Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 20 februarie 2010

” Personajul meu nu este Isus”, a spus Pier Paolo Pasolini despre Oaspetele din cartea sa, Teorema. Este modest. Norman Mailer, îndrăzneşte ceva mai mult. Scrie o carte la persoana întîi : Evanghelia dupa Fiul, în care conformîndu-se fidel textelor canonice, propune perspectiva „principalului protagonist, cu temerile, îndoielile şi speranţele sale profund umane”. Redau integral primul capitol. 

 În zilele acelea, eu am fost cel care am venit din Nazaret ca să fiu botezat de Ioan în rîul Iordan. Iară Evanghelia după Marcu va spune că, atunci cînd m-am cufundat, cerurile s-au deschis şi eu am văzut Duhul ca un porumbel coborîndu-Se „. O voce puternică a rostit : ” Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”. Şi îndată Duhul m-a mînat în pustiu şi am stat acolo patruzeci de zile şi am fost ispitit de Satana. N-aş spune neapărat că evanghelia lui Marcu e falsă, dar exagerează în multe privinţe. Şi mai puţin temei aş pune pe Matei, Luca şi Ioan, care mi-au pus în gură vorbe nerostite de mine vreodată şi care au zis că aş fi fost blînd, cînd eu eram alb de furie. Cuvintele lor au fost scrise la mulţi ani după ce eu m-am fost dus şi nu fac decît să repete cele ce le-au fost spuse de către cei bătrîni. Cei foarte bătrîni. Pe asemenea poveşti nu trebuie să te bizui mai mult decît pe o tufă ce se smulge din rădăcinile ei şi se lasă purtată de vînt. Astfel că voi spune propria mea versiune. Pe aceia care s-ar întreba cum au ajuns cuvintele mele pe coala de hîrtie, îi voi îndemna să privească acest fapt ca pe o mică minune. ( La urma urmei, evanghelia mea va vorbi despre minuni.) Îndrăznesc totuşi să sper că mă voi ţine cît mai aproape de adevăr. Marcu, Matei, Luca şi Ioan au căutat la acea vreme săşi mărească parohia. Acelaşi lucru se poate spune şi despre alte evanghelii, scrise de alţi oameni. Unii dintre aceşti scribi se adresau numai acelor evrei care erau gata să mă urmeze după moartea mea, alţii propovăduiau numai pentru ne-evreii care îi urau pe evrei, dar aveau încredere în mine. Deoarece fiecare căuta să dea cît mai multă putere propriei sale biserici, cum ar fi putut să nu cadă în greşeala de a amesteca adevărul cu toate cele care nu erau adevărate ? Dar apoi, dintre toate bisericile astea a rămas una singură, şi ea a ales doar patru evanghelii, condamnîndu-le pe celelalte pentru că ar pune „vorbe sacre şi neîntinate” alături de „minciuni sfruntate”. Tot atît de adevarat este că, fie ele patru sau patruzeci de evanghelii alese, numărul lor tot nu ar ajunge. Căci adevărul este cu noi într-un loc, dar ascuns în altul. Ceea ce-mi rămîne mie să povestesc nu e nici simplu şi nici lipsit de surprize, dar e adevărat, cel puţin din cîte îmi aduc aminte.

Subscriu.

Read Full Post »

„Dumnezeu destabilizează. Iar Mesia, dacă ar coborî astăzi în lume, ar face acelaşi lucru. Personajul meu nu este Isus plasat într-un context modern, nici Eros identificat cu Isus, ci mesagerul unui Dumnezeu mînios, Dumnezeul Vechiului Testament, care se foloseşte de o prezenţă misterioasă pentru a le alunga muritorilor sentimentul de falsă siguranţă de sine, amorţeala conştiinţei care le permite oamenilor de bine, burghezilor, să vegheze liniştiţi, legănîndu-se cu iluzia că duc o viaţă autentică„. – spune Pier Paolo Pasolini despre cartea sa. Aşa să fie oare ?

După plecarea Oaspetelui, fiecare dintre membrii familiei rămîne pe gînduri. Existenţa lor fusese spartă în ţăndări iar fiecare dintre ei, încearcă săşi recompună viaţa.

Emilia îşi strînge toate lucruşoarele într-o valiză sărăcăciosă şi părăseşte casa pe furiş. Ajunsă la o răspîntie ezită. Încotro ? Amestecată printre anonimi ca şi ea, aşteaptă; soseşte un autobuz hodorogit, cu care se reîntoarce la matca, la locul în care a copilărit, se reîntoarce acasă. Intră în curtea în care doi copii se joacă, iar cîinele o adulmecă. Aşezată pe o băncuţă, priveşte spre casa de unde pe fereastră o privesc un bătrîn, o batrînă, o tînără soţie şi un bărbat. Nu vrea să intre în casă. Refuză hrana copioasă oferită şi se mulţumeşte numai cu ciorbă de urzici. Capătă faima de sfîntă. Face minuni. În sfîrşit, îşi împlineşte vocaţia sa bisericească, adînc îngropată printre îndatoririle sale de servitoare . Cînd vine vremea să moară, găseşte o groapă imensă pe care se străduia un excavator să o astupe, se ascunde pe fundul şi este acoperită de pămînt. La suprafaţă, urcă un firicel de apă care se transformă într-un izvoraş tămăduitor : sunt lacrimile Emiliei. Noua servitoare din casa de unde plecase, se numeşte bineînţeles, tot Emilia.

Odette. Retrăieşte iar şi iar, scena petrecută între tatăl său pe cînd era suferind, Oaspete şi ea. Retrăieşte scena de iubire dintre Oaspete şi ea. În sfîrşit, înţelege că EA ar fi trebuit săşi îngrijească tatăl cu devoţiune mergînd pînă la a lua suferinţa acestuia asupra sa. Nu asta îi învăţau cei de la Institutul Surorilor Marceline ? Sub o puternică autosugestie, Odette cade la pat şi este transportată la spital.

Pietro. Redeschide la nesfîrşit albumul de picturi pe care îl privea cu Oaspetele. Începe să picteze. Pleacă de acasă, îşi deschide un atelier de pictură şi pictează cu furie, pe carton, pe sticlă, pe lemne, pe orice. De fapt, ca orice tînăr, recrează lumea, asta este vocaţia sa.

Lucia. Zilnic rătăceşte pe străzi cu automobilul în căutare de aventuri cu tineri. La sfîrşitul fiecărei aventuri, intră într-o capela şi se roagă îndelung.

Paolo. Este cuprins de remuşcări că atît de mulţi oameni mai ales tineri sunt atît de săraci. Se hotăraşte săşi doneze fabrica muncitorilor. ( Din cîte ştiu, autorul se înspiră aici dintr-un fapt real – Frost). Este lesne de observat că de fapt apropierea Oaspetelui de fiecare dintre aceste personaje, a descătuşat dorinţele sau chiar vocaţia lor, reprimate prin convenienţele sociale făcîndu-i să-şi trăiască viaţa aşa cum doresc. E bine ? E rău ? Rămîne de văzut.

De ce sunt scandalizaţi criticii lui Pasolini de arta sa ? Pentru că într-un capitol, descrie o posibilitate halucinantă ( care se pare că se întîmplă în unele familii), ca în această familie burgheză, după plecarea Oaspetelui, lucrurile să scape de sub orice control. Dacă Lucia tot aprecia amorul cu cei mai tineri, de ce nu ar fi unul dintre ei chiar propriul său fiu ? Sau dacă Odette tot s-a dăruit Oaspetelui pentru că i-a salvat tatăl, de ce nu s-ar da direct tatălui şi în acest fel vindecîndu-l ?

Mai departe poate săşi imagineze fiecarece doreşte. Pier Paolo Pasolini arată cu rigoare şi exactitate ca într-o teoremă matematică : racilele omenirii sunt aceleaşi, indiferent dacă Mesia a venit sub chipul lui Cristos, cum cred unii, sau se mai lasă încă aşteptat, aşa după cum cred alţii. Dar nu pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu. Iar poştasul de la începutul povestirii, Angelino, este chiar mesagerul Său.

Read Full Post »