Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for februarie 2010

Îmi face o deosebită plăcere, să vă anunţ, dacă mai era nevoie cumva, că de astăzi începe primăvara cu adevărat. Primăvara sufletelor noastre, care se celebrează prin bucuria de a le oferi frumoaselor şi iubitelor femei care ne împodobesc viaţa, cîte un cadou; ce poate şi cum poate fiecare, măcar un mărţişor, un simbol vechi de cînd pămîntul; unii spun că obiceiul mărţişorului, este vechi de vreo opt mii de ani, dar cine poate să ştie cu adevărat, de cînd e ?  Se spune că mărţişorul este legat de tradiţia românească şi că nu poate fi regăsit decît la noi şi la populaţiile învecinate nouă, care l-au preluat de la noi. Oricum, acest obicei este mult anterior creştinismului, fiind probabil doar un ritual păgîn al primenirii noului an agrar, celebrat primăvara. Pînă în urmă cu mai bine de un veac, marţişorul se dăruia copiilor şi tinerilor de ambele sexe, iar şnurul său din două fire de lînă răsucite, unul alb iar celălalt roşu sau negru, simboliza unitatea contrariilor : iarnă / primăvară , căldură / frig, lumină / întuneric , fertilitate / sterilitate, poate chiar pămîntesc / divin. Şnurul era prins de mînă sau prins în piept şi purtat pînă la Măcinici, Florii, Paşte, Armindeni, sau pînă la înflorirea unor pomi fructiferi. He, he, heeee ! Ziua scoaterii şnurului de Mărţişor, era marcată de o petrecere, numită “băutul mărţişorului”* ! Cu vremea, acest simbol s-a metamorfozat în obiecte artizanale, obicei în plină desfăşurare în zilele noastre. Unele legende, spun că şnurul mărţişorului, ar fi fost tors de Baba Dochia, o zeitate agrară, care moare la sfîrşitul iernii şi  renaşte la echinocţiul de primăvară. Tot de 1 Martie, încep aşadar, Zilele Babei, care cuprind un ciclu de nouă zile, pînă de Măcinici, pe 9 martie, (*cei 40 de Mucenici – ziua tuturor creştinilor care nu au ca patronim, un sfînt în calendar) , cînd încep Moşii. Fiecare femeie este invitată să-şi aleagă în acest interval de timp o zi, iar aşa cum va fi acea zi, va fi şi sufletul său în acel an : însorit, înfrigurat, etcetera, spune tradiţia. Potrivit legendei, în fiecare zi, Baba Dochia trebuie să-şi scuture cîte un cojoc din cele pe care le purtase peste iarnă, şi să-l dezbrace. Dacă ultimul cojoc scuturat o prinde în zi însorită, Moşii care urmează, vor fi buni. Dacă după ce-şi leapădă ultimul cojoc este frig, Dochia îngheaţă de frig şi moare, transformîndu-se în stană de piatră, iar Moşii vor fi trişti. Unii spun că Babele sunt rele, iar Moşii, sunt buni. Eu , nu ştiu. Dar ştiu că este vremea să le oferiţi femeilor cadouri, măcar de astăzi şi pînă de ziua lor, a tuturor femeilor, de 8 Martie a fiecărui an, dragi copilaşi, băieţi, bărbaţi tineri, maturi, sau, chiar moşi ! Tuturor Doamnelor şi domnişoarelor, le urez cu drag, LA MULŢI ANI  !

http://www.enciclopedia-dacica.ro/stramosii/dochia.htm

Read Full Post »

      Suntem limitaţi. Este un adevăr pe care chiar şi cei mai îngîmfaţi dintre oameni sunt nevoiţi să-l accepte. Este plină Cartea Recordurilor cu limitările noastre, chiar dacă multe dintre acele exemple sunt bizare, irelevante şi care vor fi depăşite. Dar există limitări ale omului peste care cu greu – sau deloc – se va putea trece. Acest subiect a fost dezvoltat de Gabriel Liiceanu în cartea sa, Despre Limită.

      Limitările exterioare finite sunt denumite în această carte “fondul intim-străin”.Aşa sunt epoca în care ne-am născut, zestrea noastră trupească şi spirituală, rasa, tribul, pe scurt 12 limitaţii. Dintre acestea, libertatea este “spre deosebire de toate celelalte limite care ne constituie de la bun început, o limită emancipată >insurecţională< , o limită capabilă la rîndul ei, să creeze limitaţii”. Limitaţii ale hotarelor între care hotărîrile noastre se pot mişca. Fiecare dintre noi poate hotărî în privinţa sa, a ceva, a cuiva sau a multora. În afara unui act hotărîtor nu poate exista nimic. Hotarul este actul de naştere a CEVA, indiferent că este o nouă fiinţă, o clădire sau  chiar această postare ( cu limitele sale – evident! ). Permanent, luăm hotărîri. Determinaţi de frică, de curaj, de calcul rece sau de entuziasm, dăm seama de măsura fiinţei noastre prin hotărîri. Chiar şi nehotărîrea este o hotărîre, hotărîrea de abandon a libertăţii proprii : las pe altul să hotărască ce este de făcut, în locul meu.

      Adesea, vorbim de destin. Destinul poate fi impus din exterior în bună măsură dar la fel de bine poate fi influenţat de un proiect care să includă depăşirea limitelor noastre interioare. Proiect impus sau auto-indus. “ Datorită destinului oamenii ajung inegali în faţa morţii, căci posibilitatea administrării felurite a lotului finitudinii dă o şansă de originalitate fiecărei vieţi în parte”.

      Desigur, destinul oricăruia dintre noi, poate suferi de maladii : lenea, ratarea, bovarismul. Dar cea mai mare schimonosire a destinului, este cea provocată prin încremenirea în prostie ca proiect. Nu vorbim despre prostia cu care natura i-a înzestrat pe unii dintre semenii noştri. “Prostia ca încremenire în proiect este prostia care face istorie şi care explică bună parte din istoria noastră”.

      Nu am încercat să fac o recenzie a acestei cărţi. Tot ce am încercat eu, este să o semnalez. Mai ales că sînt sigur de acest adevăr : suntem limitaţi. Nu este o carte grea – spune domnul Liiceanu despre carte sa. “Îmi fac iluzia că ar putea-o citi oricine. Aş fi vrut sa fie o carte adevărată, pe care fiecare cititor să o părăsească avînd senzaţia că a aflat mai mult, de aici, pe marginea acelor lucruri despre care credea că ştie tot. Cel puţin, aşa s-a întîmplat cu autorul ei”.

      Eu cel puţin, am aflat ceva din această carte : suntem limitaţi, ne place acest lucru sau nu, acceptăm acest lucru, sau nu. Dacă autorul însuşi recunoaşte aceasta  …

Read Full Post »

pauză

Înainte de a-mi lua o scurtă pauză de la blogareală, citez din cartea domnului Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis / Humanitas / , un scurt fragment. : ” Există oameni cultivaţi şi inteligenţi, care pot spune oricînd ceva plin de spirit cu privire la orice subiect şi în orice împrejurare. Ei pot fi străluciţi, fermecători, rafinaţi pînă la refuz, dar totul, în acest caz, nu este decît jerba unei minţi rutinate cultural, care nu a ajuns să aibă un punct de vedere asupra lumii şi să îl desfăşoare unitar, suveran şi coerent asupra oricărui detaliu al ei. Aceasta este poate deosebirea dintre gîndirea speculativă şi ‘simpla’ cultură de rasă a oricărui intelectului rafinat”. Cumplit adevăr. NU ?

Read Full Post »

Încotro ?

„Prima izbitură a sfîrtecat racheta lateral ca pe o cutie de conserve. Oamenii fură azvîrliţi în spaţiu ca o duzină de de peştişori argintii, zvîcnind încoace şi-ncolo … – Barcley, Barcley, unde eşti ? – Woode, Woode ! – Căpitane ! – Holis, Holis, sînt Stone ! – Unde eşti ? – Habar n-am. De unde să ştiu ? – Mă prăbuşesc. Dumnezeule, mă prăbuşesc ! – Ne îndepărtăm unii de alţii ! Se despărţeau pentru ca fiecare să meargă separat pe calea lui şi nimic nu-i mai putea aduce laolaltă„. Aşa începe o scurtă povestire, Caleidoscopul, a lui Ray Bradbury. Racheta (?) asta pe care am navigat cu toţii strîns uniţi cu forţa în jurul partidului unic, s-a sfîrtecat traversînd o ploaie de meteoriţi, revoluţiile din ’89. Dezorientaţi, ne-am împrăştiat care-ncotro, căutîndu-ne limanul. Înainte, ne unea ura. Acum, ne dezbină tot ura. Liman încă nu am găsit. Am aterizat pe bucăţele care-ncotro urlîndu-ne fiecare dreptatea, dar vorbele noastre se pierd într-un dialog al surzilor. De douăzeci de ani tot bîjbîim; un pas la stînga, un pas la dreapta, doi paşi pe loc, un pas înainte, doi paşi înapoi. Este anul clarificărilor în partide. Ce va ieşi ? Vom vedea. Racheta lui Bradbury s-a prăbuşit. Pe bucăţele. Unele au ars în soare. Altele s-au izbit de Pămînt, arzind. ” – Mami, ia, uite ! O stea căzătoare ! În amurg, alba stea scînteietoare căzu din cer. – Pune-ţi o dorinţă ! Îi spuse mama. Pune-ţi o dorinţă !” Urmatoarea poveste a lui Bradbury se numeşte : „Celălalt este de vină„. Ne prăbuşim ? Eu sper că NU ! Depinde doar de noi ca să ieşim la un liman. Cel bun. Nu cred că Uniunea Europeana este un proiect depăşit. Nici vorbă de aşa ceva, chiar dacă unii birocraţi de la Bruxelles sunt depăşiţi de amploarea acestui proiect generos. Şi nu cred că numai de aceştia depinde încotro vom merge noi. Depinde în primul rînd de noi. Un drum corect ales începe cu clarificarea din partide.

Read Full Post »

Deci

Diapazonul Amurgul existenţei are două tonalităţi; una în care moartea este un prag către ALTCEVA; cealaltă în care dincolo de moarte se află neantul; importantă este viaţa însăşi, licărul de lumină dintre două veşnicii. Licărul de lumină în care nonşalanţi, încheiem şi descheiem, nasturi; apoi, adormim osteniţi. Prea mulţi dintre noi.

Read Full Post »

Desigur, oamenii se împart în atei şi credincioşi, aceştia aparţinînd de tradiţii diferite, este loc sub soare pentru toată lumea, fiecare cu conştiia sa, dar puţină lume pune la îndoială existenţa lui Iisus ca persoană istorică. Şi este imposibil de negat că acest personaj extraordinar a marcat soarta lumii. Chiar şi istoria s-a împărţit în două mari perioade, înainte de Hristos, şi după Hristos. În afară de cărţile bisericeşti, acest personaj a fost subiectul a nenumărate romane, piese de teatru, filme, picturi, sculpturi, piese muzicale. S-ar părea că nu mai este nimic de spus despre acest personaj; iată că nu este aşa. În 1997, Norman Mailer vine cu o abordare absolut extraordinară şi propune o biografie a lui Cristos, povestită de el însuşi, într-o Evanghelie, o autobiografie, Evanghelia după Fiul (am postat primul capitol din carte, anterior). Născut într-o familie de esenieni, unii dintre cei mai habotnici dintre evrei, crescut în cultul curăţeniei, timp de 14 ani învaţă meşteşugul lemnului, părintele său pămîntesc, Iosif, fiind tîmplar. La vîrsta de 27 de ani îşi încheie ucenicia, dar continuă să muncească împreună cu Iosif. – „Ar fi ieşit un tîmplar bun din tine, dacă asta ar fi dorit Dumnezeu să te faci”. Oare ce voia Iosif să spună cu vorbele astea ? Uitase Iosif că atunci cînd Iisus avea 12 ani îi destăinuise taina naşterii sale ? De cîte ori mergeau la templu, stătea de vorbă cu bătrînii învăţati, care îi spuneau mamei sale : – „Nicind nu ne-a fost dat să auzim atîta înţelepciune, de la cineva atît de tînăr”. Copil fiind, Iisus are îndoieli. Învăţa şi el ca toţi copiii de evrei înca înainte de vîrsta de cinci ani, toate Cărţile Sfinte, se joacă, dar uneori în competiţie cu alţii, nu cîştigă el întotdeauna. Oare să fie adevărat ca EL este FIUL ? După moartea lui Iosif, îndoielile îl copleşesc. Trebuia să meargă fără zăbavă la profetul acela vestit, Ioan Botezatorul, pe care mulţi în afară de farisei, îl credeau sfînt. După botez, Dumnezeu i-a spus :- „Pentru că nu eşti încă în putere, nu te întoarce acasă. Mai bine urcă muntele şi în pustietatea aceea posteşte între stînci. Bea apă, dar de mîncat să nu mănînci nimic”. Chinuit de Diavol cu felurite ispite, Hristos strigă puternic : – Piei Satana ! Nu pe tine te vreau, ci pe Tatăl ! Povestea lui Iisus este foarte bine cunoscută şi nu trebuie să o repovestesc eu. Meritul incontestabil al lui Norman Mailer este că reuşeşte să redea un Iisus autentic Divin, dar cu trăsături de mare profunzime autentic umană . Dacă Iisus pe cruce s-a îndoit că este fiul lui Dumnezeu, putem să avem şi noi momentele noastre de slăbiciune fără a ne ruşina. Astăzi începe Postul Mare la Romano-Catolici. Cine are putere, îl va ţine pîna la Invierea lui Iisus Hristos, la Sfintele Paşti!

Read Full Post »

Wakefield rătăceşte pe drumurile amintirilor sale evitînd grijuliu noile autostrăzi. Pe marginea drumului, panouri mari îi atrag atenţia : „Şi după viaţă, ce urmează ? JUDECATA. Şi după judecată, ce mai urmează ? ÎNVIEREA. Învierea pentru cine ? PENTRU CEI MÎNTUIŢI”. Nu există mîntuire pentru cei care au făcut un Pact cu Diavolul, ştie cu precizie Wakefield. În minte îi mijeşte un gînd : – Ce-ar fi să nu mai aştept SEMNALUL ? Dacă intru direct în moarte, îl păcălesc pe Diavol ! – Să nu îndrăzneşti, spune acesta, apucînd volanul şi readucînd maşina pe drum. Wakefield rătăceşte prin deşert. Din loc în loc, zăboveşte. Baruri, mici localităţi, parcări. Peste tot, oamenii trăiesc frenetic, fiecare cu propria sa existenţă, construindu-şi paradisul personal ( bogăţie, amante, saună, şampanie, lux – biete iluzii deşarte). Îl întîlneşte întîmplător, chiar şi pe amantul soţiei sale, pentru care aceasta îl părăsise. Zadarnic. Şi ea fusese părăsită la rîndul ei. Dar, nu mai contează acum. Uneori, adoarme beat sau drogat, iar aceasta este ca şi cum ai intra în moarte, visînd raiul dar ajungînd în iad înainte de moarte. – De ce doarme Dumnezeu ? – se întreabă Diavolul. Nu pot să fac totul de unul singur. La Conferinţa Demonică, se desfăşoară un seminar despre psihologia umană : dispariţia sentimentului de vinovăţie, iar fără nevoia de mîntuire, oamenii devin ca diavolii, iar diavolii sunt şi aşa prea mulţi. Se tot nasc noi generaţii de diavoli, dar nemuritori fiind, pămîntul a devenit neîncăpător. Diavolul decide să-l trezească pe Dumnezeu din somn. Iar pămîntenii îşi continuă globalizarea. Grupul Mondial de Afaceri decide exploatarea tuturor existenţelor, fie ele minerale, vegetale, animale sau omeneşti. Noii contestatari ai globalizării, convocaţi prin internet, decid să protesteze, dar se lasă seduşi de noile forme de paradis oferite de noii mecena ai plăcerilor, care organizaseră noile temple de adormit conştiinţe. Wakefield, simte că venise vremea să se întoarcă acasă. La barul unde prietenul său rusul, îl asteptă bucuros. – Prietene! Poţi săţi închipui ? Se desfăşoară Convenţia Bibliotecarelor ! 50 de mii de femei superbe aşteaptă un semn de la noi! Niciodată internetul nu va putea înlocui plăcerea de a citi o carte pe care o iei de la o bibliotecară focoasă ! Wakefield ajunge acasă la el. Se cufundă în gînduri. Visează. Deodată, aude un ciocănit. Asta este lovitura de start a Diavolului ? Nu, este numai vecinul care îşi repară baia, în febra generală de renovat şi construit, care cuprinsese întreaga lume. Alt ciocănit. Este … Nu, este fiica sa Margot, care devenise bibliotecară şi care înainte de a pleca, îi face o vizită. Cocăniturile se înteţesc. M-a tras Diavolul pe sfoară ? Nu contează ticălosule, zice înciudat Wakefield. Am ajuns acasă şi nu mai plec nicăieri. La naiba cu viaţa autentică. Rămîn aici, auzi ? O sună pe Zelda. Cînd aceasta apare, o priveşte uluit ! – Ce este Wakefield; nu mai deosebeşti un înger ? întreabă aceasta scuturîndu-şi aripile. Ciocăniturile din pereţi se înteţesc. Exasperat, Wakefield se mută, se mută, se mută, întrebîndu-se pe unde naiba o fi Diavolul. Dar acesta, are o criză de depresie, şi nu mai e bun de nimic. – Deocamdată, îi spune Aghiuţă, cazul tău a fost lăsat la o parte. Mai ai voie să mai hălăduieşti pe aicea, măcar pînă îţi reactivăm dosarul. Dar să ştii că mi-au plăcut călătoriile tale. Te-am întovărăşit peste tot. – Tu eşti Daimonul Meu ? El Diablo zîmbeşte mefistofelic. Fără sfîrşit !

Read Full Post »

Pare de neimaginat, dar Diavolul, are el înşusi probleme existenţiale. Wakefield ascultă mirat, confesiunea Diavolului : – Uite cum stau lucrurile. A fost o vreme în care puteam să ţin socoteala fiecărei persoane şi fiecărui lucru, chiar şi a spiritelor şi a spiriduşilor … Apoi lucrurile şi creaturile, şi nu mă refer numai la oameni, au început să se înmulţească. Fiecare făptură, lucru şi chiar idee, au început să se subdividă. Graniţele recunoscute ale timpului şi spaţiului au început să se năruie pe măsură ce tot mai multe din aceste aberaţii au cerut un loc sub soare, ca să spun aşa. Realităţi care fuseseră dintotdeauna clar separate au început să se amestece; chiar şi timpul a început să curgă şi înainte şi în urmă fără pic de respect faţă de vechile legi ale fizicii. Eu unul, sînt strict newtonian. Tot acest efect de mixer mă ameţeşte. – Nu te cred, spune Wakefield, brutal. Lucrurile au fost întotdeauna amestecate, acum se amestecă mai rapid, asta e tot. Nu mai ţii pasul cu ele. Ai devenit ca mine : bătrîn şi prost. Diavolul se distrează. – Ce conformist esti ! – N-ai de gînd să tragi semnalul acela o dată ? – Nu mă grabesc. Deşi hotărîse că nu va mai conferenţia, mai acceptă o ofertă de la o tînără custode a unui muzeu de artă, Suzan. Ar trebui sa le vorbească oamenilor despre puterea de pacificare a artei. Oameni care trăiesc în bună pace înnebunesc parcă subit şi se măcelăresc unii pe alţii. Ca în fosta Iugoslavie de exemplu. Sala este plină cu imigranţi din acele locuri. Diavolul este trist. I se atribuie lui toate relele din lume, dar se ştie că el are o politică neintervenţionistă. Îşi mai bagă el coada uneori, dar nu întotdeauna ! Nici măcar nu cunoaşte viitorul; dacă l-ar şti, ce distracţie ar mai avea ? În mijlocul conferinţei, o femeie îl apostrofează pe Wakefield. Este nici mai mult nici mai puţin, exact fosta sa sptie, Mariana. Care îl informează că fata lor Margot, fugise de acasă cînd împlinise 16 ani, ca trăise cu un nenorocit prin mahalale dubioase, dar că ieşiseră dracii din ea işi revenise şi acum avea o viaţă minunată. – Bine, şi ce vrei de la mine ? – Vreau să te implici în viaţa miilor de orfani din România. – Cum ? – Ai putea de exemplu să donezi cecul acesta. Wakefield acceptă, iar Diavolul devine îngrijorat. Hotărît lucru : nu are o zi prea bună domnul Draq. Se va retrage în peştera sa din Carpaţi, se va distra pe cinste cu cîteva nimfe, dar îi va strica ploile lui Susan care avea chef de amor cu Wakefield. Uite-aşa de-al dreaqului. Ce nu e un motiv bun ? Ajunşi în camera fetei, în timp ce Suzan aprinde lumînări parfumate şi pune muzică, Wakefield soarbe încetişor din paharul cu vin roşu în timp ce mîngîie o pisică leneşă. – Cum o cheamă pe pisicuţă ? – Maggie ! Ptiu drace ! Cum să faci amor cu o fată pe a cărei pisică o cheamă ca pe femeia cu care te-ai culcat ultima dată ? Şi gîndul îi zboară la Milena, prietena lui Tiffany, sora Suzanei, care demonstrase la bar, ca pe ea desuurile o încomodaseră întotdeauna. Iar ca ziua lui Aghiuţă să fie ruinată definitiv, mai este convocat şi la o reuniune la nivel înalt, pe tema Noii Ordini Mondiale. Nu cea propusa pe vremuri de Ceauşescu iar în aceste momente de politicienii americani, ci Adevărata Ordine Mondiala, cea pusă la cale de cohortele de drăscuşori tineri şi bătrîni, ai lui Belzebut.

Read Full Post »

După ce Întunericilă a catadicsit să-i dea răgazul de un an, Wakefield a zbughit-o glonţ la barul unde îşi petrecea uneori serile, de obicei în compania unui arhitect rus transformat în taximetrist. Unde te poţi trezi – wake ? Într-un bar-loc field-cîmp unde lumea îşi cam bea minţile. Satan zîmbeşte mefistofelic. Nu precizase momentul în care anul de graţie avea să înceapă. Wakefield trebuie să înţeleagă dacă poate, cînd anume Satan va da startul în această cursă : redimensionarea unei vieţi anoste, în coordonatele unei vieţi reale, din care automatismele ar trebui să dispară. He he heee, amice Wakefield, nici nu ştii ce te aşteaptă. În aşteptarea momentului în care dreaqu va da startul, Wakefield îşi reia viaţa obişnuită : face turnee de conferinţe în beneficiul cohortelor de specialişti care invadaseră lumea. Aranjamentele cu transport, hotel, etc i le făcea agenta sa de turism, Zelda, cu care încercase să iniţieze o idilă; prea greu; Zelda este lesbiană şi nu vede în el o atracţie, nici măcar de moment. Diavolul îl urmăreşte prin internet. O să-mi spuni că Michiduţă spusese că nu are putere asupra internetului, etcetera. Ei şi ? minţise. Vă miraţi ? Ajuns la aeroport, în aşteptarea avionului său, caută din ochi o priză la care săşi poată conecta leptoapa. Ţi-ai găsit ! Toate sunt ocupate de noile generaţii de vampiri, care sug curentul din prize şi se afundă în virtualitatea lumii imaginate deeee, aţi ghiciiit : Necuratul în Peersoanăăă ! Amestecat printre turiştii de tot soiul, care proliferaseră îngrozitor de mult după W. W. 2, Wakefield ajunge la destinaţie : un orăşel care adăpostea sediul central al COMPANIEI de SOFTWARE. La aeroport, îl asteap Maggie, ghida sa pe durata conferinţei. Aceasta îi explică pe scurt istoria orăşelului, îi spune programul, îl conduce la hotel, îi arată casa unde locuieşte ea cu fiica sa şi cu o mătuşă, sporovaie plăcut şi odihnitor. Wakefield se întreabă : cum ar fi viaţa alături de femeia asta ? Diavolul surîde iar! mefistofelic. Asta-i viaţă autentică ? Neeeee ! Se poate evada dintr-o viaţă banală prin artă ? printr-o viaţă de boem ? Maggie îl duce mai întîi la o petrecere. O căsătorie. Gay. Cel care oficiază încheie cu formula consacrată : – să o faceţi pe rînd, ca să fiţi mulţumiţi amîndoi ! Wakefield îşi aduce aminte de călătoria sa prin Europa unde o cunoscuse pe viitoarea sa soţie, Mariana, cu care făcuse şi un copil şi care mai apoi … – Presupun că acea căsătorie a fost o formă de artă, îi spune Wakefield lui Maggie. – Nicidecum, a fost o căsătorie reală, amîndoi sunt prietenii mei şi am muncit enorm să le organizez petrecerea aia. A doua zi, Maggie vine să-l ia de la hotel şi să-l ducă la un prînz de acomodare cu auditoriul său. Toţi sunt nişte bogătani. Face vreunul dintre ei opere de caritate ? se interesează Wakefield. Hait ! îşi spune îngrijorat Ucigă-l-Toaca, dacă este interesat să devină o Maica Tereza cu pantaloni, pierd la scor rămăşagul; mie îmi plac numai filantropii care prosperă, numai aceştia îmi sunt mie utili. Să arunc acum semnalul ? Neee, Wakefield tocmai îi pipăie lui Maggie o coapsă, şi se ştie că Erosul conduce către suferinţă. Încă nu este momentul. Discursul. – Merele cad tot timpul din pomi, dar numai Newton a priceput de ce … bla,bla,bla … Banii sunt o nouă formă de poezie … bla,bla,bla … Plictisul cuprinde auditoriul. Aghiuţă le pătrunde oamenilor în tărtăcuţe. Una spune Wakefield, alta pricep ei. Fiecare dintre ei, este prăbuşit în propria sa viaţă, plină de iluzii deşarte şi gînduri de nemărturisit. Publicul începe să se foiască. Wakefield tocmai spune : – „prietenul meu rusul, spune că limbajul este un extraterestru superb, eşuat pe planeta noastră, care a fost capturat de maimuţe şi hăcuit; engleza este o bucaţică din gît”. Diavolul este perplex ! Cum dracu a ghicit rusul acest lucru ? Dar. Revenim la bani. Compania a devenit mai mare decît Biserica Catolică, iar Mesia cînd va re-veni pe Pămînt, aici va veni, nu la Ierusalim. Vrea cineva să devină mai mare decît Dumnezeu ? – CE DRACU’ VORBEŞTI ACOLO ?, se aude o voce. Diavolul rîde bine-dispus. Wakefield încă nu a aflat că Dumnezeu nu mai are timp pentru oameni, iar Mesia este un Concept Inventat ? Wakefield vorbeşte netulburat înainte. Ce-i place să se asculte vorbind !!! – MONEDA VIITORULUI E POEZIA ! – Traiască proza! ţipă proiecţionistul (Diavolul în persoană). Dar Wakefiel este dezlănţuit. Vorbeşte şi vorbeşte, nu i-ar păsa nici măcar dacă Diavolul însuşi ar fi prezent în sală. – Aşa ? zice iritat Belzebutul . Ia să dăm noi semnalul. Hmmmm. Mai bine NU. Mai aştept. Sfîrşitul conferinţei. Wakefield surîde satisfăcut. A fost cea mai reuşită vorbărie pe care o produsese vreodată. Întrebări ? – Unde este portofelul meu ?( Întunericitul îi buzunărise pe toţi). – Încerci să ne faci să credem că trăim într-o lume a visurilor ? – DA ! Cînd visezi, nu ştii că visezi. Eu am făcut un tîrg cu Diavolul şi aştept un semnal de la el. Hmmmm mormăie acesta indispus, individul este pe fază, mai bine plec la alte distracţii. Flutură o copită şi ca prin farmec, toţi îşi recapătă lucrurile înapoi. – Ce-a fost nebunia asta ? întreabă Maggie. – Să fiu al dracului dacă ştiu ! zice Wakefield care o simte pe Maggie excitată. (Sexul este adevărata valută forte a lumii, cu promisiunea-idilă şi cu împlinirea sa ca formă a dominării. Iubirea este totuşi altceva !) – Vorbind ca adulţii, crezi că ar fi cazul săăă … După, unii adorm. Alţii, fac destăinuiri unul celuilalt. Fiecare îşi exhibă ce crede el a fi mai interesant : iubiri trecute, nostalgii, regrete, iluzii pierdute, neîmpliniri, aşteptări înşelate şi orice a mai spus oricare dintre dumneavoastră dacă a spus aşa ceva, în loc să adormiţi satisfăcuţi. Wakefield povesteşte despre căsătoria sa cu românca Mariana. Despărţirea. Partajul. Maggie are un secret teribil : nu are nici-un secret. Şi un viciu : să trăiască făcînd cît mai puţin rău cu putinţă. – Hait ! spune Maggie, am uitat ! Trebuie să mergem la un prînz, apoi să vizităm CASA VIITORULUI, care face totul pe placul şi la comanda celui care are destui bani ca să o poată cumpăra. – Sigur că trebuie să o vizităm, spune Wakefield, în cund vom fi cu toţii teribil de bogaţi ! Vizita lui Wakefield s-a încheiat. Se întreabă zîmbind : – Oare Aghiuţă, o fi tras semnalul şi eu nu l-am auzit ? N-o să mai fac turnee de conferinţe. – De ce fugi tu Wakefield ? – De ce crezi tu că fug ? – Ştii bine că fugi de Daimonul tău pe care îl confunzi cu un Demon, iar asta este o crimă foarte gravă !

Aici, o recenzie excelentă a unei alte cărţi a lui A.C. http://amanda13sworld.wordpress.com/

Read Full Post »

Născut la Sibiu în 1946, emigrează în Statele Unite în 1966, unde ajutat de Mircea Eliade, capătă un post de redactor la National Public Radio, comentariile sale fiind dintre cele mai apreciate de marele public. A fost Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge. Autor a multor volume de poezii şi a multor romane, unele traduse şi în româneşte, cum ar fi Contesa sîngeroasă, Casanova în Bohemia, sau Mesi@.

Tema acestei cărţi este tot una existenţialistă : „Wakefield, … duce o viaţă tihnită la New Orleans printre cărţi … cînd Diavolul – pradă depresiei din pricina birocraţiei şi a concurenţei dure de pe lumea cealaltăîi face o vizită şi îi acordă un an pentru a găsi un mod de viaţă autentic, altminteri urmînd să-i ia sufletul” – citesc pe pagina de gardă. WaW ! Pe toţi dracii ! Ăsta da, subiect ! Spre deosebire de Oaspete, (vezi Teorema şi Teorema 2. Pier Paolo Pasolini) care este un trimis ceresc şi care nu-şi trădează intenţiile, Diavolul spune cinstit, negustoreşte ce vrea.

Ce s-ar întîmpla dacă aţi fi protagonistul unei întîmplări de felul acesta ? „Într-o zi, se arată diavolul. – Am venit să te iau. – Nu sînt gata, zice Wakefield. – De ce nu ? N-ai nici-un motiv să trăieşti. Wakefield se scandalizează. – Eşti într-o dungă ? Cum poţi spune aşa ceva unui bărbat în floarea vîrstei ? – Eşti un ratat. E timpul să mori”.

Pe naiba, îmi vine mie să ricanez. Ştie domnu’ diavol că nu am eu motive să trăiesc ! Ete na ! Ba am un milion de motive să trăiesc şi pînă la urmă chiar aşa, cine are chef să se ducă la dracu’? Wakefield în nici-un caz. Bravos domnule Wakefield. Eşti un personaj de ispravă. Sătănicilă habar nu are de nimic. E doar un biet birocrat care are o norma de suflete de luat. Deşi nu are nici-o obligaţie legală de a se tîrgui cu domnul Wakefield , Întunecatul îi face un hatîr. Spre deosebire de ăia care nu cred în el şi pe care îi ia cu toptanul, cu ăsta care crede în el, poate să stea măcar o leacă de vorbă, mai ales că ştie că o să-i ofere un pahar de scotch fin.

Îl chestionează : la ce mai trăieşte ? Famile n-are, cu fie-sa vorbeşte numai din an în paşti, prieteni n-are, din casă nu prea iese, nu s-a săturat să citească toata ziulica tot felul de cărţi ? Şi pînă la urmă ce! n-a aflat din cărţi că poate să citească şi decorporalizat fiind ? Şi mai închide naibii celularul ăla că mă scoate din minţi ! – Păi închidel şi singur dacă te deranjează, că la tine sunt toate cele puteri.- Pe dracu’ la mine ! N-am nici-o putere asupra computerelor, celularelor, internetului, comunicaţiilor prin satelit şi a televiziunii prin cablu. Aici, alţi Tartori operează, unii de generaţie nouă, zice cu obidă Sarsailă. Hai, fie, îţi mai acord un an, da’ va trebui să te plimbi de colo-colo şi să-mi aduci cîte un cadou mai deosebit de peste tot. Şi mai toarnă naibii un pahar de scotch, că n-o să ajungi sărac din atîta lucru. Şi nu te mai lua după tîmpeniile din Faust sau din Maestrul şi Margareta. Alea sunt simple scorneli. Interesante, dar scorneli.

Ia uită-te pe fereastră. Vezi cîrdul acela de fete ? Stau la coadă să capete un rol într-un film. Eu sînt regizorul, şi rolul l-am atribuit de mult. Dar ce! crezi că numai de suflete are un Diavol nevoie ? Stai cu nasul prea mult în cărţi amice. He he heeee !

Read Full Post »

Older Posts »