Incipit 7/ 2 . Italo Calvino.

continuare fragment

Aş dori ca toate detaliile pe care le notez să contribuie la comunicarea impresiei de mecanism de înaltă precizie, dar şi de valuri de lumină orbitoare, trimiţînd la ceva ce rămîne în afara razei vizuale. De aceea, nu trebuie să uit să includ, din cînd în cînd, în punctele unde întîmplarea devine mai densă, cîte un citat dintr-un text antic, de exemplu un pasaj din De magia naturale de Giovanni Battista della Porta, acolo unde spune că magul sau „Slujitorii naturii” (citez traducerea italiană a lui Pompeo Sarnelli, 1577) trebuie să ştie „cauzele care înşeală ochii, aspectele văzute sub apă, sau în oglinzile de forme diferite, care uneori trimit imaginile în afară, la oglinzi atîrnate în aer, şi cum se pot vedea clar acele lucruri ce se-ntîmplă în depărtare”. Curînd mi-am dat seama că nesiguranţa creată prin acel du-te-vino de automobile identice nu era suficientă pentru a zădărnici pericolul unei ambuscade; m-am gindit, atunci, să aplic puterea multiplicatoare a mecanismelor catoptrice chiar asupra bandiţilor, organizînd capcane şi răpiri fictive ale unor fictivi „eu”, urmate de eliberări fictive, după plata răscumpărărilor fictive. În acest scop, a trebuit să organizez o organizaţie criminală paralelă, stabilind legături mereu mai strînse cu lumea interlopă. Am ajuns astfel să dispun de numeroase informaţii privind pregătirea unor sechestrări reale, putînd aşadar să intervin la timp, fie pentru a mă apăra, fie pentru a profita de nenorocirile adversarilor mei. În acest punct, povestirea ar putea aminti că între virtuţile oglinzilor despre care tratează cărţile din Antichitate e inclusă cea de a arăta lucruri îndepărtate şi oculte. Geografii arabi din Evul Mediu, descriind portul Alexandria, amintesc de coloana ce se-nalţă pe insula Pharos, în vîrful căreia se află o oglindă de oţel; în ea se vedeau la distanţă imensă navele avansînd în largul Ciprului, Constantinopolului şi al tuturor teritoriilor romane. Concentrînd razele, oglinzile curbe pot capta o imagine a totului. „Dumnezeu însuşi, care nu poate fi vazut nici de trup, nici de suflet – scrie Porfir – poate fi contemplat într-o oglindă„. Împreună cu iradierea centrifugă ce-mi protejează imaginea de-a lungul tuturor dimensiunilor spaţiului, aş vrea ca aceste pagini să redea şi mişcarea opusă, prin care, din oglinzi, îmi vin imagini pe care vederea directă nu le poate cuprinde. Iată ce mi se întîmplă să visez : din oglindă în oglindă, totalitatea lucrurilor, întreg universul, înţelepciunea divină ar putea să–şi concentreze razele lor luminoase într-o oglindă. Poate cunoaşterea întregului e îngropată în suflet şi un sistem de oglinzi care să-mi multiplice imaginea la infinit, redîndu-i esenţa într-o unică imagine, mi-ar dezvalui sufletul intregului, ascuns în imaginea mea. Aceasta ar fi puterea oglinzilor magice, despre care se vorbeşte atîta în tratatele de ştiinţe oculte şi în anatemele inchizitorilor : să-l constrîngă pe Zeul Tenebrelor să se manifeste şi să–şi combine imaginea cu cea reflectată în oglindă. Trebuia să-mi măresc colecţia într-o nouă direcţie : specialiştii în antichităţi şi casele de licitaţie din lumea întreagă au fost avertizaţi să-mi ţină la dispoziţie exemplarele cele mai rare de oglinzi din Renaştere, care, prin formă, sau prin tradiţie scrisă, pot fi clasificate drept magice. Era o partidă dificilă, în care orice eroare putea fi scump plătită. Prima mişcare greşită a fost să-i conving pe rivalii mei să se asocieze cu mine pentru a crea o companie de asigurări împotriva răpirilor. Sigur de reţeaua mea de informaţii în lumea interlopă, credeam că pot ţine sub control orice eventualitate. Nu mi-a trebuit mult să aflu că asociaţii mei întreţineau cu bandele de răpitori relaţii mai strînse decît ale mele. Răscumpararea ce avea să fie cerută la urmatoarea răpire avea să fie cît întregul capital al companiei de asigurări; apoi, suma ar fi fost împărţită. Între organizaţia de bandiţi şi actionarii companiei, complicii lor, totul, fireşte, în dauna răpitului. N-aveam nici un dubiu cine avea să fie victima : eram eu. Planul ambuscadei împotriva mea prevedea ca între motocicletele Honda din serviciul meu de escortă şi maşina blindată în care călătoream eu să se strecoare trei motociclete Yamaha, conduse de falşi poliţişti care aveau să frîneze brusc înainte de curbă. Conform contraplanului meu, aveau să fie, în schimb, trei motociclete Suzuki, care să imobilizeze Mercedesul meu cu cinci sute de metri mai înainte, pentru o falsă răpire. Cînd m-am văzut blocat de trei motociclete Kawasaki la o întretăiere de străzi, aflată înainte de celelalte două puncte alese, am înţeles că acest contraplan al meu căzuse, în favoarea unui contra-contraplan ai cărui şefi îi ignoram. Ca într-un caleidoscop se răsfrîng şi deviază ipotezele pe care aş vrea să le înregistrez în aceste rînduri, aşa cum se segmenta sub ochii mei planul oraşului, descompus de mine bucată cu bucată, pentru a localiza întretăierile de străzi, unde, după informatorii mei, ar fi avut loc ambuscada împotriva mea, şi pentru a stabili punctul în care aş fi putut să cîştig timp asupra duşmanilor mei, încît să răstorn planul lor în avantajul meu. Totul mi se părea sigur acum, oglinda magică dirija toate puterile malefice, punîndu-le în slujba mea. Nu luasem în consideraţie un al treilea plan de răpire, pregătit de nişte necunoscuţi. De cine ? Spre surprinderea mea, în loc să fiu dus la o ascunzătoare secretă, sunt dus la mine acasă şi închis în camera catoptrică reconstruită de mine cu atîta grijă după desenele lui Athanasius Kircher. Pereţii de oglinzi trimit de infinite ori imaginea mea. Fusesem răpit de mine însumi ? Oare una din imaginile mele, proiectată în afară, îmi luase locul şi-mi lăsase doar rolul de imagine reflectată ? Îl evocasem, oare, pe Stăpînul Tenebrelor, iar el mi se prezenta chiar sub înfăţişarea mea ? Pe podeaua de oglindă zace un trup de femeie, legat. E Lorna. De cum se mişcă, trupul ei dezbrăcat se întinde pe toate oglinzile. Ma arunc asupra ei, s-o eliberez din lanţuri, să-i scot caluşul, s-o îmbrăţişez; dar ea se-ntoarce împotriva mea, furioasă. – Crezi că mă ai la mînă ? Te înşeli ! şi-şi înfige unghiile în obrajii mei. E prizonieră ca şi mine ? E prizoniera mea ? Ea e oare închisoarea mea ? Între timp, s-a deschis o uşă. Apare Elfrida. – Ştiam de pericolul care te pîndea şi am reuşit să te salvez, spune ea. Poate sistemul a fost puţin brutal, dar nu aveam de ales. Acum, însa, nu mai găsesc uşa acestei cuşti cu oglinzi. Spune-mi, repede, cum pot să ies de aici ? Un ochi şi o sprînceană a Elfridei, un picior în cizmele lipite de pulpă, colţul gurii ei cu buzele subţiri şi dinţii prea albi, o mînă inelată ce strînge un revolver se repetă gigantice în oglinzi şi între aceste bucăţi strîmbe ale ei se interpune pielea Lornei în racursiuri, ca un peisaj de carne. Nu mai pot distinge ceea ce aparţine uneia sau alteia, mă pierd, mi se pare că m-am pierdut pe mine, nu-mi mai văd reflecţia, ci doar reflecţia lor. Într-un pasaj de Novalis, un iniţiat care a reuşit să ajungă la locuinţa secretă a lui Isis ridica vălul zeiţei … Acum, mi se pare că tot ceea ce mă înconjoară e o parte din mine, că, în sfîrşit, am reuşit să devin întregul …