Într-o reţea de linii ce se intersectează

Incipit 7/1. Italo Calvino.  fragment

Oglindire, reflectare : orice activitate mentală mă trimite la oglinzi. După Plotin, sufletul e o oglindă ce creează lucrurile materiale, reflectînd ideile raţiunii superioare. Poate de aceea eu, pentru a gîndi am nevoie de oglinzi : nu mă pot concentra decît în prezenţa imaginilor reflectate, de parcă sufletul meu ar avea nevoie să imite un model ori de cîte ori vrea să–şi întrebuinţeze capacitatea speculativă. ( Cuvîntul, aici, însumează toate semnificaţiile sale : eu sînt în acelaşi timp un om care gîndeşte şi un om de afaceri, plus un colecţionar de aparate optice.) De cum îmi apropii ochiul de un caleidoscop simt că mintea mea, urmînd adunarea şi combinarea de fragmente eterogene de culori şi linii în figuri regulate, găseşte imediat procedeul de urmat : dezvăluirea peremptorie şi labilă a unei construcţii riguroase, care se desface la cea mai mică bătaie a unghiei pe pereţii tubului, pentru a fi înlocuită de alta, în care aceleaşi elemente converg într-un ansamblu diferit. De cînd, adolescent încă, am băgat de seamă că privind grădinile smălţuite, învolburate în fundul tubului din oglinzi, capacitatea mea de a lua decizii practice şi de a face previziuni riscante sporea, am început să colecţionez caleidoscoape. Istoria acestui obiect, relativ recent (caleidoscopul a fost inventat în 1817 de fizicianul scoţian Sir David Brewster, autor, între altele, al unui Treatise on New Philosophical Instruments), îmi încorseta colecţia între limite cronologice înguste. Curînd, însă, mi-am îndreptat cercetările spre obiecte mult mai ilustre şi sugestive : maşinile catoptrice din secolul al XVII-lea, mici teatre de forme variate, în care o figură e vazută multiplicată prin modificarea unghiurilor dintre oglinzi. Intenţia mea este să reconstruiesc muzeul creat de iezuitul Athanasius Kircher, autorul volumului Ars magna lucis et umbrae (1646) şi inventator al „teatrului polidictic”, în care vreo 60 de oglinzi, capitonînd interiorul unei cutii mari, transformă o creangă într-o padure, un soldăţel de plumb într-o armată, o cărticică într-o bibliotecă. Oamenii de afaceri cărora, înainte de şedinţe, le arăt colecţia mea aruncă priviri superficial curioase asupra acestor aparate bizare. Nu ştiu că mi-am construit imperiul finaciar pe principiul caleidoscopului şi al maşinilor catoptrice, multiplicînd, ca într-un joc de oglinzi, societăţi fără capitaluri, exagerînd creditele, făcînd să dispară pasive dezastruoase în unghiurile moarte ale unor perspective iluzorii. Secretul meu, secretul neîntreruptelor mele victorii financiare, într-o epocă cu atîtea crize, prăbuşiri la bursă şi falimente, a fost întotdeauna acesta : nu m-am gîndit niciodată în mod direct la bani, la afaceri, la profituri, ci doar la unghiurile de refracţie stabilite între plnurile lucioase, diferit inclinate. Ceea ce vreau sămultiplic e imaginea mea, dar nu din narcisism sau megalomanie cum s-ar putea crede : dimpotrivă pentru a ascunde, în mijlocul atîtor fantasme iluzorii, adevaratul eu care le pune în mişcare. În acest scop, dacă nu m-aş teme să fiu greşit înţeles, n-aş avea nimic împotrivă să construiesc acasă la mine o cameră complet căptuşită cu oglinzi, după proiectul lui Kircher, în interiorul căreia m-aş vedea umblînd pe tavan cu capul în jos şi zburînd in sus din adîncimile podelei. Paginile pe care le scriu ar trebui să comunice şi ele o luminozitate rece, de galerie de oglinzi, unde un număr limitat de figuri se răsfrînge, se răstoarnă şi se multiplică. Dacă figura mea porneşte în toate direcţiile şi se dublează pe toate pe toate muchiile e pentru a-i descuraja pe cei ce vor să mă urmărească. Am mulţi duşmani şi trebuie să-i evit tot timpul. Dacă îşi închipuie că mă ajung din urmă, se vor izbi doar de o suprafaţă de sticlă, unde apare şi dispare o reflectare – una dintre atîtea altele – a prezenţei mele. Dar îmi şi urmăresc numeroşii duşmani, dominîndu-i, avansînd asupra lor cu batalioane inexorabile şi tăindu-le calea, în orice parte s-ar întoarce. Într-o lume catoptrică, duşmanii pot crede că mă înconjoară pe toate laturile,dar eu singur ştiu cum sunt dispuse oglinzile, putînd să devin insesizabil, pe cînd ei sfîrşesc prin a se lovi, înghesuindu-se unul într-altul. Aş vrea ca povestirea mea să exprime toate acestea prin detalii de operaţiuni financiare, lovituri de teatru în regiunile consiliilor de administraţie, telefoane la agenţii de bursă în panică, chiar şi bucăţi din cadastrul oraşului, poliţe de asigurări, gura Lornei cînd a aruncat fraza aceea, privirea Elfridei, cufundată parcă în presupuneri inexorabile, o imagine ce se suprapune peste cealaltă, reţeaua de străzi a oraşului, presărată cu cruciuliţe şi săgeţi, motociclete ce se îndepărtează şi dispar în muchiile oglinzii, motociclete ce converg în Mercedesul meu. De cînd mi-a fost clar că sechestrarea persoanei mele ar fi fost lovitura mult rîvnită nu numai de diferitele bande de criminali, dar şi de cei mai importanţi asociaţi ai mei şi concurenţi din lumea marii finanţe, am înţeles că numai multiplicîndu-mă, multiplicînd persoana mea, prezenţa mea, ieşirile din casă şi revenirile, în fine, ocaziile unei capcane, aş fi putut să reduc probabilitatea căderii mele în mîini duşmane. Am comandat atunci cinci Mercedesuri identice cu al meu, care ies şi intră pe porţile blindate ale vilei mele la orice oră, escortate de motociclişti ai gărzii mele personale, şi la bord cu o umbră îmbrăcată în negru şi înfofolită, care aş putea fi eu, sau orice dublură. Societăţile al caror preşedinte sînt constau din sigle fără acoperire, iar sediile lor se află în saloane goale interşanjabile : întîlnirile mele de afaceri, prin urmare, pot avea loc mereu la alte adrese; pentru mai mare siguranţă, dau ordin de fiecare dată să fie schimbate în ultimul moment. Probleme mai delicate comportă relaţia extraconjugală pe care o întreţin cu o doamnă divorţată, de douăzeci şi nouă de ani, pe nume Lorna, dedicîndu-i două şi uneori chiar trei întîlniri săptămînale de două ore şi trei sferturi. Pentru a o ocroti pe Lorna nu trebuie decît să fac imposibilă localizarea ei, iar sistemul la care am recurs a fost de a afişa numeroase legături amoroase concomitente, aşa încît să nu se poată pricepe care sunt amantele mele fictive şi care e cea adevărată. În fiecare zi, atît eu, cît şi sosiile mele ne oprim la ore diferite la diversele pied-a-terre risipite în tot oraşul, locuite de femei cu aspect atrăgător. Reţeaua de amante fictive îmi permite să ascund întîlnirile mele reale cu Lorna chiar şi soţiei mele Elfrida, căreia i-am prezentat executarea acestei puneri în scenă ca pe o măsură de siguranţă. Cît despre Elfrida, nu e dispusă să asculte de sfaturile mele de a da o maximă publicitate deplasărilor ei, pentru a dezorienta eventuale planuri criminale; Elfrida tinde să se ascundă, aşa cum evită oglinzile colecţiei mele, de parcă s-ar teme ca imaginea ei să nu fie zdrobită şi distrusă : o atitudine a cărei motivări profunde îmi scapă şi mă contrariază foarte mult.