ŞOTRON .7. Julio Cortazar

Cînd începe un bărbat să simtă că a început să îmbătrînească ? Atunci cînd trecutul său devine prezent, iar prezentul este confuz şi se transformă într-un viitor straniu. Rătăcind singur pe străzi, Oliveira se gîndeşte intens la Maga şi la copilul ei, ştiind prea bine că nu facuse destulă dragoste cu ea, iubita sa, gîndind în sinea sa tristă : – Maga, Maga, mă doare lipsa ta peste tot. Noi oamenii, ne lipsim prea mult unii altora, pentru că nu suntem decît suma singurătăţilor noastre. Chiar şi căsătoria este un fel de singurătate împărtăşită, în mijlocul singurătăţilor celorlalţi. Cum iau naştere gîndurile în tărtăcuţele noastre ? Cine vrea, poate să afle citind capitolul 62. Apoi, să-mi explice şi mie, că eu n-am priceput nimic. Gîndesc, deci ştiu că sînt trist. Unde se poate camufla cel mai bine o singurătate ? În mijlocul unei mulţimi de oameni, într-o sală de spectacol, unde o sumă de oameni însinguraţi, privesc la singurătatea celor care încearcă să le risipească singurătatea. În sala în care intrase, nu erau mai mult de vreo 20 de oameni, care singuri, care perechi însingurate. Peste puţină vreme, un personaj cam bătrîior, vine şi anunţă spectatorii că pianista-compozitoare-de-avangardă … acompaniată de … va interpreta … Concertul începe cu zgomotul savant dozat iscat prin trîntirea unei uşi cu toată puterea şi continuă cu 32 de acorduri care se succed la intervale de timp neregulate, în contratimp cu unii dintre spectatori, care încep să plece ca să–şi plimbe însingurările prin alte locuri. Apoi, urmează alte şi alte piese, pîna cînd şi ultima pereche dă bir cu fugiţii în tăcere, iar un domn destul de manierat pleacă ţinîndu-şi mîna la gură ca să–şi mascheze hohotele de rîs. Rămas singur, Oliveira zice tare : – Bra-Vo ! ştiind că nu avea sens să aplaude. Politicos, se oferă să o conducă pe artistă acasă, iar pe drum aceasta îl împovărează cu trista ei poveste : că prezentatorul, soţul ei, imediat după ce anunţă spectacolul, pleacă şi se întîlneşte cu tot felul de nenorociţi, pederastul naibii şi îi duce acasă în patul lor, afurisitul, dar poate că astăzi nu a gasit pe nimeni şi dacă ar vrea, ar putea să urce sus la ei, să bea un pahar, că vremea asta este friguroasă, şi a început şi ploaia, dar uite că nenorocitul s-a încuiat în casă cu cine ştie ce alt pederast şi ce poate fi acum mai bun decît un pahar de coniac şi un ceai cald ?; dar doamnă, vă conduc eu la un hotel în cazul acesta, că eu nu am locuinţă şi nu puteţi să staţi toată noaptea pe străzi. – Tu să mă duci pe mine la hotel ? Pe mine ? Eu fosta Melodie De Aur ? – Doamnă dar nu … vă rog… aţi înţeles greşit … adică … -Tu să mă duci la hotel ? Pe mine ? # În micuţa sa cămăruţă, Maga îşi îngrijeşte copilul cam bolnavior, şi declamă catre Ossip Gregorovius :- Fericirea e a unei singure fiinţe, nefericirea pare a fi a tuturor. – Dar voi, păreţi a fi perechea ideală. – Horaţio n-o să se întoarcă. – Pot eu să stau şi să am grijă de Rocamadour. – Nu mi-e somn, dar poţi să stai dacă vrei. Ca să treacă timpul mai uşor, pun muzică în surdină. Un vecin, foarte bătrîn, începe să bată în tavan. Maga plînge. Ossip o pune pe genunchii săi şi îi mîngîie părul. Pare a fi o banală scenă domestică. Totuşi, Oliveira vine. Ud. Încet, grupul se adună. Ronald cu Babs şi ceilalţi. Ca de obicei, încep discuţiile. De ce a trebuit să inventăm Edenul şi să trăim apoi cu nostalgia paradisului pierdut ? Nu cumva specia a apucat-o pe un drum greşit ? De ce se agaţă omul cu disperare de ştiinţă ? Cum este definibilă o coincidenţă ? Ce este o realitate ? Ce este speranţa ? – Dintre toate sentimentele noastre, singurul care nu ne aparţine, este speranţa. Speranţa aparţine vieţii, e viaţa însăşi, care se apără. – Atunci de ce se sinucid unii ? Batrînul devine din ce în ce mai isteric. Oliveira, se ridică şi pleacă. Ştia că Maga, ridicată în capul oaselor îl privea. Traseu urmat : 21, 22, 62, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 130 Am sărit peste : 79, 134, 141, 109.