dar cred că nu ar fi tocmai de prisos să ne amintim că Moise, profetul biblic eveu, a fondat cel puţin trei tradiţii : cele trei mari religii monoteiste. Nici creştinii, nici musulmanii nu-l reneagă. Şi probabil că nu ar fi tocmai neimportant să ne reamintim, că Noe a readus speranţa într-o lume damnată dar care se poate regenera.  Mai avem încredere în porumbelul care a vestit noul pamînt ? Picasso l-a denumit fără echivoc : porumbelul păcii. Eu încă mai astept generaţia care să aducă pacea pe acest pămînt – românesc. Mai apuc să o văd ? Nu cred. Sper, dar nu mai cred.

Read Full Post »