Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 5 februarie 2010

Luaţi cu treburile de zi cu zi, uităm de cei duşi dintre noi. Mai ales noi, bărbaţii, uităm. Femeile, ceva mai bisericoase, mai trag cu ochiul prin calendarele bisericeşti şi-şi mai trag de mînecă consorţii, că ar cam fi vremea să ne mai îngrijim şi de sufletele celor morţi, că merită şi ei săracii puţină amintire de prin partea viilor, măcar din timp în timp. Măcar de două ori pe an, înainte de Rusalii şi înainte de ziua rînduită de Biserică să se facă pomenirea celei de-a doua veniri a Domnului şi de înfricoşatoarea Sa judecată. Am putea noi să îi pomenim în fiecare sîmbătă, dar e prea mult pentru timpurile pe care le trăim. Morţii noştri pe care o să-i pomenim, au trudit o viaţă întreagă pentru noi, urmaşii lor, aşa cum trudim şi noi, pentru urmaşii noştri. Astăzi, e mbăta Morţilor. Cine încă nu este doborît de nevoi şi necazuri, şi mai are ce împărţi, mai pune cîte ceva prin oale şi tigăi la fiert şi la prăjit, face pachete în care mai pune ceva fructe şi ceva dulciuri, şi fuga la biserică, să-i miluiască pe sărmanii care vor ospăta în amintirea duşilor de pe această lume, de care ne mai amintim. Anul acesta, Sîmbăta Morţilor a fost socotită pe 6 februarie, pentru că nici ziua asta, ca şi ziua de Paşti, nu are dată fixă cum are Crăciunul. La Moşii de Iarnă, care este în sîmbăta dinaintea lăsatei postului de carne, Postul Paştelui, ne pomenim morţii pe care îi înşirăm pe cîte un pomelnic, care fiecare după puterile, mintea, şi inima sa. Ajută morţilor noştri pomenirea cu ceva ? Nu ştiu. Respectăm tradiţia. Dar conştiinţa noastră ar putea să fie ceva mai uşoară, iar cîţiva bătuţi de soartă, vor avea măcar o masă ceva mai cumsecade.Şi cîte o cană cu vin. Dumnezeu să-i odihnească pe moşii noştri. Amin !

Read Full Post »

Dacă tot a fost amintit de Italo Calvino în cartea sa (Dacă într-o noapte de iarnă un calator), Athanasius Kircher, ca ” inventator al teatrului polidictic” poate n-ar strica, să spunem cîteva cuvinte despre acest savant, comparat deseori cu Leonardo da Vinci. Pentru doritori, sunt disponibile pe Wikipedia o lungă listă cu lucrările sale, şi cîteva date sumare despre viaţa sa; din care eu reţin că, eclipsat fiind de apariţia raţionalismului prin Descartea, a fost repus în drepturi de-abia la sfirşitul secolului douăzeci, ca fiind ultimul renascentist. În cartea sa, Memoria vegetală (despre care am două postări şi un fragment – despre cartile cu insule –) , Umberto Eco punctează cîteva aspecte din activitatea lui Kircher. La fel ca şi Leonardo, Kircher a fost un precursor. Dar. Spune Eco : „Farmecul lui Kircher se datorează şi dificultăţii de a-l încadra într-o categorie”. În afară de reuşite, Kircher a avut şi numeroase rateuri, lucrările sale oscilînd între ştiinţific şi ficţional, el aparţinîndu-i deci categoriei denumite de francezi, „les fous litteraire”. Tocmai acestea îl interesează pe Eco. Mulţi savanţi, atunci cînd statutul academic nu le permite să avanseze teorii nesustenabile cu dovezi, apelează la romanul de ficţiune. Exemple avem destule. Eco însuşi, Eliade, Culianu, C. L. Dogson – cunoscut ca Lewis Caroll – mulţi alţii. Interesant este faptul că dacă în preocuparile sale, Kircher a ratat uneori finalitatea unor idei îndrăzneţe, a fost destul de aproape de reuşită. Dacă de exemplu a ratat complet descifrarea hieroglifelor, fără planşele sale, Champolion n-ar fi putut să aprofundeze subiectul şi n-ar fi găsit cheia potrivită pentru a descifra acele imagini. În cartea de care amiteşte Calvino, Ars magna lucis et umbrae, puţin i-a lipsit să descopere cinematograful. Cartea, plină de analiză combinatorică, încă îi mai uimeşte pe informaticieni. Tot el, înţelege că ciuma este produsă de microorganisme, care pot fi văzute la microscop. Se preocupă de astronomie, de vulcani, de maree, de curenţii oceanici, de eclipse, de străfundurile pămîntului, focuri de artificii, etcetera! A avut dreptate în unele privinţe, a greşit în altele. Spune Eco : Răutăcioşii vor spune că preocupîndu-se de prea multe domenii, statistic se putea uneori să nimerească, alteori nu, ca la jocurile de noroc. Un lucru este sigur. Athanasius Kircher a fost o personalitate interesantă, care s-a bucurat de preţuirea multor contemporani, printre care şi Leibniz. . Născut la graniţa a doua epoci ale enciclopediei, cea bazată pe informaţie rareori verificată amănunţit şi iluminism, în care enciclopedistul se baza pe munca unor experţi. „Kircher se găseşte la mijloc, între grija pentru exactitate a omului de ştiinţă …, şi imaginaţia povestitorului”.

Un sfat : nu căutaţi pe Google „teatru polidictic”. Google vă va trimite la pagina aceasta; eu am tras concluzia că termenul este inventat de Italo Calvino. Dumneavoastră ştiţi altceva ?

Read Full Post »

Orice carte are în mod firesc, un final. Unele cărţi s-au lipit de pana autorului şi nu se desprind decît după mai multe volume. Unele curg ca un roman-fluviu. Dar toate au un final. Unele au un final aşteptat, altele un final anunţat, bănuit, sau surprinzător. Cartea lui Italo Calvino, are mai multe finaluri. Unul anunţat de autor, dar zece dintre aceste finaluri aşteaptă răspuns de la fantezia fiecărui cititor în parte; cititorul care citeşte cartea, nu Cititorul din carte. Fiecare cititor este invitat să aleagă cum doreşte continuarea celor zece incipituri. Eu am ales altceva. Am ridicat mănuşa celor zece incipituri şi v-am arătat-o. Nu prea am ce să vă mai spun despre această carte. Decît că este una dintre cărţile de care te desparţi cu greu. Parcă n-ai mai vrea să se sfîrşească. Lumea este aşa cum ne-o închipuim fiecare dintre noi. Încurcată, complicată, cu şefi şi subalterni, ministere, şcoli sau magazine. E suportabilă totuşi pentru că există bibliotecile. Publice sau personale. În cărţi găseşti poveşti de viată, eroi care îţi stîrnesc fantezia, personaje care te alină, mituri care te cufundă în mister. Umberto Eco spunea – citez aproximativ – că un Necititor trăieşte o singură viaţă; cei care citesc, trăiesc viaţa tuturor personajelor din cărţile citite. Ajuns la bibliotecă, Cititorul încearcă săşi amintească ce carte ceruse şi nu reuşise pînă la urma sa o găsească. Nu mai ştia titlul. Nu mai ştia nici autorul. Tot ce-şi mai amintea, era o propoziţie stranie : „Dacă într-o noapte de iarnă un călător, În afara localităţii Malbork, indu-se de pe o coastă abruptă, Fără a se teme de vînt şi ameţeală, Priveşte în jos unde umbrele se-desesc, Într-o reţea de linii ce se leagă, Într-o reţea de linii ce se intersectează, Pe covorul de frunze luminate de lună, În jurul unei gropi goale, Ce poveste îşi aşteaptă finalul ?”. Chiar, orice poveste are un sfîrşit ? Poate că „sensul ultim la care trimit toate povestirile, are două feţe : continuitatea vieţii, inevitabilitatea morţii”. Cred că nu este greu de ghicit : Cititorul se va însura cu Ludmila. ” CITITOR şi CITITOARE, acum sunteţi soţ şi soţie. Un pat dublu, mare, e locul lecturilor voastre paralele. Ludmila îşi inchide cartea, stinge lumina, îşi lasă capul pe pernă, spune : – Stinge şi tu lumina. Nu eşti obosit de atîta citit ? Iar tu : – Încă o clipă. Aproape am terminat, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, de Italo Calvino”. Calvino spunea despre cartea sa, că este un roman despre plăcerea de a citi romane. Traducătorul acestei cărţi în limba română, spune că acesta este un roman despre frustrarea de a nu citi pînă la capăt. (prea?) Lungul şir de postări despre această carte a ajuns la final. Totusi. Cine are dreptate ?

Read Full Post »