În altă viaţă MARK LEVY

În anul 2000, la vîrsta de 39 de ani, după un parcurs de viaţă fascinant, debutează fulminant în literatură cu romanul ” Şi dacăe adevarat”, roman vîndut în 10 milioane de exemplare şi ecranizat de Steven Spielberg în 2005.

Dar pentru că astăzi este Valentine Day, ziua îndrăgostiţilor, se cuvin cîteva cuvinte despre o altă carte superbă de a sa, În altă viaţă. Publicata la Paris în 2004, şi la editura Trei în 2005, cartea aceasta este o poveste de iubire care transcende vremurile. Cartea în sine are mai mult o alură de roman poliţist cu mistere şi lucruri inexplicabile, este scrisă în stil alert şi captivant. Foarte pe scurt, doi tineri se întîlnesc în faţa unui tablou şi au sentimentul că se cunosc, dar nu ştiu de unde, poate din altă viaţă ? Cei care cred în metempsihoză, au oare dreptate ? Nu ştiu, dar ar fi tare frumos.

Jonathan, director de vînzări la o casa celebră de licitaţii, este pe punctul să dea lovitura pe piaţă, cu vînzarea unui tablou al unui pictor rus, tablou despre care se ştie că există, dar pe care nimeni nu reuşise să-l şi vadă. Prin relaţiile pe care le are, Jonathan dă de urma tabloului, şi însoţit de Peter, un expert în pictura acelui rus, pleacă să-l expertizeze. De aici, o sumă de peripeţii, cu personaje care sunt interesate atît de Jonathan, cît şi de tablou, cu lovituri de teatru, cu toată reţeta care face un roman ultravandabil.

Dar. Accentul romanului este pus pe altceva. Pe o idee superbă : sindromul deja–vu. Cu toţii am avut acest sentiment, măcar o dată. În pauza unei conferinţe la care participa, Jonathan are o discuţie cu o expertă de la un laborator din Yale. – Am auzit că deseori creierul nostru anticipează evenimentul care o să se petreacă. – Dimpotrivă, este o manifestare a memoriei. – Dar dacă încă n-am trăit un lucru, cum putem să ni-l amintim ? – Cine vă spune că nu l-aţi trăit ? … – Cum ajunge cineva să se ocupe de vieţile anterioare ? – Uitîndu-se la ceas şi nemulţumindu-se cu ceea ce vede acolo… Felul în care percepem timpul este greşit … Fiecare specie, fiecare individ, fiecare atom, traversează această dimensiune în mod diferit … – Credeţi într-adevăr, că după moarte, sufletele noastre supravieţuiesc ? – Un lucru nu încetează să existe numai pentru că nu-l vedem cu ochiul liber … Corpurile ne sunt limitate de forţele fizice care li se împotrivesc, dar sufletele noastre nu depind de ele  (aceste forţe) … Noi, oamenii, îmbătrînim, dar ele îşi schimbă mărimea, pe măsură ce adună amintiri. – Şi ce memorează ? – Călătoria pe care o fac prin Univers! Lumina pe care o absorb ! Genomul vieţii ! … Puţine suflete vor izbuti s-atingă scopul călătoriei : să parcurgă cercul complet al creaţiei. Sufletele sunt unde electrice … sufletul se teme de propriai dispersie, pentru că este o problemă de energie … Iata de ce are nevoie de un corp terestru … Cînd trupul nu mai conţine suficientă energie, el îl părăseşte şi-şi caută o nouă sursă de viaţă care îl va primi ca să–şi continue periplul … – Domnule Gardner (Jonathan), reluă ea, nu cred deloc în întîmplare … Reţineţi un lucru din tot ce v-am spus. Se întîmplă uneori, ca două suflete să se întîlnească pentru a nu mai forma decît unul singur. Şi-atunci, depind pentru totdeauna unul de celălalt. Sunt de nedespărţit şi se vor căuta neîncetat, din viaţă în viaţă. Dacă, în cursul unei existenţe terestre, o jumătate ar ajunge să se separe de cealaltă, să rupă jurămîntul care le leagă, cele două suflete s-ar stinge de îndată. Unul nu-şi poate continua călătoria fără celălalt. *

Mulţi ani mai tîrziu, într-un muzeu din Sankt Petersburg, doi tineri care veneau zilnic să privească un tablou, sunt abordaţi de conservatorul muzeului, care le înmînează un plic. – Domnul Peter Gwel ne-a pus să făgăduim, că dacă, într-o bună zi, o femeie al cărei chip va semăna în mod tulburator, cu acela al Tinerei cu rochia roşie, se va prezenta în faţa pînzei, să-i dăm bărbatului care o va însoţi o scrisoare scrisă chiar de el, domnul care a donat muzeului, acest tablou. Tînărul desfăcu scrisoarea. „Jonathan. Tot aşa te cheamă ? … de cînd ai plecat, am citit mereu … căutînd un mijloc de a pricepe … Sînt bătrîn de-acum, Jonathan, iar ceasul propriei mele plecări se apropie, dar, mulţumită vouă, sînt un bătrîn cu inima plină de o scînteie de lumină care o face să fie aşa de uşoară. Am iubit ! Şi oare toţi oamenii se pot duce avînd o aşa nepreţuită comoară ? … Prietenul tău, Peter”.