Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for februarie 2010

” Personajul meu nu este Isus”, a spus Pier Paolo Pasolini despre Oaspetele din cartea sa, Teorema. Este modest. Norman Mailer, îndrăzneşte ceva mai mult. Scrie o carte la persoana întîi : Evanghelia dupa Fiul, în care conformîndu-se fidel textelor canonice, propune perspectiva „principalului protagonist, cu temerile, îndoielile şi speranţele sale profund umane”. Redau integral primul capitol. 

 În zilele acelea, eu am fost cel care am venit din Nazaret ca să fiu botezat de Ioan în rîul Iordan. Iară Evanghelia după Marcu va spune că, atunci cînd m-am cufundat, cerurile s-au deschis şi eu am văzut Duhul ca un porumbel coborîndu-Se „. O voce puternică a rostit : ” Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”. Şi îndată Duhul m-a mînat în pustiu şi am stat acolo patruzeci de zile şi am fost ispitit de Satana. N-aş spune neapărat că evanghelia lui Marcu e falsă, dar exagerează în multe privinţe. Şi mai puţin temei aş pune pe Matei, Luca şi Ioan, care mi-au pus în gură vorbe nerostite de mine vreodată şi care au zis că aş fi fost blînd, cînd eu eram alb de furie. Cuvintele lor au fost scrise la mulţi ani după ce eu m-am fost dus şi nu fac decît să repete cele ce le-au fost spuse de către cei bătrîni. Cei foarte bătrîni. Pe asemenea poveşti nu trebuie să te bizui mai mult decît pe o tufă ce se smulge din rădăcinile ei şi se lasă purtată de vînt. Astfel că voi spune propria mea versiune. Pe aceia care s-ar întreba cum au ajuns cuvintele mele pe coala de hîrtie, îi voi îndemna să privească acest fapt ca pe o mică minune. ( La urma urmei, evanghelia mea va vorbi despre minuni.) Îndrăznesc totuşi să sper că mă voi ţine cît mai aproape de adevăr. Marcu, Matei, Luca şi Ioan au căutat la acea vreme săşi mărească parohia. Acelaşi lucru se poate spune şi despre alte evanghelii, scrise de alţi oameni. Unii dintre aceşti scribi se adresau numai acelor evrei care erau gata să mă urmeze după moartea mea, alţii propovăduiau numai pentru ne-evreii care îi urau pe evrei, dar aveau încredere în mine. Deoarece fiecare căuta să dea cît mai multă putere propriei sale biserici, cum ar fi putut să nu cadă în greşeala de a amesteca adevărul cu toate cele care nu erau adevărate ? Dar apoi, dintre toate bisericile astea a rămas una singură, şi ea a ales doar patru evanghelii, condamnîndu-le pe celelalte pentru că ar pune „vorbe sacre şi neîntinate” alături de „minciuni sfruntate”. Tot atît de adevarat este că, fie ele patru sau patruzeci de evanghelii alese, numărul lor tot nu ar ajunge. Căci adevărul este cu noi într-un loc, dar ascuns în altul. Ceea ce-mi rămîne mie să povestesc nu e nici simplu şi nici lipsit de surprize, dar e adevărat, cel puţin din cîte îmi aduc aminte.

Subscriu.

Read Full Post »

„Dumnezeu destabilizează. Iar Mesia, dacă ar coborî astăzi în lume, ar face acelaşi lucru. Personajul meu nu este Isus plasat într-un context modern, nici Eros identificat cu Isus, ci mesagerul unui Dumnezeu mînios, Dumnezeul Vechiului Testament, care se foloseşte de o prezenţă misterioasă pentru a le alunga muritorilor sentimentul de falsă siguranţă de sine, amorţeala conştiinţei care le permite oamenilor de bine, burghezilor, să vegheze liniştiţi, legănîndu-se cu iluzia că duc o viaţă autentică„. – spune Pier Paolo Pasolini despre cartea sa. Aşa să fie oare ?

După plecarea Oaspetelui, fiecare dintre membrii familiei rămîne pe gînduri. Existenţa lor fusese spartă în ţăndări iar fiecare dintre ei, încearcă săşi recompună viaţa.

Emilia îşi strînge toate lucruşoarele într-o valiză sărăcăciosă şi părăseşte casa pe furiş. Ajunsă la o răspîntie ezită. Încotro ? Amestecată printre anonimi ca şi ea, aşteaptă; soseşte un autobuz hodorogit, cu care se reîntoarce la matca, la locul în care a copilărit, se reîntoarce acasă. Intră în curtea în care doi copii se joacă, iar cîinele o adulmecă. Aşezată pe o băncuţă, priveşte spre casa de unde pe fereastră o privesc un bătrîn, o batrînă, o tînără soţie şi un bărbat. Nu vrea să intre în casă. Refuză hrana copioasă oferită şi se mulţumeşte numai cu ciorbă de urzici. Capătă faima de sfîntă. Face minuni. În sfîrşit, îşi împlineşte vocaţia sa bisericească, adînc îngropată printre îndatoririle sale de servitoare . Cînd vine vremea să moară, găseşte o groapă imensă pe care se străduia un excavator să o astupe, se ascunde pe fundul şi este acoperită de pămînt. La suprafaţă, urcă un firicel de apă care se transformă într-un izvoraş tămăduitor : sunt lacrimile Emiliei. Noua servitoare din casa de unde plecase, se numeşte bineînţeles, tot Emilia.

Odette. Retrăieşte iar şi iar, scena petrecută între tatăl său pe cînd era suferind, Oaspete şi ea. Retrăieşte scena de iubire dintre Oaspete şi ea. În sfîrşit, înţelege că EA ar fi trebuit săşi îngrijească tatăl cu devoţiune mergînd pînă la a lua suferinţa acestuia asupra sa. Nu asta îi învăţau cei de la Institutul Surorilor Marceline ? Sub o puternică autosugestie, Odette cade la pat şi este transportată la spital.

Pietro. Redeschide la nesfîrşit albumul de picturi pe care îl privea cu Oaspetele. Începe să picteze. Pleacă de acasă, îşi deschide un atelier de pictură şi pictează cu furie, pe carton, pe sticlă, pe lemne, pe orice. De fapt, ca orice tînăr, recrează lumea, asta este vocaţia sa.

Lucia. Zilnic rătăceşte pe străzi cu automobilul în căutare de aventuri cu tineri. La sfîrşitul fiecărei aventuri, intră într-o capela şi se roagă îndelung.

Paolo. Este cuprins de remuşcări că atît de mulţi oameni mai ales tineri sunt atît de săraci. Se hotăraşte săşi doneze fabrica muncitorilor. ( Din cîte ştiu, autorul se înspiră aici dintr-un fapt real – Frost). Este lesne de observat că de fapt apropierea Oaspetelui de fiecare dintre aceste personaje, a descătuşat dorinţele sau chiar vocaţia lor, reprimate prin convenienţele sociale făcîndu-i să-şi trăiască viaţa aşa cum doresc. E bine ? E rău ? Rămîne de văzut.

De ce sunt scandalizaţi criticii lui Pasolini de arta sa ? Pentru că într-un capitol, descrie o posibilitate halucinantă ( care se pare că se întîmplă în unele familii), ca în această familie burgheză, după plecarea Oaspetelui, lucrurile să scape de sub orice control. Dacă Lucia tot aprecia amorul cu cei mai tineri, de ce nu ar fi unul dintre ei chiar propriul său fiu ? Sau dacă Odette tot s-a dăruit Oaspetelui pentru că i-a salvat tatăl, de ce nu s-ar da direct tatălui şi în acest fel vindecîndu-l ?

Mai departe poate săşi imagineze fiecarece doreşte. Pier Paolo Pasolini arată cu rigoare şi exactitate ca într-o teoremă matematică : racilele omenirii sunt aceleaşi, indiferent dacă Mesia a venit sub chipul lui Cristos, cum cred unii, sau se mai lasă încă aşteptat, aşa după cum cred alţii. Dar nu pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu. Iar poştasul de la începutul povestirii, Angelino, este chiar mesagerul Său.

Read Full Post »

Pier Paolo Pasolini ( 1922-1975). Scriitor, cineast şi eseist. A studiat literatura şi artele la Universitatea din Bologna. Activitatea sa artistică eseistică şi politică au avut ca dominantă o îndrăzneală şi o originalitate ieşite din comun.

 „În sînul unei familii înstărite din Milano, îşi face apariţia un tînăr misterios şi foarte atrăgător, care îi seduce fizic şi psihic pe toţi membrii acesteia : tatăl, mama, fiul, fiica şi servitoarea. Apoi dispare la fel de misterios cum apăruse, lăsîndu-i pe toţi pradă unui vis existenţial care ia locul vieţii conformiste în care se complăcuseră pînă atunci” – Bogdan-Alexandru Stănescu. Teorema, este un roman conceput în paralel cu turnarea controversatului film cu acelaşi nume, în 1968. Apărut la Polirom în 2007. 

Pe porţile unei uzine cenuşii, printre cohortele de muncitori mohorîţi, se scurge un Mecedes în care instalat comod la volan, proprietarul merge spre casă. Este tatăl. Pietro, fiul său dintîi, iese pe poarta liceului şi se îndreaptă spre casă, curtînd amuzat o colegă. Odette, sora sa, elevă la Institutul Surorilor Marceline, o fată inteligentă pînă la înţelepciune, se îndreaptă curtată de un coleg, spre casă. Acasă, Lucia, mamă şi soţie, sedentară, îşi alungă plictisul prin lecturi. Emilia, o servitoare cam bigotă de 38 de ani, serveşte prînzul familiei reunite, în grădină, tihna lor fiind întreruptă de poştaşul Angelino, care aduce o telegramă. Tatăl o deschide şi citeşte ; „Mîine voi fi la voi”, acoperind cu un deget, numele expeditorului.

 La vremea ceaiului, printre colegii lui Pietro şi ai Odettei, apare EL, tînărul Oaspete. De o frumuseţe scandalizantă, cu un aer de perfectă inocenţă, misterios. Nimeni nu ştie cine e.

După plecarea musafirilor, tînărul aşezat în grădină pe un fotoliu de răchită, citeşte. Este observat cu atenţie de Emilia, care coseşte iarba. Simţindu-se biruită de un sentiment nelămurit, fuge în cămăruţa sa şi se roagă îndelung; degeaba; ispita este mai puternică decît ea; încearcă să curme răul de la rădăcină cu un gest disperat : fuge la bucătărie şi încearcă să inhaleze gaze; dar Oaspetele, este deja lîngă ea, o ridică pe braţe şi o depune protector pe patul din cămăruţa ei, plină de icoane. Ea îl priveşte cu sfială. El o mîngîie cu un gest aproape matern, pe păr. „Dar nimic nu stă în calea iubirii lor, iar tînărul se lungeşte peste corpul femeii, oferindu-se dorinţei sale de a fi posedată de el.

 Sosesc alţi musafiri; casa devine neîncăpătoare, iar Oaspetele este cazat în camera lui Pietro. Cînd merg la culcare, fiecare în patul său, tînărul Oaspete se dezbracă firesc, rămîne gol şi se culcă, dar Pietro este încercat de un sentiment nelămurit de pudoare; în timp ce Oaspetele adoarme liniştit, Pietro se apropie de patul acestuia privindu-l fascinat şi printr-un gest necontrolat, trage pătura de pe trupul adormit, după care fuge în patul său şi se acoperă cu pătura sa pîna peste cap, ascunzîndu-şi jarul ruşinii care îi ardea în obraji. Oaspetele se trezeşte, se aşează pe marginea patului lui Pietro şi îi mîngîie părul, protector.

A doua zi, Oaspetele se joacă pe jumătate dezgolit în grădină cu un cîine vesel care latră fără griji. Lucia îl priveşte fascinată, apoi întră în micuţa cabană, unde pe pat se odihneau hainele băiatului care ar fi putut să îi fie fiu. Ca în transă, se urcă pe terasa cabanei şi se dezbracă privindu-l intens pe baiat; apoi aruncă la picioarele sale hainele care nu îi mai acopereau nurii, parcă strigînd sfidătoare : „Sînt aici !” Tînărul urcă pe terasă, o priveşte înţelegător şi o mîngîie protector, pe păr.

Este rîndul tatălui. Simte o „prezenţă ce nu are nici o semnificaţie şi care este totuşi o revelaţie”. O lumină care vine parcă din altă lume, îi învăluie pe tînărul Oaspete şi pe fiul său, care dorm îmbrăţişaţi în acelaşi pat. Înfiorat, aleargă în camera soţiei sale şi aproape o violează căutînd acolo, lumina de care fusese învăluit şi el. După zbuciumul nopţii, cade vlăguit la pat. Medicul pleacă neputincios ridicînd din umeri, dar rămîn de veghe la căpătîiul sau, Ospetele şi Odette. Privirile tatălui se îndreaptă rugătoare către tînărul Oaspete. Acesta îl îngrijeşte cu devoţiune şi în scurtă vreme, tatăl se simte iar în puteri.

Odette îl ia pe tînăr de mînă şi îl obligă să o urmeze în camera ei. Aici, alt Paradis vă gasi Odette decît cel învăţat de la Surorile Marceline.

 A doua zi, tatăl (Paolo) şi tînărul tac stînjeni în Mercedesul care îi ducea în afara localităţii, dar „înainte să fi luat hotărîrea, Paolo îl mîngîie pe tînăr. Maşina se opreşte la marginea rîului Po, iar pe iarba dintre copacii sîngerii, Paolo se apropie de tînăr cu un abandon cotropitor şi incert”. Simplu erotism decadent ? Nici vorbă. Vom vedea!

Read Full Post »

Cum poate fi, că eu nu mai sunt eu ?

O Doamne, o Doamne, o Doamne !

Cine m-a luat mie însumi,

cine mie mi-a fost mai drag

sau mai mult decît mine poate ce pot eu

O Doamne, o Doamne, o Doamne !

Cum îmi trece inima

cine nu pare că mă atinge ?

Ce este aceasta, Iubire ?

că în inimă mi-a intrat prin ochi,

pentru puţin spaţiu înăuntru pare să crească;

şi stă să iasă.

Michelangelo Buonarroti. 6 martie 1475 – 18 februarie 1564

Bateaux Mouche

se numeşte cea mai veche companie de vaporaşe cu care este musai să faci o plimbare pe Sena, de preferinţă după amurg, cînd Parisul este luminat feeric, şi parcă toată suflarea Parisului s-a adunat pe malurile Senei, unde lumea mănîncă şi bea într-o veselie fără de teama că ar putea fi amendată ca în România, dacă ai vrea să bei o sticlă de vin pe malul Dîmboviţei, iar acum, dacă scormonesc bine printre meandrele memoriei mele descătuşate, mi se pare că l-am zărit o clipă şi pe Oliveira înlănţuit cu o îmbrăţisare tandră de iubitoarea sa Maga, şi cred că am văzut-o şi pe Emanuelle cu Celestine al ei în momentele lor de iubire încă nedecăzută, iar vaporaşul răsună de strigătele de încîntare ale perechilor care dau frîu liber bucuriei de fi, de a se iubi, fără oprelişti de rasă, limbă sau religie, în timp ce trece pe sub toate podurile Senei, unde ecoul reverberează aproape la nesfîrşit, într-o simfonie de lumini revărsate din toate clădirile maiestuoase pe lîngă care treci, dar tot Tour Eiffel smulge ropote de admiraţie cu statura sa zveltă şi aproape trufaşă, iar toate vîrstele prezente aici, pe acest vapor încăpător, au plonjat definitiv în puritatea şi fericirea copilului ascuns în fiecare dintre noi, pentru că viaţa este bucurie, iubire şi lumină, fericire aievea, pe care o trăim simplu şi candid, cu toată puterea sufletului nostru cînd este luminos ca un Luceafăr al speranţei de vis împlinit, alături de fiinţa iubită pentru că, DA ! fără iubire, omul tare este singur şi pustiu, o, Doamne !

Read Full Post »

Am decis ca de la capitolul 42 să nu mai joc Şotron. Pînă la sfîrşitul capitolului 56 am să mă comport ca un cititor obişnuit, aşa cum a indicat J. Cortazar în îndrumarul de lectură pe care l-am citat integral în : Şotron.2.Julio Cortazar. Pînă la urmă, Oliveira fusese angajat la circ, deşi cam primea leafa de pomană, el mare lucru ne prea ştiind a face. Manolo îl ajutase deşi mai degrabă l-ar fi vrut ori plecat, ori să nu se fi întors. Încă de cînd îl aşteptase în port, ştiuse că Talita va fi suspendată între ei doi, cum am arătat în Şotron.9. Julio Cortazar. E limpede că Julio ştie destule despre România, doar îşi plasează acţiunea în anul morţii lui Dinu Lipatti – o spune chiar el, Cortazar . De ce tot revine Oliveira la iubirea sa pentru Maga ? E condamnat să rămînă veşnic în răspîntie ? Nu poate să meargă mai departe ? Proprietarul circului decide să vîndă şi să cumpere în schimb, sanatoriul de nebuni. Talita ar tocmai potrivită cu ştiinţa sa despre farmacie. Este acesta un pas înainte, sau circul era o nebunie încă şi mai mare ? Regulamentul spune că internaţii trebuie să consimtă la schimbarea proprietarului, la fel ca în orice democraţie, unde oamenii aleg singuri cine să îi călărească; tot un soi de circ, spre deosebire de tiranie, unde este oricum mult mai multă disciplină. Exact ca în orice campanie electorală, pacienţilor li se promit îmbunătăţiri. Sunt aceştia nebuni ? Cine ştie ? Unul vrea oranjadă, altul aşteaptă să moară cîinele, altul desenase un şotron şi juca neîncetat, devenind imbatabil. Oare Talita cînd juca şotron, semăna cu Maga ? – Aşadar semăn cu femeia aceea. – Puţin, da, zise Oliveira, dar n-are nici-o importanţă. Da. Talita juca şotron exact cum ar fi jucat Maga şi mai ştia şi Les Amants du Havre, ca Emanuelle. Sotron.8.Julio Cortazar. De cînd citise o ştire că pe Sena fusese văzută o femeie înnecată care semăna cu Maga, Oliveira începuse să creadă că Maga este moartă, dar o vedea peste tot. Oricare femeie putea fi Maga, sau Talita sau chiar Pola. Cum să-l facă pe Traveler să înţeleagă că acea sărutare pe care i-o daduse Talitei, putea să fie o sărutare dată oricărei femei, ca într-un joc de oglinzi multiple : Incipit 7-2. Italo Calvino, şi doar ăsta nu era un motiv să se lase înjunghiat; femeile sunt moartea Manolo. Iar Manolo încearcă să-l facă să-i promită că n-o să se arunce pe geam, chiar dacă în acest fel ajunge direct în CER, iar dacă vrea să ştie cum e cu substituirile, trebuie să-l consulte pe Dostoievski şi dacă tot insistă să o confunde pe Talita cu Maga, înseamnă că este deja nebun. „Aşa era, armonia dăinuie incredibil, nu există cuvinte ca să răspunzi bunătăţii celor doi care stăteau jos, privindu-l şi vorbindu-i din şotron, … Talita din pătratul numărul 3, iar Manolo era cu un picior la numărul 6, astfel că tot ce mai putea face el, era săşi fluture mîna dreaptă în chip de salut sfios şi să rămînă cu ochii la Maga, la Manu … să se aplece doar puţin în afară, gata, s-a sfîrşit”. ***

Am sărit peste capitolele : 125, 102, 80, 110, 111, 118, 119, 69, 89, 66, 129. La relectură, voi urmări traseul indicat de J. Cortazar. Probabil.

Read Full Post »

De ce tot sare Cortazar de la o temă la alta ? Pentru că joacă ŞOTRON. Vă place ? Bine. Acum avem de-a face cu un personaj nou : Traveler, care ura călătoriile, dar aşa se numea el. Un soi de om-bun-la-toate, fost conţopist angajat la un circ şi căsătorit cu o fostă farmacistă devenită şi ea, circăreasă. Revenit în Argentina, Horaţio se instalează într-o cameră situată vizavi de camera prietenului său Traveler, împreună cu Gekrepten, o fată care dacă nu excelează în făcutul dragostei, măcar are alte calităţi. Se pare că J. Cortazar chiar ştie cîte ceva despre România în afară de Şotron, cum am spus la postarea : Sotron.1. Julio Cortazar. Spre deosebire de mulţi alţii, el scrie la pagina 263 (cap.40) Bucureşti, nu Budapesta. Cinste lui ! Deocamdată Maga, este bine ascunsă de autor, pierdută în dilema că Horatio prea poetiza totul şi comunicarea dintre ei cam era în suferinţă, chiar şi Morelli ştia acest lucru cînd scria despre Geisenberg … … Oliveira se lăsa întreţinut de buna Gekrepten în aşteptarea unei slujbe care se lasă aşteptată; bineînţeles, citind. – Nu vorbeşti despre ce ai păţit în Franţa, spunea Traveler. – Nimic interesant. Du-te şi vezi dacă nu crezi. Ce poţi să faci dacă te plictiseşti ? Scotoceşti prin casă, pînă găseşti o cutie în care sunt cuie strîmbe şi teapuci să le îndrepţi pînă îţi umpli degetele de sînge. Sau inventezi titluri de prima pagină : A cazut turnul din Pisa. Dar cel mai bun lucru, este săţi faci un blog şi să te apuci să baţi cîmpii despre Calvino, Cortazar, Culianu, Eco, şi atîţia alţii. În blogroll am un opis al postărilor mele. Jucaţi Şotron ? Poftiţi de le citiţi vă rog. Sau, ca eroii nostri, te apuci să construieşti o punte între ferestrele de la care se priveau, pe care săşi poată face vizite, dacă nu voiau să urce şi să coboare cele trei etaje la care locuiau. Iată unul dintre aspectele realităţii la care m-am referit la postarea : Sotron.7. Julio Cortazar. O realitate absurdă, o dublă fractură de timp şi de spaţiu, un loc banal de omorît plictiseala prin îndreptarea de cuie sau aruncatul unor pacheţele de ceai de la o fereastră la alta. Şotron. Suspendată pe scînduri între cele două ferestre, Talita. La o fereastră, Horaţio Oliveira. La cealaltă, Manolo (Manu) Traveler. Cine mai avea nevoie de ceai ? Nimeni. Între timp, venise Gekrepten încărcată cu provizii. Talita întirziase pentru că se mişcase pe drumul spaţiu timp, cu încetineală de vierme. Dar, mult mai importantă este pînă la urmă, trăncăneala despre nimic a celor trei, care se întinde pe 25 de pagini. Credeţi că este uşor să scrii interesant atîtea pagini despre nimic ? Încercaţi vă rog! Sau trăncăneala despre fleacurile care ne consumă nouă viaţa : Vanghe de la ora 5, ce mai face paiaţa Prosty, Chuky loveşte şi ratează din nou, direcţia spre nicăieri în care mergem cu toţii, Popeye şi ciracii săi, et,ce,te,ra; sau, et,cetera; sau, et,ce,tera. Nu intereseaza pe nimeni că Talita putea să cadă şi să păţească cine ştie ce. Lumea este scandalizată că oferise un spectacol la înălţime cu pulpele goale, iar acesta nu este un exemplu bun pentru copii. – Dar copiii i-au mai văzut picioarele, doar lucrează la circ ! – Ei, şi ? Traseu : 37, 98, 39, 86, 40, 59, 41, 148.

Read Full Post »

29. Oliveira îl găseşte pe Ossip în cămăruţa Magăi. Da plecase. – Unde ? – Nimeni nu ştie precis. Poate la Monte Video ? – N-are ea bani pentru aşa ceva. Plecase vineri. După moartea subită a lui Rocamadour. Crezuse că Oliveira o părăsise pentru Pola. În cameră se aude în surdină, Noaptea Mea e Tristă. Maga îl lăsase să stea acolo în locul ei; ştia că nu prea mai avea bani; şi o mai aştepta şi pe mama sa Adgalle, să-l viziteze. (skip 107). 30+57. La priveghi, se petrecuse o scenă ciudată : cel mai tare dintre toţi plîngea Roland, Babs era geloasă, Maga surprinsă, toată lumea consternată. – Crezi că Adgalle va fi primită bine în club ? – Sigur că da, fără îndoială. Da. E limpede. Trebuie totuşi să spun cîteva cuvinte despre un Morelli care apare în capitolele pe care le tot sar : este un soi de expert în ubicuitate. Şi n-am nici-un chef să citez citatul de la 70 din Meister Eckhart. 31. – Tu întotdeauna laşi impresia că ceea ce cauţi, se află la tine în buzunar. Dacă ai fi puţin mai uman, am putea fi chiar prieteni, spune Ossip. – Mă duc să iau o sticlă de rachiu. La priveghi s-a baut tot ce era pe aici. Da. Aşa este. Maga a plecat luînd totul cu ea. În afară de o scrisoare(32) către Rocamadour. Lungă şi tristă scrisoare. (skip132). 33. Important este dacă Ossip este delicat sau sadic, gîndeşte Oliveira. Fleacuri; la 67- skip. 34. Ca să citeşti acest capitol trebuie să fii cel puţin nebun. Toate rîndurile sunt încurcate între ele. Ai timp de pierdut ? Descîlceşte-le din două în două. Eu le citesc în diagonală, nu aflu nimic, şi salut ! La 87 sînt versurile de la Baby When You Ain’t There. O să caut muzica pe Youtube. 35. La Club, Roland o consoleaza pe Babs care plînge iar. Bine, era şi cam beată, băuse singură jumătate de sticla de coniac, îl pălmuise pe Oliveira, Wong tot căuta să îi explice nu ştiu ce în particular, Maga a plecat, Oliveira … … … Se destramă clubul? skip121. După tentativa nereuşită de a o regăsi pe Maga la ea acasă, Oliveira reîncepe căutările. 36. Întii, merge la domiciliul Polei; crede că Maga trecuse pe aici. Nu reuşeşte să afle. Trist, i se destăinuie unui motan cît de greu îi va fi săşi ducă viaţa fără Maga, fără copilul mort, fără club, fără escapadele de la Pola. Bineînţeles, motanul cască alene, îl priveşte plictisit, şi pleacă. Oliveira coboară pe cheiul Senei şi se amestecă printre Les Clocharde. Fumează gînditor privind fluviul. De el se apropie o femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu un maldăr de fuste şi cu un palton slinos. Oliveira o priveşte şi exclamă : – Emanuelle ! – Cum de îmi ştii numele ? – Nu ştiu ! – V-am văzut adeseori împreună spune femeia, dar ea nu intra în vorbă decît atunci cînd era singură. Ca şi tine, acum. – Tu ai bani, zice femeia, ai putea cumpăra nişte vin. Umăr la umăr, deşartă sticla de vin; Emanuelle cîntă cît o ţine gura, Les Amants du Havre. Trupurile lor sunt din ce în ce mai apropiate. Dacă vrei, poţi să ignori mizeria umană : jegul, mirosurile nu mai înseamnă nimic, dacă nu le bagi în seamă. Ca să-l pedepsească pe omul său Celestine, care fugise cu o parte din conserve, Emanuelle începe să-l iniţieze pe Oliveira, în sexul practicat de oropsiţii sorţii, dar vine poliţia şi-i umflă pe amîndoi. Aşa se joacă Şotronul : arunci o pietricică sperînd să nimereşti Cerul, dar nimereşti în duba Poliţiei, împreună cu o vagaboandă şi cu nişte pederaşti. De acum, începe partea a treia a Şotronului, de care v-am povestit în : Şotron.2. Julio Cortazar.

 

Read Full Post »

Cînd începe un bărbat să simtă că a început să îmbătrînească ? Atunci cînd trecutul său devine prezent, iar prezentul este confuz şi se transformă într-un viitor straniu. Rătăcind singur pe străzi, Oliveira se gîndeşte intens la Maga şi la copilul ei, ştiind prea bine că nu facuse destulă dragoste cu ea, iubita sa, gîndind în sinea sa tristă : – Maga, Maga, mă doare lipsa ta peste tot. Noi oamenii, ne lipsim prea mult unii altora, pentru că nu suntem decît suma singurătăţilor noastre. Chiar şi căsătoria este un fel de singurătate împărtăşită, în mijlocul singurătăţilor celorlalţi. Cum iau naştere gîndurile în tărtăcuţele noastre ? Cine vrea, poate să afle citind capitolul 62. Apoi, să-mi explice şi mie, că eu n-am priceput nimic. Gîndesc, deci ştiu că sînt trist. Unde se poate camufla cel mai bine o singurătate ? În mijlocul unei mulţimi de oameni, într-o sală de spectacol, unde o sumă de oameni însinguraţi, privesc la singurătatea celor care încearcă să le risipească singurătatea. În sala în care intrase, nu erau mai mult de vreo 20 de oameni, care singuri, care perechi însingurate. Peste puţină vreme, un personaj cam bătrîior, vine şi anunţă spectatorii că pianista-compozitoare-de-avangardă … acompaniată de … va interpreta … Concertul începe cu zgomotul savant dozat iscat prin trîntirea unei uşi cu toată puterea şi continuă cu 32 de acorduri care se succed la intervale de timp neregulate, în contratimp cu unii dintre spectatori, care încep să plece ca săşi plimbe însingurările prin alte locuri. Apoi, urmează alte şi alte piese, pîna cînd şi ultima pereche dă bir cu fugiţii în tăcere, iar un domn destul de manierat pleacă ţinîndu-şi mîna la gură ca săşi mascheze hohotele de rîs. Rămas singur, Oliveira zice tare : – Bra-Vo ! ştiind că nu avea sens să aplaude. Politicos, se oferă să o conducă pe artistă acasă, iar pe drum aceasta îl împovărează cu trista ei poveste : că prezentatorul, soţul ei, imediat după ce anunţă spectacolul, pleacă şi se întîlneşte cu tot felul de nenorociţi, pederastul naibii şi îi duce acasă în patul lor, afurisitul, dar poate că astăzi nu a gasit pe nimeni şi dacă ar vrea, ar putea să urce sus la ei, să bea un pahar, că vremea asta este friguroasă, şi a început şi ploaia, dar uite că nenorocitul s-a încuiat în casă cu cine ştie ce alt pederast şi ce poate fi acum mai bun decît un pahar de coniac şi un ceai cald ?; dar doamnă, vă conduc eu la un hotel în cazul acesta, că eu nu am locuinţă şi nu puteţi să staţi toată noaptea pe străzi. – Tu să mă duci pe mine la hotel ? Pe mine ? Eu fosta Melodie De Aur ? Doamnă dar nu … vă rog… aţi înţeles greşit … adică … -Tu să mă duci la hotel ? Pe mine ? # În micuţa sa cămăruţă, Maga îşi îngrijeşte copilul cam bolnavior, şi declamă catre Ossip Gregorovius :- Fericirea e a unei singure fiinţe, nefericirea pare a fi a tuturor. – Dar voi, păreţi a fi perechea ideală. – Horaţio n-o să se întoarcă. – Pot eu să stau şi să am grijă de Rocamadour. – Nu mi-e somn, dar poţi să stai dacă vrei. Ca să treacă timpul mai uşor, pun muzică în surdină. Un vecin, foarte bătrîn, începe să bată în tavan. Maga plînge. Ossip o pune pe genunchii săi şi îi mîngîie părul. Pare a fi o banală scenă domestică. Totuşi, Oliveira vine. Ud. Încet, grupul se adună. Ronald cu Babs şi ceilalţi. Ca de obicei, încep discuţiile. De ce a trebuit să inventăm Edenul şi să trăim apoi cu nostalgia paradisului pierdut ? Nu cumva specia a apucat-o pe un drum greşit ? De ce se agaţă omul cu disperare de ştiinţă ? Cum este definibilă o coincidenţă ? Ce este o realitate ? Ce este speranţa ? – Dintre toate sentimentele noastre, singurul care nu ne aparţine, este speranţa. Speranţa aparţine vieţii, e viaţa însăşi, care se apără. – Atunci de ce se sinucid unii ? Batrînul devine din ce în ce mai isteric. Oliveira, se ridică şi pleacă. Ştia că Maga, ridicată în capul oaselor îl privea. Traseu urmat : 21, 22, 62, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 130 Am sărit peste : 79, 134, 141, 109.

Read Full Post »

Da, petrecerea continuă. Nu este chiar o petrecere, este o simplă beţie cu vodcă, jazz şi cafea, în semiobscuritatea plină de fum de ţigară, a unei camere în care noncorformismul este la el acasă, fără să se ajungă totuşi ! la libertinaj. Sigur, perechile se despart temporar, fiecare EA, se aciuează pe lîngă un EL, altul decît cel de toate zilele, cei care au venit singuri suferă ca de obicei în tăcere, dar tot e ceva : măcar nu-şi plîng de milă acasă, fără ţipenie lîngă ei. Satchmo, Armstrong, se aud în surdină, totul predispune la tot felul de idei, care mai de care mai bizare. – Povesteşte, îi spune Gregorovius, Magăi. – Ce să povestesc ? – Viaţa ta din Buenos Aires, de pînă să vii aici, la Paris. Maga îi spune cum a rămas fără mamă de cînd era o fetiţă destul de mică şi cum tatăl ei o bătea fără motiv şi cum un negru se certa ce negresa lui în aceeaşi curte, după care se îmbătau şi cîntau toată noaptea jazz … Oliveira priveşte fascinat-oripilat, nişte fotografii pe care i le arată Wong; vai, cum pot oamenii să le facă aşa ceva altor oameni ? Oare aş fi putut să privesc fotografii în care să-l văd pe tata, sau pe un frate, sau pe un prieten, sau pe o rudă oarecare, torturat ? Alcoolul li se suise la cap. Ca să fii tîmpit de-a binelea bunăoară, e musai să-i citeşti pe toţi rinţii Bisericii, pe Platon, sau pe Plotin !!? iar la urmă, îndopat cu erudiţie înaltă, sa te întrebi doct : – Oare la ce se gîndea Hristos în pat, înainte de a adormi ? Babs iar începe să plîngă, deşi Ronald îi mîngîia şoldul şi era tare plăcut, chiar i se aşezase cîteva momente în poala, dar uite, Ossip este totuşi prea trist. Oare de ce ? Hei, pe unde a dispărut Wong ? Parcă se lăudase că o să mai facă nişte cafea. – Ce-i povesteşti lui Gregorovius ? – Tocmai îi explicam cum m-a violat negrul acela într-o noapte cînd tata s-a îmbătat şi nu s-a mai întors de la cîrciumă. Vrei să-i relatez în amănunt ? – Relatează-i sigur, de ce nu. Oricît ar fi frigul de afară de respingator, tot trebuie cumva să pleci şi să ajungi acasă într-un tîrziu. A doua zi, în cămăruţa în care Maga îşi creştea copilul încă de faşă, Oliveira revarsă asupra ei acuzaţii : – Ştiam că te culci şi cu el – De cînd suntem împreună nu m-am culcat cu nimeni în afară de tine. – Şi de unde ai colierul colierul ? – De la Ossip. Mi l-a dăruit cînd a auzit cum am fost deflorată de sălbaticul acela. Dar, mi-ai dat o idee. Poate am să mă culc cu el. Oliveira ? Gînduri negre de bărbat nesigur. Cîţi au mai fost înainte ? Cum au fost ? Femeile sunt mult mai reţinute în această privinţă. Mai naturale. Ele ştiu instinctiv că orice relaţie se poate destrăma dacă nu treci firesc peste astfel de lucruri. – Ies puţin să dau o raită. – Dacă pleci, să nu te mai întorci. Amîndoi ştiu că ceva s-a rupt. Rememorează locuri pe unde au hoinărit împreună. Hotelul unde au făcut dragoste întîia oară. Locurile de unde au privit Sena. Cafenelele în care au rîs fără griji. Locurile în care s-au simţit fericiţi şi liberi. Ea ştie că el va pleca. El ştie că nu se va întoarce. Ştie ? Tare proşti mai sunt oamenii. Nu toţi, dar prea mulţi dintre ei. Trist. 13, 115, 14, 114, 15, 120, 16, 137, 17, 97, 18, 153, 19, 90, 20, 126. Ţopăim printre capitolele vieţii noastre, fără să ştim de ce.

Read Full Post »

Copilul mamei

Cu cît mă străduiesc mai tare, cu atît mai puţin reuşesc să înţeleg de ce m-am născut eu definitiv, de-abia cînd a murit mama. Adică de-abia atunci cînd mama s-a lăsat pîna la urmă răpusă de boala sa necruţătorare, pentru că înţelesese în sfîrşit că nu mai trebuia să trăiască numai ca să aibă cineva grijă de mine în sensul domestic al cuvîntului. Puteam din acel moment să trăiesc şi fără să mai fie ea obligată să-mi gătească sau să-mi spele rufăria sau să fie grijulie să-mi calce pantalonii şi cămăşile. Nu numai că învăţasem să fac şi eu lucrurile acestea, dar pe deasupra mai găsisem şi o fată frumoasă, cuminte şi harnică, şi destul de inteligentă încît să se îndrăgostească de mine şi să mă iubească pînă la moarte. A mea sau a ei, dar asta nu mai contează. Contează numai că reuşisem să mă nasc definitiv. E drept că prima dată m-am născut, cînd am părăsit uterul mamei. Atunci, nu-mi amintesc prea bine să mă fi durut ceva. Eram totuşi prea mic. Ţipasem şi eu ca toţi copiii, dar, cine nu ştie că uneori copiii ţipă fără motiv ? Din cîte am aflat ulterior, ea, săraca mama, suferise durerile hărăzite de către bunul Dumnezeu, oricărei femei care aduce pe lume copii. Pe atunci, încă nu ştiam cum poate Dumnezeu să fie bun, şi să permită ca lumea să fie nedreaptă, ca femeile să nască în dureri, sau să se mai întîmple să moară copii nevinovaţi. Acum ştiu, dar încă nu sînt pregătit să vă destăinuiesc acest teribil secret. Poate mai tîrziu şi numai dacă ne împrietenim suficient, o să vă spun. Ştiu numai că a doua mea naştere s-a produs pe cînd aveam vreo nouă-zece ani, cînd l-am văzut pe tata cum o ştergea de-acasă pe-nserat, ca hoţii, cocoşat de două valize pe care le ra după el, cu greutate. Eu mă jucam cu alţi copii de vîrsta mea de-a v-aţi ascunselea şi cum eram totuşi cel mai mic, eu trebuia să-i caut întotdeauna pe cei care se ascundeau. Şi iată minune ! În loc să-i descopăr pe copiii cu care mă jucam, l-am descoperit pe tata, care se ascundea de mine că pleca de-acasă peascuns, ca să nu mă facă să sufăr. Bietul tata. În bunătatea sa, vroia să mă protejeze ! Eh, dar viaţa asta nu e dreaptă, aşa după cum bine ştiţi şi voi. Şiii, cînd în sfîrşit am înţeleees, căăă, tata pleacă totuşi definitiv de-acasăăă, am suferit. Mai degrabă ar fi trebuit să mă bucur, pentru că scăpam de bătăile cumplite pe care mi le trăgea uneori, din senin. Dar ce ştie un copil prost de nouă-zece ani ? Prost cum eram, în loc să mă bucur, am suferit. Şi cînd am fugit acasă pentru a vedea ce face mama, văzînd-o plîngînd, am izbucnit şi eu în plîns, mai mult aşaaa, din spirit de solidaritate. Abia mai tîrziu mi-am dat seama că-i lăsasem pe ceilalţi copii nedescoperiţi şi m-am temut ca nu cumva să se joace de-a v-aţi ascunselea toată noaptea, că mai ştii ce parinţi răi ar fi putut să aibă şi ei, şi să-i bată dacă lipseau de-acasă ? În fine. Cred că aţi înţeles că pînă să mă nasc definitiv deşi trăisem extrauterin înca de la prima mea naştere, numai viaţă nu era aceea. Trăisem aşa, în dorul lelii, nici mai prost dar nici mai deştept decît alţii. La fiecare consult medical, îi auzeam pe doctori cum le spuneau asistentelor lor, să treacă în fişa mea personală că eram inteligent peste medie, de parcă doctorii aceia ştiau ce este aceea o medie. Ştiau ? Ce să-i răspund eu prietenelui meu din copilărie la aceste întrebări ? Eu văzusem scena aceea şi plecasem acasă. De plictiseală, nu de frică. Pe mine tata nu mă bătea niciodată. Mă ignora. Ce să-i răspund prietenului meu ?

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »