Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 17 februarie 2010

Cînd începe un bărbat să simtă că a început să îmbătrînească ? Atunci cînd trecutul său devine prezent, iar prezentul este confuz şi se transformă într-un viitor straniu. Rătăcind singur pe străzi, Oliveira se gîndeşte intens la Maga şi la copilul ei, ştiind prea bine că nu facuse destulă dragoste cu ea, iubita sa, gîndind în sinea sa tristă : – Maga, Maga, mă doare lipsa ta peste tot. Noi oamenii, ne lipsim prea mult unii altora, pentru că nu suntem decît suma singurătăţilor noastre. Chiar şi căsătoria este un fel de singurătate împărtăşită, în mijlocul singurătăţilor celorlalţi. Cum iau naştere gîndurile în tărtăcuţele noastre ? Cine vrea, poate să afle citind capitolul 62. Apoi, să-mi explice şi mie, că eu n-am priceput nimic. Gîndesc, deci ştiu că sînt trist. Unde se poate camufla cel mai bine o singurătate ? În mijlocul unei mulţimi de oameni, într-o sală de spectacol, unde o sumă de oameni însinguraţi, privesc la singurătatea celor care încearcă să le risipească singurătatea. În sala în care intrase, nu erau mai mult de vreo 20 de oameni, care singuri, care perechi însingurate. Peste puţină vreme, un personaj cam bătrîior, vine şi anunţă spectatorii că pianista-compozitoare-de-avangardă … acompaniată de … va interpreta … Concertul începe cu zgomotul savant dozat iscat prin trîntirea unei uşi cu toată puterea şi continuă cu 32 de acorduri care se succed la intervale de timp neregulate, în contratimp cu unii dintre spectatori, care încep să plece ca săşi plimbe însingurările prin alte locuri. Apoi, urmează alte şi alte piese, pîna cînd şi ultima pereche dă bir cu fugiţii în tăcere, iar un domn destul de manierat pleacă ţinîndu-şi mîna la gură ca săşi mascheze hohotele de rîs. Rămas singur, Oliveira zice tare : – Bra-Vo ! ştiind că nu avea sens să aplaude. Politicos, se oferă să o conducă pe artistă acasă, iar pe drum aceasta îl împovărează cu trista ei poveste : că prezentatorul, soţul ei, imediat după ce anunţă spectacolul, pleacă şi se întîlneşte cu tot felul de nenorociţi, pederastul naibii şi îi duce acasă în patul lor, afurisitul, dar poate că astăzi nu a gasit pe nimeni şi dacă ar vrea, ar putea să urce sus la ei, să bea un pahar, că vremea asta este friguroasă, şi a început şi ploaia, dar uite că nenorocitul s-a încuiat în casă cu cine ştie ce alt pederast şi ce poate fi acum mai bun decît un pahar de coniac şi un ceai cald ?; dar doamnă, vă conduc eu la un hotel în cazul acesta, că eu nu am locuinţă şi nu puteţi să staţi toată noaptea pe străzi. – Tu să mă duci pe mine la hotel ? Pe mine ? Eu fosta Melodie De Aur ? Doamnă dar nu … vă rog… aţi înţeles greşit … adică … -Tu să mă duci la hotel ? Pe mine ? # În micuţa sa cămăruţă, Maga îşi îngrijeşte copilul cam bolnavior, şi declamă catre Ossip Gregorovius :- Fericirea e a unei singure fiinţe, nefericirea pare a fi a tuturor. – Dar voi, păreţi a fi perechea ideală. – Horaţio n-o să se întoarcă. – Pot eu să stau şi să am grijă de Rocamadour. – Nu mi-e somn, dar poţi să stai dacă vrei. Ca să treacă timpul mai uşor, pun muzică în surdină. Un vecin, foarte bătrîn, începe să bată în tavan. Maga plînge. Ossip o pune pe genunchii săi şi îi mîngîie părul. Pare a fi o banală scenă domestică. Totuşi, Oliveira vine. Ud. Încet, grupul se adună. Ronald cu Babs şi ceilalţi. Ca de obicei, încep discuţiile. De ce a trebuit să inventăm Edenul şi să trăim apoi cu nostalgia paradisului pierdut ? Nu cumva specia a apucat-o pe un drum greşit ? De ce se agaţă omul cu disperare de ştiinţă ? Cum este definibilă o coincidenţă ? Ce este o realitate ? Ce este speranţa ? – Dintre toate sentimentele noastre, singurul care nu ne aparţine, este speranţa. Speranţa aparţine vieţii, e viaţa însăşi, care se apără. – Atunci de ce se sinucid unii ? Batrînul devine din ce în ce mai isteric. Oliveira, se ridică şi pleacă. Ştia că Maga, ridicată în capul oaselor îl privea. Traseu urmat : 21, 22, 62, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 130 Am sărit peste : 79, 134, 141, 109.

Read Full Post »

Da, petrecerea continuă. Nu este chiar o petrecere, este o simplă beţie cu vodcă, jazz şi cafea, în semiobscuritatea plină de fum de ţigară, a unei camere în care noncorformismul este la el acasă, fără să se ajungă totuşi ! la libertinaj. Sigur, perechile se despart temporar, fiecare EA, se aciuează pe lîngă un EL, altul decît cel de toate zilele, cei care au venit singuri suferă ca de obicei în tăcere, dar tot e ceva : măcar nu-şi plîng de milă acasă, fără ţipenie lîngă ei. Satchmo, Armstrong, se aud în surdină, totul predispune la tot felul de idei, care mai de care mai bizare. – Povesteşte, îi spune Gregorovius, Magăi. – Ce să povestesc ? – Viaţa ta din Buenos Aires, de pînă să vii aici, la Paris. Maga îi spune cum a rămas fără mamă de cînd era o fetiţă destul de mică şi cum tatăl ei o bătea fără motiv şi cum un negru se certa ce negresa lui în aceeaşi curte, după care se îmbătau şi cîntau toată noaptea jazz … Oliveira priveşte fascinat-oripilat, nişte fotografii pe care i le arată Wong; vai, cum pot oamenii să le facă aşa ceva altor oameni ? Oare aş fi putut să privesc fotografii în care să-l văd pe tata, sau pe un frate, sau pe un prieten, sau pe o rudă oarecare, torturat ? Alcoolul li se suise la cap. Ca să fii tîmpit de-a binelea bunăoară, e musai să-i citeşti pe toţi rinţii Bisericii, pe Platon, sau pe Plotin !!? iar la urmă, îndopat cu erudiţie înaltă, sa te întrebi doct : – Oare la ce se gîndea Hristos în pat, înainte de a adormi ? Babs iar începe să plîngă, deşi Ronald îi mîngîia şoldul şi era tare plăcut, chiar i se aşezase cîteva momente în poala, dar uite, Ossip este totuşi prea trist. Oare de ce ? Hei, pe unde a dispărut Wong ? Parcă se lăudase că o să mai facă nişte cafea. – Ce-i povesteşti lui Gregorovius ? – Tocmai îi explicam cum m-a violat negrul acela într-o noapte cînd tata s-a îmbătat şi nu s-a mai întors de la cîrciumă. Vrei să-i relatez în amănunt ? – Relatează-i sigur, de ce nu. Oricît ar fi frigul de afară de respingator, tot trebuie cumva să pleci şi să ajungi acasă într-un tîrziu. A doua zi, în cămăruţa în care Maga îşi creştea copilul încă de faşă, Oliveira revarsă asupra ei acuzaţii : – Ştiam că te culci şi cu el – De cînd suntem împreună nu m-am culcat cu nimeni în afară de tine. – Şi de unde ai colierul colierul ? – De la Ossip. Mi l-a dăruit cînd a auzit cum am fost deflorată de sălbaticul acela. Dar, mi-ai dat o idee. Poate am să mă culc cu el. Oliveira ? Gînduri negre de bărbat nesigur. Cîţi au mai fost înainte ? Cum au fost ? Femeile sunt mult mai reţinute în această privinţă. Mai naturale. Ele ştiu instinctiv că orice relaţie se poate destrăma dacă nu treci firesc peste astfel de lucruri. – Ies puţin să dau o raită. – Dacă pleci, să nu te mai întorci. Amîndoi ştiu că ceva s-a rupt. Rememorează locuri pe unde au hoinărit împreună. Hotelul unde au făcut dragoste întîia oară. Locurile de unde au privit Sena. Cafenelele în care au rîs fără griji. Locurile în care s-au simţit fericiţi şi liberi. Ea ştie că el va pleca. El ştie că nu se va întoarce. Ştie ? Tare proşti mai sunt oamenii. Nu toţi, dar prea mulţi dintre ei. Trist. 13, 115, 14, 114, 15, 120, 16, 137, 17, 97, 18, 153, 19, 90, 20, 126. Ţopăim printre capitolele vieţii noastre, fără să ştim de ce.

Read Full Post »