Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 25 ianuarie 2010

      După ce mărturiseşte că şi-a irosit întreaga viaţă gîndind, în loc să petreacă acele clipe mai cu folos, eventual rîzînd (ca prostu ?), H. Stein s-a hotărît să înceteze să gîndească. Şi s-a hotărît să demonstreze avantajele negînditului într-o carte. Mai întîi, stabileşte principalele trei cauze pentru care inteligenţa este un blestem.

      1. Prin gîndire îţi distrugi şansele unei cariere. Acest lucru este  atît de evident, că nici nu mai trebuie demonstrat. Priviţi măcar cine ajunge ministru.

      2. Gîndirea însingurează. Corect. Cel care gîndeşte contrariază toată lumea, care se îndepărtează bombănind : ‘reaţ’ai dreaq de ‘telectuali.

      3. Gîndirea duce la plictiseală. Exact. Dacă rezolvi prea multe taine, despre ce ai mai putea să te miri ? Alte dezavantaje ale gînditului ? Serviţi-vă copios, spune H.S. De exemplu, cu cît eşti mai inteligent, cu atît apari mai rar la televizor. Fiecare dintre noi are exemple cu ghiotura.

       Devine tot mai greu să ai parteneri de sex. Savanţii şi femeile inteligente pot depune mărturie. Toantele şi bărbaţii macho, nu.

      Gîndirea urîţeşte. Produce creţuri ale frunţii. Din nou, foarte exact. Ce filosof seamănă cu Adonis ? HM ? Mai spune domnul HS cu umor negru : „Strămoşii noştri păroşi, după ce-au fost alungaţi din pomii paradisului, au început să-şi frămînte căpăţînile lor de maimuţă. Şi la ce a dus osteneala asta de zece mii de ani a istoriei ? La genocid, supe la pachet şi ţîrîit nesfîrşit de celulare”.

      Aşa că cine va renunţa la obiceiul nociv al gînditului, va avea parte numai de avantaje : Putere. Bogăţie. Linişte interioară. Încredere în sine. Curaj. Sex. Sănătate. Respect de sine.

      Cartea, este sistematizată în opt capitole, opt căi de acces la raiul negînditorilor de pretutindeni.

       Prima cale : să trăiască armonia. La ce e bună contrazicerea ? Rareori oamenii ascultă de raţiune. Socrate nu e singurul care a fost silit sa bea cucută.

      A doua cale : Biserica să rămînă la ţară. Iar noi, să rămînem în preajma liniştii sale patriarhale. Imediat ce lăsăm zgomotul asurzitor al tentaţiilor citadine să ne asurzească , riscăm să ne intre gîndirea în acţiune.

       A treia cale : rîsul este permis. Rîdeţi. Dar nu crezînd în mod eronat că rîsul şi gîndirea au ceva în comun. Stergeţi diferenţele dintre băşcălie şi satiră. Rîdeţi cînd rîde gloata. Apreciaţi pozitiv circul politic.

      A patra cale : Eu sînt cel mai grozav. Trebuie să ne ferim de critici, încredinţaţi fiind că toată lumea greşeşte, numai noi suntem infailibili. Şi renunţaţi la învăţătură, pentru numele lui Dumnezeu !

       A cincea cale : vorbăria e de aur ! Rezistaţi tentaţiei de a tăcea ! Pălăvrăgeala sufocă garantat gîndirea şi curăţă adîncurile cutiei craniene de orice urmă de judecată. Însuşiţi-vă slogane. Cel mai recomandabil este acesta : comunismul este bun, dar este prost aplicat. Repetat cu obstinaţie, va fi crezut pînă şi de foştii, actualii, sau viitorii deţinuti politici. Cei care scapă cu viaţă, evident. 

      A sasea cale : Allah este mare. Cum eu nu glumesc despre subiectele religioase, trec peste acest capitol.

       A şaptea cale : cărţile sunt un rahat!  Ha, ha, haaaa, aici m-am strîmbat de rîs. „Evitaţi tipăriturile ! Aceasta trebuie să fie ultima din viaţa dumneavoastră”. Se pare că analfabetismul este în regres în ţările din lumea a treia, deci trebuie să existe o cale de a reechilibra situaţia aceasta periculoasă, nu ?

       A opta cale : C-aşa beu oamenii buni. După ce trecem la flecăreala neîntreruptă, este vremea să trecem la consum exagerat de alcool. Drogurile sunt chiar recomandabile. Nu vă faceţi probleme. Chiar şi unii musulmani mai trag la măsea, ca să nu mai vorbim că o vedetă care nu se droghează, riscă să reintre în uitare urgent.

      Cartea se încheie cu un epilog simpatic, în care ne este prezentat un panseu de al lui Hegel : „În măsura în care se poate invoca aici contemplarea sau gîndirea, există o diferenta intre a contempla sau a gindi la ceva, sau la nimic„.

      Idealul de atins este cel din snoava aia veche: „- Ce faci bade, şezi şi cugeţi ? – No, numa’ şed !”  După care vom clama triumfători : ” Non cogito, ergo sum.” Grrrrrmf. Grrrrmmmmmf. Uaaaaaaah. Şi adaug eu cu voia dumneavoastră MUUUUUUU.

      Cartea este o bijuterie scînteietoare scrisă sub forma unui pamflet dedicat raţiunii critice în opoziţie cu ignoranţa din ce în ce mai agresivă. Plină cu exemple de citate inteligent alese din autori celebri, face incursiuni cu pătrunzător spirit de discernamînt în istorie, în politică şi în motivaţiile de prea multe ori absurde ale faptelor petrecute în decursul timpului. La capătul lecturii acestei cărţi, fie te simţi îmbogăţit cu foarte multe cunoştinţe noi, din istorie, politică, teologie, filosofie sau literatură, fie ţi le reaminteşti. O carte necesară.

Read Full Post »

Cu vreo două exceptii, am citit toaopera” lui Paolo Coelho.Sunt ani buni de cînd nam mai pus mîna pe vreo carte de a sa. Numai că. Acelaşi prieten care m-a cadorisit cu operelle literare ale lui Dan Puric, mi-a îmbogăţit biblioteca şi cu ultima? creaţie a lui P.Coelho, Învingătorul este întotdeauna singur. A zăcut acolo nebăgată în seamă, de prin toamnă. Recent, am răsfoit-o în grabă şi m-am hotărît să o citesc. De ce ? Simplu : pentru că mia plăcut prefaţa scrisă de autor.

Iat-o :” Am susţinut adesea în cărţile mele că visurile noastre au un preţ şi e foarte important să-l plătim. Dar în ce măsură pot fi visurile manipulate? De cîteva decenii, trăim într-o cultură care privilegiază faima, banii şi puterea. Mulţi au ajuns să creadă că sunt singurele valori ce merită căutate, fără săşi dea seama că cei care fac cu adevărat jocurile, în spatele cortinei, rămîn anonimi, ştiind că cea mai eficientă putere e cea care trece neobservată – pînă cînd e prea tîrziu şi suntem prinşi în capcană. Cartea mea este despre această capcană. În Învingatorul este totdeauna singur, trei din cele patru personaje principale lasă visurile lor să fie manipulate : Igor, un milionar rus, care crede că, atîta timp cît motivaţiile sunt bune, crima e permisa, şi omoară oameni pentru a le uşura suferinţa şi pentru a o recîştiga pe femeia iubită. Hamid, un magnat al modei, care a pornit la drum mînat de intenţii bune şi a sfîrşit prin a fi acaparat el însuşi de sistemul pe care încerca să-l folosească în favoarea lui. Gabriela, care, ca mulţi alţii din zilele noastre, e convinsă că faima e un scop în sine, cea mai de seamă răsplată a unei lumi care consideră celebritatea suprema împlinire. Acesta nu este un thriller, ci un portret necruţător al situatiei în care ne aflăm”.

Mai mult ca sigur că sînt subiectiv, dar mie cartea asta nu mi-a produs nici-o emoţie. Pe cît de concis este descrisă lumea contemporană în prefaţa acestei cărţi, pe atît de dezlînat este dezvoltat subiectul. Îmi aduc aminte că la începutul anilor 90 era o fobie teribilă „Sandra Brown”. De fapt, se pare că în spatele acelui nume consacrat, se ascundea o armată de scribi fără nume, care scoteau pe bandă rulantă carţi proaste, dar cu mare priză la publicul nepretenţios. În cartea aceasta, nu reuşesc să descopăr nici măcar stilul lui Coelho. Ori şi-a schimbat modul de a scrie, ori această carte nu-i aparţine. Este desigur posibil, să mă înşel.

Citez de pe copertă : „Cu un scenariu imaginat de autorul care a vîndut peste 100 de milioane de exemplare din cărţile sale, Învingătorul este întotdeauna singur e o parabolă a superficialităţii, lăcomiei si cultului celebrităţii, un crud portret al lumii de azi”.

 De acord, dar asta ştiam şi pînă să citesc această carte. Nu mai ştiu pe unde am citit, că de regulă, criticii care se feresc sa-l desfiinţeze pe un autor, indiferent care ar fi acela, îl de numesc post-modernist. Eu, nefiind decît un cititor, pur şi simplu voi ocoli cărţile lui P.C. De ce am scris despre această carte ? Pentru că am citit pe un blog literar un comentariu interesant. Cineva spunea că i-ar placea să fie atentionat şi ce cărţi să nu citească. Oare Coelho, îşi dă seama cît de celebru e ?

Read Full Post »