Andrei Codrescu WAKEFIELD

Născut la Sibiu în 1946, emigrează în Statele Unite în 1966, unde ajutat de Mircea Eliade, capătă un post de redactor la National Public Radio, comentariile sale fiind dintre cele mai apreciate de marele public. A fost Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge. Autor a multor volume de poezii şi a multor romane, unele traduse şi în româneşte, cum ar fi Contesa sîngeroasă, Casanova în Bohemia, sau Mesi@.

Tema acestei cărţi este tot una existenţialistă : „Wakefield, … duce o viaţă tihnită la New Orleans printre cărţi … cînd Diavolul – pradă depresiei din pricina birocraţiei şi a concurenţei dure de pe lumea cealaltă – îi face o vizită şi îi acordă un an pentru a găsi un mod de viaţă autentic, altminteri urmînd să-i ia sufletul” – citesc pe pagina de gardă. WaW ! Pe toţi dracii ! Ăsta da, subiect ! Spre deosebire de Oaspete, (vezi Teorema şi Teorema 2. Pier Paolo Pasolini) care este un trimis ceresc şi care nu-şi trădează intenţiile, Diavolul spune cinstit, negustoreşte ce vrea.

Ce s-ar întîmpla dacă aţi fi protagonistul unei întîmplări de felul acesta ? „Într-o zi, se arată diavolul. – Am venit să te iau. – Nu sînt gata, zice Wakefield. – De ce nu ? N-ai nici-un motiv să trăieşti. Wakefield se scandalizează. – Eşti într-o dungă ? Cum poţi spune aşa ceva unui bărbat în floarea vîrstei ? – Eşti un ratat. E timpul să mori”.

Pe naiba, îmi vine mie să ricanez. Ştie domnu’ diavol că nu am eu motive să trăiesc ! Ete na ! Ba am un milion de motive să trăiesc şi pînă la urmă chiar aşa, cine are chef să se ducă la dracu’? Wakefield în nici-un caz. Bravos domnule Wakefield. Eşti un personaj de ispravă. Sătănicilă habar nu are de nimic. E doar un biet birocrat care are o norma de suflete de luat. Deşi nu are nici-o obligaţie legală de a se tîrgui cu domnul Wakefield , Întunecatul îi face un hatîr. Spre deosebire de ăia care nu cred în el şi pe care îi ia cu toptanul, cu ăsta care crede în el, poate să stea măcar o leacă de vorbă, mai ales că ştie că o să-i ofere un pahar de scotch fin.

Îl chestionează : la ce mai trăieşte ? Famile n-are, cu fie-sa vorbeşte numai din an în paşti, prieteni n-are, din casă nu prea iese, nu s-a săturat să citească toata ziulica tot felul de cărţi ? Şi pînă la urmă ce! n-a aflat din cărţi că poate să citească şi decorporalizat fiind ? Şi mai închide naibii celularul ăla că mă scoate din minţi ! – Păi închide–l şi singur dacă te deranjează, că la tine sunt toate cele puteri.- Pe dracu’ la mine ! N-am nici-o putere asupra computerelor, celularelor, internetului, comunicaţiilor prin satelit şi a televiziunii prin cablu. Aici, alţi Tartori operează, unii de generaţie nouă, zice cu obidă Sarsailă. Hai, fie, îţi mai acord un an, da’ va trebui să te plimbi de colo-colo şi să-mi aduci cîte un cadou mai deosebit de peste tot. Şi mai toarnă naibii un pahar de scotch, că n-o să ajungi sărac din atîta lucru. Şi nu te mai lua după tîmpeniile din Faust sau din Maestrul şi Margareta. Alea sunt simple scorneli. Interesante, dar scorneli.

Ia uită-te pe fereastră. Vezi cîrdul acela de fete ? Stau la coadă să capete un rol într-un film. Eu sînt regizorul, şi rolul l-am atribuit de mult. Dar ce! crezi că numai de suflete are un Diavol nevoie ? Stai cu nasul prea mult în cărţi amice. He he heeee !