Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for februarie 2010

Îmi face o deosebită plăcere, să vă anunţ, dacă mai era nevoie cumva, că de astăzi începe primăvara cu adevărat. Primăvara sufletelor noastre, care se celebrează prin bucuria de a le oferi frumoaselor şi iubitelor femei care ne împodobesc viaţa, cîte un cadou; ce poate şi cum poate fiecare, măcar un mărţişor, un simbol vechi de cînd pămîntul; unii spun că obiceiul mărţişorului, este vechi de vreo opt mii de ani, dar cine poate să ştie cu adevărat, de cînd e ?  Se spune că mărţişorul este legat de tradiţia românească şi că nu poate fi regăsit decît la noi şi la populaţiile învecinate nouă, care l-au preluat de la noi. Oricum, acest obicei este mult anterior creştinismului, fiind probabil doar un ritual păgîn al primenirii noului an agrar, celebrat primăvara. Pînă în urmă cu mai bine de un veac, marţişorul se dăruia copiilor şi tinerilor de ambele sexe, iar şnurul său din două fire de lînă răsucite, unul alb iar celălalt roşu sau negru, simboliza unitatea contrariilor : iarnă / primăvară , căldură / frig, lumină / întuneric , fertilitate / sterilitate, poate chiar pămîntesc / divin. Şnurul era prins de mînă sau prins în piept şi purtat pînă la Măcinici, Florii, Paşte, Armindeni, sau pînă la înflorirea unor pomi fructiferi. He, he, heeee ! Ziua scoaterii şnurului de Mărţişor, era marcată de o petrecere, numită “băutul mărţişorului”* ! Cu vremea, acest simbol s-a metamorfozat în obiecte artizanale, obicei în plină desfăşurare în zilele noastre. Unele legende, spun că şnurul mărţişorului, ar fi fost tors de Baba Dochia, o zeitate agrară, care moare la sfîrşitul iernii şi  renaşte la echinocţiul de primăvară. Tot de 1 Martie, încep aşadar, Zilele Babei, care cuprind un ciclu de nouă zile, pînă de Măcinici, pe 9 martie, (*cei 40 de Mucenici – ziua tuturor creştinilor care nu au ca patronim, un sfînt în calendar) , cînd încep Moşii. Fiecare femeie este invitată să-şi aleagă în acest interval de timp o zi, iar aşa cum va fi acea zi, va fi şi sufletul său în acel an : însorit, înfrigurat, etcetera, spune tradiţia. Potrivit legendei, în fiecare zi, Baba Dochia trebuie să-şi scuture cîte un cojoc din cele pe care le purtase peste iarnă, şi să-l dezbrace. Dacă ultimul cojoc scuturat o prinde în zi însorită, Moşii care urmează, vor fi buni. Dacă după ce-şi leapădă ultimul cojoc este frig, Dochia îngheaţă de frig şi moare, transformîndu-se în stană de piatră, iar Moşii vor fi trişti. Unii spun că Babele sunt rele, iar Moşii, sunt buni. Eu , nu ştiu. Dar ştiu că este vremea să le oferiţi femeilor cadouri, măcar de astăzi şi pînă de ziua lor, a tuturor femeilor, de 8 Martie a fiecărui an, dragi copilaşi, băieţi, bărbaţi tineri, maturi, sau, chiar moşi ! Tuturor Doamnelor şi domnişoarelor, le urez cu drag, LA MULŢI ANI  !

http://www.enciclopedia-dacica.ro/stramosii/dochia.htm

Read Full Post »

      Suntem limitaţi. Este un adevăr pe care chiar şi cei mai îngîmfaţi dintre oameni sunt nevoiţi să-l accepte. Este plină Cartea Recordurilor cu limitările noastre, chiar dacă multe dintre acele exemple sunt bizare, irelevante şi care vor fi depăşite. Dar există limitări ale omului peste care cu greu – sau deloc – se va putea trece. Acest subiect a fost dezvoltat de Gabriel Liiceanu în cartea sa, Despre Limită.

      Limitările exterioare finite sunt denumite în această carte “fondul intim-străin”.Aşa sunt epoca în care ne-am născut, zestrea noastră trupească şi spirituală, rasa, tribul, pe scurt 12 limitaţii. Dintre acestea, libertatea este “spre deosebire de toate celelalte limite care ne constituie de la bun început, o limită emancipată >insurecţională< , o limită capabilă la rîndul ei, să creeze limitaţii”. Limitaţii ale hotarelor între care hotărîrile noastre se pot mişca. Fiecare dintre noi poate hotărî în privinţa sa, a ceva, a cuiva sau a multora. În afara unui act hotărîtor nu poate exista nimic. Hotarul este actul de naştere a CEVA, indiferent că este o nouă fiinţă, o clădire sau  chiar această postare ( cu limitele sale – evident! ). Permanent, luăm hotărîri. Determinaţi de frică, de curaj, de calcul rece sau de entuziasm, dăm seama de măsura fiinţei noastre prin hotărîri. Chiar şi nehotărîrea este o hotărîre, hotărîrea de abandon a libertăţii proprii : las pe altul să hotărască ce este de făcut, în locul meu.

      Adesea, vorbim de destin. Destinul poate fi impus din exterior în bună măsură dar la fel de bine poate fi influenţat de un proiect care să includă depăşirea limitelor noastre interioare. Proiect impus sau auto-indus. “ Datorită destinului oamenii ajung inegali în faţa morţii, căci posibilitatea administrării felurite a lotului finitudinii dă o şansă de originalitate fiecărei vieţi în parte”.

      Desigur, destinul oricăruia dintre noi, poate suferi de maladii : lenea, ratarea, bovarismul. Dar cea mai mare schimonosire a destinului, este cea provocată prin încremenirea în prostie ca proiect. Nu vorbim despre prostia cu care natura i-a înzestrat pe unii dintre semenii noştri. “Prostia ca încremenire în proiect este prostia care face istorie şi care explică bună parte din istoria noastră”.

      Nu am încercat să fac o recenzie a acestei cărţi. Tot ce am încercat eu, este să o semnalez. Mai ales că sînt sigur de acest adevăr : suntem limitaţi. Nu este o carte grea – spune domnul Liiceanu despre carte sa. “Îmi fac iluzia că ar putea-o citi oricine. Aş fi vrut sa fie o carte adevărată, pe care fiecare cititor să o părăsească avînd senzaţia că a aflat mai mult, de aici, pe marginea acelor lucruri despre care credea că ştie tot. Cel puţin, aşa s-a întîmplat cu autorul ei”.

      Eu cel puţin, am aflat ceva din această carte : suntem limitaţi, ne place acest lucru sau nu, acceptăm acest lucru, sau nu. Dacă autorul însuşi recunoaşte aceasta  …

Read Full Post »

pauză

Înainte de a-mi lua o scurtă pauză de la blogareală, citez din cartea domnului Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis / Humanitas / , un scurt fragment. : ” Există oameni cultivaţi şi inteligenţi, care pot spune oricînd ceva plin de spirit cu privire la orice subiect şi în orice împrejurare. Ei pot fi străluciţi, fermecători, rafinaţi pînă la refuz, dar totul, în acest caz, nu este decît jerba unei minţi rutinate cultural, care nu a ajuns să aibă un punct de vedere asupra lumii şi să îl desfăşoare unitar, suveran şi coerent asupra oricărui detaliu al ei. Aceasta este poate deosebirea dintre gîndirea speculativă şi ‘simpla’ cultură de rasă a oricărui intelectului rafinat”. Cumplit adevăr. NU ?

Read Full Post »

Încotro ?

„Prima izbitură a sfîrtecat racheta lateral ca pe o cutie de conserve. Oamenii fură azvîrliţi în spaţiu ca o duzină de de peştişori argintii, zvîcnind încoace şi-ncolo … – Barcley, Barcley, unde eşti ? – Woode, Woode ! – Căpitane ! – Holis, Holis, sînt Stone ! – Unde eşti ? – Habar n-am. De unde să ştiu ? – Mă prăbuşesc. Dumnezeule, mă prăbuşesc ! – Ne îndepărtăm unii de alţii ! Se despărţeau pentru ca fiecare să meargă separat pe calea lui şi nimic nu-i mai putea aduce laolaltă„. Aşa începe o scurtă povestire, Caleidoscopul, a lui Ray Bradbury. Racheta (?) asta pe care am navigat cu toţii strîns uniţi cu forţa în jurul partidului unic, s-a sfîrtecat traversînd o ploaie de meteoriţi, revoluţiile din ’89. Dezorientaţi, ne-am împrăştiat care-ncotro, căutîndu-ne limanul. Înainte, ne unea ura. Acum, ne dezbină tot ura. Liman încă nu am găsit. Am aterizat pe bucăţele care-ncotro urlîndu-ne fiecare dreptatea, dar vorbele noastre se pierd într-un dialog al surzilor. De douăzeci de ani tot bîjbîim; un pas la stînga, un pas la dreapta, doi paşi pe loc, un pas înainte, doi paşi înapoi. Este anul clarificărilor în partide. Ce va ieşi ? Vom vedea. Racheta lui Bradbury s-a prăbuşit. Pe bucăţele. Unele au ars în soare. Altele s-au izbit de Pămînt, arzind. ” – Mami, ia, uite ! O stea căzătoare ! În amurg, alba stea scînteietoare căzu din cer. – Pune-ţi o dorinţă ! Îi spuse mama. Pune-ţi o dorinţă !” Urmatoarea poveste a lui Bradbury se numeşte : „Celălalt este de vină„. Ne prăbuşim ? Eu sper că NU ! Depinde doar de noi ca să ieşim la un liman. Cel bun. Nu cred că Uniunea Europeana este un proiect depăşit. Nici vorbă de aşa ceva, chiar dacă unii birocraţi de la Bruxelles sunt depăşiţi de amploarea acestui proiect generos. Şi nu cred că numai de aceştia depinde încotro vom merge noi. Depinde în primul rînd de noi. Un drum corect ales începe cu clarificarea din partide.

Read Full Post »

Deci

Diapazonul Amurgul existenţei are două tonalităţi; una în care moartea este un prag către ALTCEVA; cealaltă în care dincolo de moarte se află neantul; importantă este viaţa însăşi, licărul de lumină dintre două veşnicii. Licărul de lumină în care nonşalanţi, încheiem şi descheiem, nasturi; apoi, adormim osteniţi. Prea mulţi dintre noi.

Read Full Post »

Desigur, oamenii se împart în atei şi credincioşi, aceştia aparţinînd de tradiţii diferite, este loc sub soare pentru toată lumea, fiecare cu conştiia sa, dar puţină lume pune la îndoială existenţa lui Iisus ca persoană istorică. Şi este imposibil de negat că acest personaj extraordinar a marcat soarta lumii. Chiar şi istoria s-a împărţit în două mari perioade, înainte de Hristos, şi după Hristos. În afară de cărţile bisericeşti, acest personaj a fost subiectul a nenumărate romane, piese de teatru, filme, picturi, sculpturi, piese muzicale. S-ar părea că nu mai este nimic de spus despre acest personaj; iată că nu este aşa. În 1997, Norman Mailer vine cu o abordare absolut extraordinară şi propune o biografie a lui Cristos, povestită de el însuşi, într-o Evanghelie, o autobiografie, Evanghelia după Fiul (am postat primul capitol din carte, anterior). Născut într-o familie de esenieni, unii dintre cei mai habotnici dintre evrei, crescut în cultul curăţeniei, timp de 14 ani învaţă meşteşugul lemnului, părintele său pămîntesc, Iosif, fiind tîmplar. La vîrsta de 27 de ani îşi încheie ucenicia, dar continuă să muncească împreună cu Iosif. – „Ar fi ieşit un tîmplar bun din tine, dacă asta ar fi dorit Dumnezeu să te faci”. Oare ce voia Iosif să spună cu vorbele astea ? Uitase Iosif că atunci cînd Iisus avea 12 ani îi destăinuise taina naşterii sale ? De cîte ori mergeau la templu, stătea de vorbă cu bătrînii învăţati, care îi spuneau mamei sale : – „Nicind nu ne-a fost dat să auzim atîta înţelepciune, de la cineva atît de tînăr”. Copil fiind, Iisus are îndoieli. Învăţa şi el ca toţi copiii de evrei înca înainte de vîrsta de cinci ani, toate Cărţile Sfinte, se joacă, dar uneori în competiţie cu alţii, nu cîştigă el întotdeauna. Oare să fie adevărat ca EL este FIUL ? După moartea lui Iosif, îndoielile îl copleşesc. Trebuia să meargă fără zăbavă la profetul acela vestit, Ioan Botezatorul, pe care mulţi în afară de farisei, îl credeau sfînt. După botez, Dumnezeu i-a spus :- „Pentru că nu eşti încă în putere, nu te întoarce acasă. Mai bine urcă muntele şi în pustietatea aceea posteşte între stînci. Bea apă, dar de mîncat să nu mănînci nimic”. Chinuit de Diavol cu felurite ispite, Hristos strigă puternic : – Piei Satana ! Nu pe tine te vreau, ci pe Tatăl ! Povestea lui Iisus este foarte bine cunoscută şi nu trebuie să o repovestesc eu. Meritul incontestabil al lui Norman Mailer este că reuşeşte să redea un Iisus autentic Divin, dar cu trăsături de mare profunzime autentic umană . Dacă Iisus pe cruce s-a îndoit că este fiul lui Dumnezeu, putem să avem şi noi momentele noastre de slăbiciune fără a ne ruşina. Astăzi începe Postul Mare la Romano-Catolici. Cine are putere, îl va ţine pîna la Invierea lui Iisus Hristos, la Sfintele Paşti!

Read Full Post »

Wakefield rătăceşte pe drumurile amintirilor sale evitînd grijuliu noile autostrăzi. Pe marginea drumului, panouri mari îi atrag atenţia : „Şi după viaţă, ce urmează ? JUDECATA. Şi după judecată, ce mai urmează ? ÎNVIEREA. Învierea pentru cine ? PENTRU CEI MÎNTUIŢI”. Nu există mîntuire pentru cei care au făcut un Pact cu Diavolul, ştie cu precizie Wakefield. În minte îi mijeşte un gînd : – Ce-ar fi să nu mai aştept SEMNALUL ? Dacă intru direct în moarte, îl păcălesc pe Diavol ! – Să nu îndrăzneşti, spune acesta, apucînd volanul şi readucînd maşina pe drum. Wakefield rătăceşte prin deşert. Din loc în loc, zăboveşte. Baruri, mici localităţi, parcări. Peste tot, oamenii trăiesc frenetic, fiecare cu propria sa existenţă, construindu-şi paradisul personal ( bogăţie, amante, saună, şampanie, lux – biete iluzii deşarte). Îl întîlneşte întîmplător, chiar şi pe amantul soţiei sale, pentru care aceasta îl părăsise. Zadarnic. Şi ea fusese părăsită la rîndul ei. Dar, nu mai contează acum. Uneori, adoarme beat sau drogat, iar aceasta este ca şi cum ai intra în moarte, visînd raiul dar ajungînd în iad înainte de moarte. – De ce doarme Dumnezeu ? – se întreabă Diavolul. Nu pot să fac totul de unul singur. La Conferinţa Demonică, se desfăşoară un seminar despre psihologia umană : dispariţia sentimentului de vinovăţie, iar fără nevoia de mîntuire, oamenii devin ca diavolii, iar diavolii sunt şi aşa prea mulţi. Se tot nasc noi generaţii de diavoli, dar nemuritori fiind, pămîntul a devenit neîncăpător. Diavolul decide să-l trezească pe Dumnezeu din somn. Iar pămîntenii îşi continuă globalizarea. Grupul Mondial de Afaceri decide exploatarea tuturor existenţelor, fie ele minerale, vegetale, animale sau omeneşti. Noii contestatari ai globalizării, convocaţi prin internet, decid să protesteze, dar se lasă seduşi de noile forme de paradis oferite de noii mecena ai plăcerilor, care organizaseră noile temple de adormit conştiinţe. Wakefield, simte că venise vremea să se întoarcă acasă. La barul unde prietenul său rusul, îl asteptă bucuros. – Prietene! Poţi săţi închipui ? Se desfăşoară Convenţia Bibliotecarelor ! 50 de mii de femei superbe aşteaptă un semn de la noi! Niciodată internetul nu va putea înlocui plăcerea de a citi o carte pe care o iei de la o bibliotecară focoasă ! Wakefield ajunge acasă la el. Se cufundă în gînduri. Visează. Deodată, aude un ciocănit. Asta este lovitura de start a Diavolului ? Nu, este numai vecinul care îşi repară baia, în febra generală de renovat şi construit, care cuprinsese întreaga lume. Alt ciocănit. Este … Nu, este fiica sa Margot, care devenise bibliotecară şi care înainte de a pleca, îi face o vizită. Cocăniturile se înteţesc. M-a tras Diavolul pe sfoară ? Nu contează ticălosule, zice înciudat Wakefield. Am ajuns acasă şi nu mai plec nicăieri. La naiba cu viaţa autentică. Rămîn aici, auzi ? O sună pe Zelda. Cînd aceasta apare, o priveşte uluit ! – Ce este Wakefield; nu mai deosebeşti un înger ? întreabă aceasta scuturîndu-şi aripile. Ciocăniturile din pereţi se înteţesc. Exasperat, Wakefield se mută, se mută, se mută, întrebîndu-se pe unde naiba o fi Diavolul. Dar acesta, are o criză de depresie, şi nu mai e bun de nimic. – Deocamdată, îi spune Aghiuţă, cazul tău a fost lăsat la o parte. Mai ai voie să mai hălăduieşti pe aicea, măcar pînă îţi reactivăm dosarul. Dar să ştii că mi-au plăcut călătoriile tale. Te-am întovărăşit peste tot. – Tu eşti Daimonul Meu ? El Diablo zîmbeşte mefistofelic. Fără sfîrşit !

Read Full Post »

Older Posts »