Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 4 februarie 2010

Incipit 9. Italo Calvino

Cînd începem să ne dăm seama că lumea înconjurătoare n-ar avea sens, dacă nu s-ar reflecta în tărtăcuţele noastre, începem să punem lungul şir de întrebări care ne vor urri o viaţă întreagă : cine suntem ? de ce suntem ? ai cui suntem ? suntem rodul unei iubiri ? ai unui viol ? ai unui incest ? ai unei căsătorii de conivenţă ? Tînărul Nacho încearcă să afle răspunsul la aceste întrebări, pe care tatăl său nu il spusese nici măcar în clipa morţii. Nici măcar mama sa, o indiancă, nu vrea să-l recunoască. Ura că Nacho-tatăl o violase încă nu se stinsese deşi trecuseră 16 ani de la naşterea fiului său, Nacho. Era aşadar tatăl său un alb ? Cine mai ştie ? De la cucerirea spaniolilor, albii se amestecaseră cu indiencele iar indienii cu albele. De ce plecase tatăl său din locurile sale natale ? Pentru că Faustino Higueras îl provocase la un duel, în jurul unei gropi pe care o săpaseră amîndoi. Unul dintre ei urma să intre în groapă, iar celălalt ar fi trebuit să plece din locurile acelea. Tatăl său învinsese, dar mormîntul era în continuare, gol. Înviase Faustino ? Aşa se nasc legendele. Nimeni nu ştie dar, lîngă mormîntul gol, apare un alt tînăr care îl întreabă : – Nacho Zamora, cu ce drept te-ai atins de sora mea ? Ura sa sclipeşte reflectată pe tăişul cuţitului pe care îl ţinea în mîna hotărîtă să ucidă. Groapa aceea goală, îşi aştepta încă locatarul.

Iar noi, ne vom întoarce la Cititorul nostru. Autorităţile din Ataguitania, îi promiseseră eliberarea cu condiţia ca acesta să accepte o „misiune secretă cu caracter oficial”, într-o ţară îndepărtată, Ircania. La destinaţie este primit de Directorul General, Arcadian Porfirici. Care îl pune în temă. Poliţia este factorul unificator dintr-o lume ameninţată cu dezintegrarea. Numai un regim poliţienesc este în stare să aprecieze la justa valoare, greutatea cuvîntului tipărit. În biroul directorului, este un planiglob pe care ţările sunt evidenţiate după gradul de cenzură utilizat; de la cele cu cenzură totală, la cele cu libertate absolută în politica editorială. Totuşi. Între toate poliţiile din lume, este un acord tacit în ceea ce priveşte circulaţia cărţilor. Cărţile autentice trebuiesc confiscate şi înlocuite cu altele, care au titluri falsificate şi conţinut denaturat. Generos, îi oferă posibilitatea de a studia în biblioteca unde erau păstrate originalele. – Dar despre conjuraţia apocrifelor ştiţi ceva ? – Sigur că ştim. La un moment dat, îl capturasem chiar pe şeful organizaţiei, un adevărat Cagliostro, dar cînd ne-am dat seama că nu era mînat de ambiţie sau de lăcomia de bani, l-am lăsat să evadeze. Nu ne era de folos. Tot ceea ce facea el, făcea în încercarea de a recîştiga o femeie, care avea darul de a depista imediat o carte falsă de una autentică. Nu ştim mare lucru despre ea. Dar acest Cagliostro, se străduia să falsifice cît mai multe cărţi, numai ca să-i poată fi util, ei. Dar alta este problema acum. Ştim că un autor interzis la noi, tocmai este pe punctul de a termina o carte. Trebuie să punem, mîna pe ea, înainte să ajungă la publicul cititor. De noi, se fereşte, dar în dumneata are încredere; îţi va preda manuscrisul fără teamă. Vei călători cu un tren pînă la locul de întîlnire. De banca din parcul în care Cititorul aştepta, se apropie un tînăr bărbos. Era Anatoli Anatolin în persoană. Acesta începe să-i dea Cititorului diverse teancuri de foi scrise ascunse în diverse buzunare, dar înainte de a-i da întregul roman, apar doi agenţi care-l arestează. Cartea se numea în mod firesc, Ce poveste îşi asteaptă finalul ? îngîndurat, Cititorul se întreabă : oare femeia aceea înfofolită în blănuri pe care o zărise într-un tren care mergea în direcţie opusă, era Ludmila ?

Iar eu mă şi vă întreb : mai ţineţi minte că cenzura, nu a fost numai un subiect de roman?

Read Full Post »

Unde o dată lucrurile fiind descîlcite, este vremea să savurăm dacă vrem sau dacă putem, o noua dimensiune a scriiturii lui Italo Calvino. Dimensiunea care dă farmec întregii noastre vieţi. Dimensiunea care fără să facă abstracţie de mistere, le adînceşte prin romantism. Înainte de a deveni un covor de frunze luminat de lună, frunzele trebuie să se desprindă fiecare în parte, de copacul căruia i-au apaţinut, iar zborul lor ne poate fascina prin interstiţiile de timp dintre căderile lor, fulgurat. Foarte pe scurt, pentru că am inserat în şirul postărilor mele despre această carte un fragment sugestiv, acest incipit este un nou prilej de a ne lăsa în voia imaginaţiei. Italo Calvino descrie una dintre miile de posibilităţi de a se desfăşura ale iubirii. Care din nevinovată se poate transforma pe neştiute în cit se poate de culpabilă cu nuanţe de jenante sentimente amestecate de regret, plăcere, uimire şi suferinţă. Un tînăr găzduit în casa unui universitar, se îndrăgosteşte de fata acestuia,dar în jocul idilic dintre cei doi, se autoinclude ca din întîmplare şi mama fetei, care deturnează dorinţa împărtăşită a tînărului catre frumoasa fată, spre satisfacerea nurilor săi încă apetisanţi, dar nu prea onoraţi de către soţul său, care o priveşte pe fiica sa în timp ce aceasta priveşte cu oroare şi interes, scena de amor sălbatic şi aproape absurd. Mai este cumva, ceva nou sub soarele acesta care ne încălzeşte generos ? Suntem cu toţii numai frunze în vînt.

Cititorul nu reuşeşte să termine cartea primită în dar, pentru că la aeroport îi este confiscată, fiind pe o listă de cărţi prohibite în Ataguitania. Aici nu pot fi admise decît cărţile apocrife cu titluri răstălmăcite şi tematica falsificată. O tînără care seamănă izbitor cu Lotaria îi dă o altă carte şi îi spune conspirativ, că este în toiul unei acţiuni revoluţionare în care falşi politişti organizează false răpiri ale unor revoluţionari şi mai falşi. Ajuns la închisoare, Cititorul află că aici de fapt se scriu şi se rescriu prin cenzură toate cărţile, cu ajutorul unor maşinării. Responsabilă cu această grozăvie este Lotaria, care se prezentase ca fiind Corina, dar pe care ofiţerul temnicer o numise Alexandra. Cine este fata asta de fapt ? Fata este îmbrăcată cu straturi multiple de veşminte ale multiplelor sale identităţi, care veşminte îndepărtate rînd pe rînd, dau la iveală, un trup tînăr de femeie, îmbrăcată în uniforma de război, pentru că o femeie goală este o femeie înarmată; cine nu a aflat acest lucru elementar ? Ce carte primise Cititorul de la fata cu care tocmai făcuse dragoste ? În jurul unei gropi goale de Calixto Bandera.

Sper că nu aveţi de gînd să mă întrebaţi dacă mi s-a întîmplat şi mie ceva asemănător, dar dacă dumneavoastră vi s-a întîmplat, puteţi să povestiţi.

Răspuns de la amanda13

“Noi toţi avem frunze. Frunzele cad atunci cînd încetezi să mai creşti; fiindcă a trecut copilăria. Şi cresc la loc atunci cînd ridurile te copleşesc, fiindcă dragostea a trecut şi ea. Frunzele cresc după voia lor, scrie Lola, ca iarba înaltă. Doi sau trei copii din sat nu au frunze şi au o copilărie mare. Un copil din aceia este doar un copil şi atît fiindcă părinţii lui au fost la şcoală.”

Un fragment din povestea unei fete de la ţară venite la universitate în marele oraş. Obsesia ei este să nu se mai întoarcă niciodată la viaţa chinuită a unei fete simple, să le ofere copiilor ei altceva şi ea însăşi să devină cineva în sat. Peste cîteva pagini va muri şi odată cu ea, şi visul ei.

Este o carte a Hertei Muller care nu s-a tradus încă în româneşte. Mi-ai adus aminte de el prin evocarea frunzelor tale, vezi ce uşor este să construieşti pe marginea imaginilor multiple corespondenţe?

M-am hotărît de fapt să-l scriu ca un soi de răspuns la întrebarea ta… în cartea lui Calvino, Cititorul caută mereu să reconstruiască nu doar o carte, ci şi trupuri de femei, întîmplări, istoria unui colţ de lume, chiar şi cînd aceasta este ficţională, etc. Eu în schimb caut să găsesc trupul unei limbi pierdute prin traducere… e prima dată cînd o citesc pe Herta Muller în engleză. Şi engleza mi se pare al dracului de străina de ea, de mesajul cărţilor ei. O limbă ce nu are experienţa durerii parcă, şi care face din cauza asta ca ea să se piardă. Aşa că încerc să o reconstitui în română, în minte, fiind conştientă că de fapt, romîna este ascunsă în spatele germanei. Ciudat nu?

Read Full Post »

Indiferent cîte sirene de partid portocaliu sau nu, mă mai cheamă pe mine , elector pur şi simplu să merg neabătut pe calea lor, eu am o singură traiectorie de urmat : calea conştiinţei mele, care pur şi simplu refuză să fie prizoniera unui siaj indiferent care ar fi acesta. Îi invit măcar pe această cale, pe toţi noii susţinători ai politrucilor fără frontiere să înţeleagă naibii o dată şi o dată, că nu tot electoratul este captiv în promisiunile lor electorale uitate cu nesimţită nonşalanţă imediat ce se văd înscăunaţi în tronurile puterii. Real-politicul acesta în care tot mă invită deopotrivă amici şi mai puţin amici de vot portocaliu, mă predispune la indigestie. Nu mai sunt dispus să votez cu indiferent cine, numai pentru că dracul din tabăra cealaltă este mai negru decît cel din tabăra cu care cred idioţii de politruci că voi vota. Nu ştiu dacă fac parte din massa celor care pot clinti nesimţirea celor care ne cer votul şi îl obţin. Ştiu numai că pe votul meu, nu mai poate nimeni să conteze ne-condiţionat. Se aude ? Ştiu că nu se prea aude, dar asta nu mă va împiedica să urlu : ajunge nesimţitilor, ajunge. Mai avem şi noi, electoratul o viaţă de trăit. Atîta cum şi cîtă mai E. Faceţi-vă curat în grajdurile pe care le populaţi cu aleasă nesimţire, sau degajati terenul politic. Aşa că vedeţi cum vă faceţi curăţenie prin partid/e. Mai lăsaţi gloabele să se odihnească, mai scoateţi la pensie mîrţoagele îmbătrînite-n rele şi mai ales, alegeţi şi voi să vă/ne conducă trăsura comună, nişte bidivii ceva mai proaspeţi, care chiar dacă nu sunt numai tineri, măcar să fie nepătaţi. Expectativele electoratului nemituibil cu mici, bere, andrele sau cu sacoşe pline de ulei slinos sau zahăr expirat, trebuie să fie luate în considerare. Trebuie ! Se aude ? Sper că se aude. Sper că se aude pentru că momentul în care ne veţi chema din nou la urne, nu e chiar atît de departe cum credeţi voi. E posibil să fie mult mai aproape decît vă puteţi voi închipui, aleşilor dintre aleşi. Muuuuuuuult mai aproape.

ps. postul acesta nu înseamnă că nu voi updata postul anterior. Înseamnă că încă mai am un ochi aţintit şi pe dumnealor, aleşii neamului.

Read Full Post »