Incipit 9. Italo Calvino
Cînd începem să ne dăm seama că lumea înconjurătoare n-ar avea sens, dacă nu s-ar reflecta în tărtăcuţele noastre, începem să punem lungul şir de întrebări care ne vor urmări o viaţă întreagă : cine suntem ? de ce suntem ? ai cui suntem ? suntem rodul unei iubiri ? ai unui viol ? ai unui incest ? ai unei căsătorii de conivenţă ? Tînărul Nacho încearcă să afle răspunsul la aceste întrebări, pe care tatăl său nu il spusese nici măcar în clipa morţii. Nici măcar mama sa, o indiancă, nu vrea să-l recunoască. Ura că Nacho-tatăl o violase încă nu se stinsese deşi trecuseră 16 ani de la naşterea fiului său, Nacho. Era aşadar tatăl său un alb ? Cine mai ştie ? De la cucerirea spaniolilor, albii se amestecaseră cu indiencele iar indienii cu albele. De ce plecase tatăl său din locurile sale natale ? Pentru că Faustino Higueras îl provocase la un duel, în jurul unei gropi pe care o săpaseră amîndoi. Unul dintre ei urma să intre în groapă, iar celălalt ar fi trebuit să plece din locurile acelea. Tatăl său învinsese, dar mormîntul era în continuare, gol. Înviase Faustino ? Aşa se nasc legendele. Nimeni nu ştie dar, lîngă mormîntul gol, apare un alt tînăr care îl întreabă : – Nacho Zamora, cu ce drept te-ai atins de sora mea ? Ura sa sclipeşte reflectată pe tăişul cuţitului pe care îl ţinea în mîna hotărîtă să ucidă. Groapa aceea goală, îşi aştepta încă locatarul.
Iar noi, ne vom întoarce la Cititorul nostru. Autorităţile din Ataguitania, îi promiseseră eliberarea cu condiţia ca acesta să accepte o „misiune secretă cu caracter oficial”, într-o ţară îndepărtată, Ircania. La destinaţie este primit de Directorul General, Arcadian Porfirici. Care îl pune în temă. Poliţia este factorul unificator dintr-o lume ameninţată cu dezintegrarea. Numai un regim poliţienesc este în stare să aprecieze la justa valoare, greutatea cuvîntului tipărit. În biroul directorului, este un planiglob pe care ţările sunt evidenţiate după gradul de cenzură utilizat; de la cele cu cenzură totală, la cele cu libertate absolută în politica editorială. Totuşi. Între toate poliţiile din lume, este un acord tacit în ceea ce priveşte circulaţia cărţilor. Cărţile autentice trebuiesc confiscate şi înlocuite cu altele, care au titluri falsificate şi conţinut denaturat. Generos, îi oferă posibilitatea de a studia în biblioteca unde erau păstrate originalele. – Dar despre conjuraţia apocrifelor ştiţi ceva ? – Sigur că ştim. La un moment dat, îl capturasem chiar pe şeful organizaţiei, un adevărat Cagliostro, dar cînd ne-am dat seama că nu era mînat de ambiţie sau de lăcomia de bani, l-am lăsat să evadeze. Nu ne era de folos. Tot ceea ce facea el, făcea în încercarea de a recîştiga o femeie, care avea darul de a depista imediat o carte falsă de una autentică. Nu ştim mare lucru despre ea. Dar acest Cagliostro, se străduia să falsifice cît mai multe cărţi, numai ca să-i poată fi util, ei. Dar alta este problema acum. Ştim că un autor interzis la noi, tocmai este pe punctul de a termina o carte. Trebuie să punem, mîna pe ea, înainte să ajungă la publicul cititor. De noi, se fereşte, dar în dumneata are încredere; îţi va preda manuscrisul fără teamă. Vei călători cu un tren pînă la locul de întîlnire. De banca din parcul în care Cititorul aştepta, se apropie un tînăr bărbos. Era Anatoli Anatolin în persoană. Acesta începe să-i dea Cititorului diverse teancuri de foi scrise ascunse în diverse buzunare, dar înainte de a-i da întregul roman, apar doi agenţi care-l arestează. Cartea se numea în mod firesc, Ce poveste îşi asteaptă finalul ? îngîndurat, Cititorul se întreabă : oare femeia aceea înfofolită în blănuri pe care o zărise într-un tren care mergea în direcţie opusă, era Ludmila ?
Iar eu mă şi vă întreb : mai ţineţi minte că cenzura, nu a fost numai un subiect de roman?
