Copilul mamei

Cu cît mă străduiesc mai tare, cu atît mai puţin reuşesc să înţeleg de ce m-am născut eu definitiv, de-abia cînd a murit mama. Adică de-abia atunci cînd mama s-a lăsat pîna la urmă răpusă de boala sa necruţătorare, pentru că înţelesese în sfîrşit că nu mai trebuia să trăiască numai ca să aibă cineva grijă de mine în sensul domestic al cuvîntului. Puteam din acel moment să trăiesc şi fără să mai fie ea obligată să-mi gătească sau să-mi spele rufăria sau să fie grijulie să-mi calce pantalonii şi cămăşile. Nu numai că învăţasem să fac şi eu lucrurile acestea, dar pe deasupra mai găsisem şi o fată frumoasă, cuminte şi harnică, şi destul de inteligentă încît să se îndrăgostească de mine şi să mă iubească pînă la moarte. A mea sau a ei, dar asta nu mai contează. Contează numai că reuşisem să mă nasc definitiv. E drept că prima dată m-am născut, cînd am părăsit uterul mamei. Atunci, nu-mi amintesc prea bine să mă fi durut ceva. Eram totuşi prea mic. Ţipasem şi eu ca toţi copiii, dar, cine nu ştie că uneori copiii ţipă fără motiv ? Din cîte am aflat ulterior, ea, săraca mama, suferise durerile hărăzite de către bunul Dumnezeu, oricărei femei care aduce pe lume copii. Pe atunci, încă nu ştiam cum poate Dumnezeu să fie bun, şi să permită ca lumea să fie nedreaptă, ca femeile să nască în dureri, sau să se mai întîmple să moară copii nevinovaţi. Acum ştiu, dar încă nu sînt pregătit să vă destăinuiesc acest teribil secret. Poate mai tîrziu şi numai dacă ne împrietenim suficient, o să vă spun. Ştiu numai că a doua mea naştere s-a produs pe cînd aveam vreo nouă-zece ani, cînd l-am văzut pe tata cum o ştergea de-acasă pe-nserat, ca hoţii, cocoşat de două valize pe care le tîra după el, cu greutate. Eu mă jucam cu alţi copii de vîrsta mea de-a v-aţi ascunselea şi cum eram totuşi cel mai mic, eu trebuia să-i caut întotdeauna pe cei care se ascundeau. Şi iată minune ! În loc să-i descopăr pe copiii cu care mă jucam, l-am descoperit pe tata, care se ascundea de mine că pleca de-acasă pe–ascuns, ca să nu mă facă să sufăr. Bietul tata. În bunătatea sa, vroia să mă protejeze ! Eh, dar viaţa asta nu e dreaptă, aşa după cum bine ştiţi şi voi. Şiii, cînd în sfîrşit am înţeleees, căăă, tata pleacă totuşi definitiv de-acasăăă, am suferit. Mai degrabă ar fi trebuit să mă bucur, pentru că scăpam de bătăile cumplite pe care mi le trăgea uneori, din senin. Dar ce ştie un copil prost de nouă-zece ani ? Prost cum eram, în loc să mă bucur, am suferit. Şi cînd am fugit acasă pentru a vedea ce face mama, văzînd-o plîngînd, am izbucnit şi eu în plîns, mai mult aşaaa, din spirit de solidaritate. Abia mai tîrziu mi-am dat seama că-i lăsasem pe ceilalţi copii nedescoperiţi şi m-am temut ca nu cumva să se joace de-a v-aţi ascunselea toată noaptea, că mai ştii ce parinţi răi ar fi putut să aibă şi ei, şi să-i bată dacă lipseau de-acasă ? În fine. Cred că aţi înţeles că pînă să mă nasc definitiv deşi trăisem extrauterin înca de la prima mea naştere, numai viaţă nu era aceea. Trăisem aşa, în dorul lelii, nici mai prost dar nici mai deştept decît alţii. La fiecare consult medical, îi auzeam pe doctori cum le spuneau asistentelor lor, să treacă în fişa mea personală că eram inteligent peste medie, de parcă doctorii aceia ştiau ce este aceea o medie. Ştiau ? Ce să-i răspund eu prietenelui meu din copilărie la aceste întrebări ? Eu văzusem scena aceea şi plecasem acasă. De plictiseală, nu de frică. Pe mine tata nu mă bătea niciodată. Mă ignora. Ce să-i răspund prietenului meu ?