Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for martie 2010

Mie mi se pare fascinantă această lume virtuală, în care vorba unui amic, ( nu-l dau în vileag în mod expres pe el, că această idee probabil îi străbate şi pe alţii), orice tembel, îşi poate face în cîteva minute un blog, pe care să debiteze orice prostii doreşte. E şi ăsta un soi de concretizare a ideii de liberă libertate! ( ştiu ce spun! ) de exprimare. Am pătruns în această lume, relativ tîrziu, dacă este să mă refer la vîrsta mea biologică. Nu insist asupra faptului că acest lucru, respectiv apariţia acestei posibilităţi de exprimare, nu a depins de mine, ci de momentul concret, istoric, în care a apărut această posibilitate. Sigur că mai întîi, am intrat pe bloguri deja existente, mai întîi citind, apoi comentînd, la început timid, apoi ceva mai ritos, pentru că mi se părea că am şi eu ceva de spus. Apoi, vorba amicului, am zis că da, da ce nu ? pot să-mi fac şi eu,propriul meu blog, unde să debitez nestingherit, fel de fel de chestii. La început, am, fost entuziast, am tot postat tot felul de subiecte, apoi, am început să am îndoieli. Chiar nu poate trăi lumea fără postările mele ? Sigur că poate, mi-am răspuns. Poate. Am început cu cîteva chestii simple. Am făcut apoi destăinuiri. Am scris despre lecturile mele. Am scris şi despre poziţia mea în diversele situaţii politice care ne frămîntă pe toţi, inclusiv pe mine. Am încercat să renunţ la blogăreală. Greu de făcut acest lucru ... Se pare că blogăreala produce adicţie În fine. Am adăugat în Blogrolull meu, mai întîi, blogurile de suflet, pe care comentam la început; apoi, am adăugat în blogrolull meu, blogurile  pe care le-am găsit în blogrollul acestor bloguri. Am, adăugat aceste bloguri în blogroll, pentru că mi se părea că aceste bloguri, au ceva interesant de spus, deci merită citite, pe unele le-am şi ‘citat’. Probabil că le-am adăugat, din lenea de a ţine minte adresele respectivelor bloguri. Alte bloguri, au intrat în categoria ‘favorite’, dar nu şi în blogrollul blogului meu. Unele bloguri, sunt în ambele moduri de accesare rapidă. Pentru că de fapt, aceasta a fost motivaţia mea : accesarea rapidă a blogurilor care mi s-au părut mie, interesante. Am aflat ulterior, că există şi un soi de clasament al blogurilor noastre, respectiv ZELIST. Mărturisesc cu mîna pe inimă, că nu mă interesează DELOC acest clasament. Are şi părţi bune acest clasament. Dar. Acest clasament nu are cum să coincidă, cu preferinţele mele. Am în blogrollul meu atît persoane care sunt pe poziţii care ocupă locuri hăăăt departe de primele locuri, şi am la favorite, bloguri care nu apar în blogrollul meu, dar sunt pe poziţii fruntaşe în acest clasament. Pe scurt, am pus în blogrollul meu, ceea ce am crezut eu de cuviinţă, la un moment dat, sau altul. Nu îmi pasă în mod deosebit cine mă pune sau nu, în blogrollul său. Cînd accesez un blog, acest lucru nu mă frămîntă. Citesc ce scrie acolo, şi cam atîta tot. Cînd am crezut că respectivul blog nu trebuie promovat, am scos respectivul blog din blogrollul meu. Dar cînd am crezut că un blog merită cunoscut măcar de cei care acceseaza blogul meu, l-am menţinut.   PUNCT.

Read Full Post »

Audierea senatorului Voicu Cătălin la ÎCCJ a început cu o ciudăţenie : acesta a intrat la audieri, folosind uşa de acces a deţinuţilor. Probabil că va ieşi surîzător, pe uşa principală, unde presa îl aşteaptă avidă de informaţie primară, pe care să o bage în malaxorul deformărilor manipulatoare pînă la sastisire. Normal, senatorul VC ar fi trebuit să intre la audieri, pe uşa principală, iar în urma unui verdict, fie să iasă tot pe acolo, fie, aşa cum de fapt ar trebui, să iasă pe uşa destinată deţinuţilor; sau, mă rog, arestaţilor preventiv. Nu cred că senatorul VC va fi arestat; nici acum, nici altădată. Sistemul din care face parte este încă prea puternic pentru a permite gloatei să capete o ciozvîrtă de ‘barosan’. Sunt prea mulţi în această ‘horă’ ca să-şi permită o fisură. Cazul acesta, al senatorului VC, va lua loc în galeria portretelor celor justiţiabilli, dar care nu ajung la capătul unui proces decît simultan cu prescrierea faptelor pentru care ar trebui judecaţi. Vă mai faceţi iluzii ? Asta nu este Săptămîna Patimilor pentru ticăloşi. Este Săptămîna Patimilor pentru cel care nevinovat fiind, a luat asupra sa păcatele lumii. În această săptămînă, oamenii sunt mai generoşi. Inclusiv judecătorii de la ÎCCJ.

Vezi si https://tiberiuorasanu.wordpress.com/2010/03/22/opriti-ma-din-ris-ma-doare-burta/

Read Full Post »

Gînd fugar

Încrîncenarea din spaţiul public, atinge cote de neînţeles chiar şi acum, în Săptămîna Patimilor. Presupuneam (eu cel puţin), că măcar în această săptămînă, eventual şi în cea următoare, respectiv Săptămîna Luminată, tonul confruntărilor politice să fie ceva mai calm, mai pătruns de ideea de concordie, de acceptare a alterităţii, de ideea că mare parte dintre noi botezaţi fiind, chiar suntem pătrunşi de tradiţia iertării reciproce, poate chiar şi de ideea că iubirea dintre semeni ar fi mai benefică decît ura neostoită. Dar, nu e aşa. Adrenalina politicianismelor inundă arterele naţiei prin care ar trebui să circule un nou fluid, fluidul proiectului comun care să-i conducă pe OAMENI, catre un ideal comun. Nu este aşa, din păcate . O idee generoasă, ca reformarea învăţămîntului românesc aflat în grea suferinţă, este înnecată în dispute sterile despre cine are preeminenţă în acest domeniu. Marga ? Andronescu ? Funeriu ? Miclea ? Şi mai mult decît atît, acest proiect de maxima importanţă este diluat în discuţii sterile despre căderea unui senator, dovedit prin nişte stenograme cutremurătoare, ca fiind un duşman al normalităţii unui stat democratic. Nu contează ce cuprind acele veritabile conspiraţii la adresa noastră a tuturor, spun cu încrîncenată incoştienţă, unii; contează numai faptul că acele înregistrări au fost făcute sau nu, în limite strict legale. Sigur că LEGEA este importantă şi sigur că FĂRĂDELEGEA trebuie stopată prin orice mijloc legal. Dar, atîta vreme cît ne vom încrîncena pe formă şi pe proceduri, lăsînd cu buna ştiinţă fondul în desuet, nu avem de aşteptat nimic bun, în evoluţia societăţii noastre. Lîncezim în aşteptare. Încremenim în relativizare. Ne încrîncenăm în orizonturi din care nu se întrevede nimic. Murim metaforic. Murim la propriu, sufocaţi de neputinţele noastre de a separa neghina de secară. Şi trăim amărîţi, cu toţii. Pătimim şi nici măcar nu vrem să înţelegem de ce pătimim. Rămînem crucificaţi fără sa murim. Am devenit noi cumva cu toţii, un imens BARABA ? Of, Doamne ! Sper că încă, NU !

Read Full Post »

În 2003, la trei ani de la trecerea părintelui Andre Scrima (n. 1925 ) în  eternitate, avea să vadă lumina tiparului la Humanitas, această mirabilă carte, în traducerea admirabilei doamne, Anca Manolescu.# Redau cîteva date, de pe pagina de gardă a cărţii. Părintele Andre Scrima, a fost membru al grupului de la Antim ( Rugul aprins), arhimandrit al Patriarhatului ecumenic de la Constantinopol, reprezentant al Patriarhatului ecumenic Athenagoras la Conciliul Vatican II, membru şi organizator, din 1959, al comunităţii monastice de la Deir-el-Harf (Beirut, Liban). Studii, la Bucureşti, de filosofie, matematică şi teologie;  între 1957 şi 1959, e doctorand la Benares, India … Profesor de filosofie şi de ştiinţe religioase la Universitatea dominicană Le Saulchoir, Paris(1966-1968) şi la Universitatea franceză din Beirut (1968-1989). A fost membru al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase şi Filosofie a Ştiinţei de la Bruxelles.# Această carte este o parte a comentariului la Evanghelia după Ioan, şi anume capitolele 18-21 ( Cartea Patimilor – Cartea Invierii). Actul de naştere al acestei cărţi a avut loc în comunitatea monastică de la Deir-el-Harf. Părintele Scrima a comentat în franceză lecturînd Evanghelia, în timp ce un frate transcria în arabă. Primele 17 capitole (400 de pagini) au fost publicate sub formă de volum la Beirut, in 1988. Capitolele care fac obiectul acestei cărţi, au fost alcătuite după aceeaşi metodă, în plus, de data asta, a fost utilizat un magnetofon. După cum spunea însuşi părintele Andre Scrima, ” o dată ce a fost deschisă >>întru cunoaştere<<, cartea Sfîntului Ioan nu se mai închide la loc, după cum nici cunoasterea pe care o împărtăşeşte, nu are a se mai sfîrşi”. (va urma)

Read Full Post »

Pilulă

Într-o culegere de probleme de matematică (secţia geometrie) pentru clasa a VII-a, multe triunghiuri au fost notate cu literele PSD, PNL, PDL. Nu e minunat acest lucru ?  Profesoara care a scris respectiva carte, e ghiduşă şi se amuză copios. Mă amuz şi eu.  Doamna consilieră a ministrului Funeriu, doamna Vergu, nu se amuză şi zice ritos, că această carte trebuie retrasă. Serios ? Pe ce temei ? Îi recomand doamnei consilieră o carte, tot despre matematică, respectiv Teorema lui Fermat, apărută la Humanitas în 2005. Poate va afla cu acest prilej doamna Vergu, că această problemă a avut nevoie de cîteva sute de ani pînă şi-a găsit o rezolvare  … Teorema lui Fermat, şi-a găsit rezolvarea. Triunghiularitatea politicii din România, încă NU. Aş îndrăzi să-i reamintesc doamnei Vergu, că şi UDMR-ul este parte a triunghiularităţii politicii autohtone. Şi mai ales sper, că încă nu a uitat patrulaterul politic dintre anii 1992 şi 1996. Chiar, mai ştie cineva, din ce partide a fost compus atunci, “patrulaterul roşu” ? Greu de crezut. Dar. Îşi mai aduce aminte cineva, că la finele anului 1996, purtătorul de cuvînt al SRI, domnul Ulieru, spunea că va vota schimbarea ? Chiar domnul Magureanu – şeful SRI de atunci –  spusese acest lucru : va vota schimbarea. Şi a venit la putere, convenţia democrată, NU ? Apoi, după mineriada lui Cosma din 1999, Emil, s-a recunoscut invins. El ştie de cine; ştim şi noi, da nu contează. Poporul votează. Şi am avut de ales : ori Vadim, ori Iliescu, NU ? Astfel, au mai trecut patru ani; sub Iliescu.  Apoi, Basescu a devenit presedintele Romaniei. Triunghiularitatea, a continuat nestingherită. Continuă şi acum : pdl, udmr, independenţi, NU ? Teorema lui Fermat, şi-a gasit rezolvarea în anul 1995. Triunghiularitatea politicii de la noi, rămîne. Nerezolvabilă. Dacă lasăm la o parte, Teorema lui Fermat, pentru ca este destul de complicată, ramîne la îndemîna noastră, macar ” Principiul lui Fermat” , potrivit căruia, ” la trecerea unei raze de lumină, prin medii cu densităţi diferite, aceasta va urma traiectoria pe care va putea să o parcurgă, în timpul cel mai scurt”. He , he, heeee, un lucru este foarte sigur : domnul Fermat, nu ştia ce traseu complicat poate avea o rază de lumină, în mediul politic – perfect opac – românesc.

___________

Apropo de şansa de a însănătoşi justiţia : 202  judecători au protestat faţă de atitudinea CSM în cazul Voicu şi ÎCCJ. Vă rog să-i susţineţi semnînd la   http://www.sar.org.ro/blog/?p=1490  Semnătura dumneavoastră este foarte  importantă şi contează enorm !

Read Full Post »

punct de vedere

„Canalul, Gherla si Aiudul este creatia noastra… Noi am acceptat-o, noi am inchis ochii… Nimeni nu poate spala un creier sanatos… Nimeni!… Duplicitatea ne-a fost frate si sora si sotie si amanta si Credinta… Nimeni nu te poate vinde mai mult decit te poti vinde tu insuti…
Draga Tibi, trebuia sa inveti sa accepti ca Nimeni nu ne-a facut vreodata vreun RAU, decit am fost in stare sa ne facem noi insine…
Restul este, doar o simpla spalare cu apa de gura… Poporul roman este victima, propriilor sale decizii…
Ai sa traiesti, sa intelegi aceasta crunta neimpacare…
Cu stima, ….”

Apropo de şansa de a însănătoşi justiţia : 202  judecători au protestat faţă de atitudinea CSM în cazul Voicu şi ÎCCJ. Vă rog să-i susţineţi semnînd la   http://www.sar.org.ro/blog/?p=1490  Semnătura dumneavoastră este foarte  importantă şi contează enorm !

Read Full Post »

De  cînd a bufnit în presă tărăşenia cu senatorul V.C. m-a bufnit şi pe mine iar, un rîs nervos. Nu mai cred absolut deloc în autocurăţirea clasei politice, nu mai cred nici în reformarea sa prin vot şi nu mai cred nici că justiţia va avea un rol în această operaţie. Că dacă decriptăm incorect acele stenograme, ajungem la “spital” , la “doctori” şi la “medicamenteeee” . Probabil că senatorul Voicu C. vorbeşte chiar despre spital, pentru  că  am o vagă bănuială, cum că întreaga românie, s-a transformat în aceşti 20 de ani post loviluţia decembristă, într-o încăpătoare Bălăceanca, în care toată lumea din politic spune despre toată lumea politică, că – sic ! – este nebună de legat. De legat, de acord, dar nu în cămaşă de forţă, ci în cătuşe de oţel, măcar cîţiva de exemplu acolo, că gloata a devenit nerăbdătoare şi cam vrea rezultate, nu ? Plus că mai este şi nesuferita asta de Europă cu ochii pe noi, hmmmmm ! “#¤%&/(&%¤# !!! Sigur că mai întîi (ex)senatorul – măciucă – verbală Şerban N. a tunat şi a fulgerat, mai apoi Poanta,  noul – prosty – de – serviciu din psd, a spus ca el se desparte de astfel de politică, ( de parcă ar fi dupa el) dar după cîteva zile de bîlbîială, a pus lucrurile pe făgaşul lor firesc, veşnic sprinţarul papasha, condamnînd cu îndelung încercată mînie proletară, procedeul înregistrărilor ca fiind comunist ( he, heee, se pricepe, doar), apoi a venit rîndul lui Vanghelie – buna vestire – poi, nu ? –  să anunţe că V.C. s-a autosuspendat din PSD. Opriţi-mă din rîs dacă puteţi vă rog ! Aaaaa, avem şi o veste bună : procedura de audiere a senatorului începe în forţă ! cu o AMIN-ARE (sau amînare dacă vreţi) ! Şi nu uitaţi vă rog cine va  judeca această “cauză” : colegii judecătorilor “convocaţi prieteneşte de onorabilul senator V.C. pentru consultări juridice”.  Sau voi credeţi că în acele stenograme este vorba despre “tribunal” , “judecători”, sau “bani” ! Ha, ha, ha. Mă opreşte cineva din rîs ? Mă doare burta. În cel mai rău caz, senatorul V.C. va fi declarat el singur “apt” de Bălăceanca, pentru că sper că nu a-ţi uitat cu toţii jocul acela din copilărie, “ urma scapă turma “ ! Sau l-aţi uitat şi p-ăsta ?  Ha, Ha.

Read Full Post »

„Într-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi :
 – De ce ţipă oamenii cînd sunt supăraţi?
 – Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
 – Dar de ce să ţipi, atunci cînd cealaltă persoana e chiar lîngă tine? întrebă din nou înţeleptul.
– Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
 Maestrul întrebă din nou :
 – Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă ?
 Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci, el îi lămuri :
 – Ştiţi de ce ţipăm unul la altul, cînd suntem supăraţi?  Adevărul e că, atunci cînd două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cît sunt mai supăraţi, cu atît mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

 Pe de altă parte, ce se petrece atunci cînd două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atît de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci cînd iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci cînd două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înţeleptul concluzionă, zicînd:
 – Cînd discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atît de mare, încît inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.”
                                                                                                     
       Mahatma Ghandi

_______________

Text primit de la maya

Read Full Post »

Eco

 

Sigur că este destul de greu să scrii despre scriitura unui savant eminent, care mai este şi un romancier de mare succes, aşa cum este Umberto Eco. M-am mai încumetat de cîteva ori, nu ştiu dacă am făcut bine sau nu, un prieten foarte bun mi-a spus ‘că sînt în echipă şi joc bine’; probabil că el a fost politicos , dar am de gînd să continuu.

 Toată lumea ştie cite ceva, despre cartea lui Eco, “Numele Trandafirului”. Grea şi afurisită carte. Roman poliţist nu e, tratat despre schisma unor direcţii din creştinism nu e, roman istoric nu e, tratat despre inchiziţie nu e, dar dacă nu mă înşel prea tare, este romanul cu care, Umberto Eco a debutat ca scriitor de literatură, în 1980; adică la un an după ce a apărut cartea lui Italo  Calvino, “Dacă într-o noapte un călător”, carte despre care am scris anterior, cîteva postări.

Pe scurt, cred că esenţa acestei cărţi este cuprinsă într-o idée a lui Eco, şi citez, din  această carte, un fragment (pag 488), un dialog imaginat în această carte, de Eco : „””- Este greu să te obişnuieşti cu ideea că nu poate să existe o rînduială în univers, pentru  că  ar supăra libera voinţă a lui Dumnezeu şi atotputernicia Lui. Aşa că libertatea  Lui Dumnezeu ,este osînda voastră, sau cel puţin, osînda mîndriei voastre. – Dar cum poate să existe o fiinţă necesară cu totul alcătuită din posibilitate ? Ce diferenţă mai e atunci între  Dumnezeu şi haosul începuturilor ?  A afirma deplina atotputernicie a lui Dumnezeu şi deplina lui libertate faţă de propriile sale alegeri, nu este totuna cu a demonstra că Dumnezeu nu există ?”””

Subtilă trimitere către “ Id quo maius cogitare nequit”.

Read Full Post »

Un om şi un cîine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumuseţea zilei, cînd, deodată, isi dădu seama că, de fapt, murise. Îşi aducea acum clar aminte că murise, iar cîinele, care mergea langă el, murise chiar cu mai mulţi ani în urmă …  Se întreba: „Oare unde duce drumul ăsta?”…După o vreme, ajunseră amîndoi în dreptul unui gard înalt de piatră. Privindu-l mai îndeaproape, văzu că era făcut dintr-o marmură foarte fină. Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare. Ajunseră acolo şi văzu că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El şi cîinele său se apropiară de poartă şi atunci observă, într-o parte, un om şezînd la un birou . Îl întrebă: 

        – Scuzaţi-mă, unde ne aflăm ? 

        – Aici e raiul – răspunse acesta. 

        – Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne daţi puţină apă ? 

        – Bine’nţeles, intraţi înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă nişte apă cu gheaţă. Facu un gest şi poarta începu să se deschidă.  

        – Prietenul meu, poate intra şi el ? – întrebă călătorul arătînd înspre cîine. 

        – Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.

Omul se gîndi o clipă, apoi se întoarse şi îşi continuă calea pe care pornise, împreună cu cîinele său.  După încă o lungă plimbare, pe vîrful unei alte coline, pe un drum prăpădit de ţară, dădură de o fermă, a cărei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorbă.  Se apropie şi văzu un bărbat şezînd rezemat de un copac şi citind o carte. 

– Scuzaţi-mă ! – i se adresă el. Aveţi cumva puţină apă? 

– Da, desigur… e o cişmea ceva mai încolo. 

– Şi pentru prietenul meu ? – zise, arătînd către cîine. 

– Trebuie să fie şi o strachină, chiar lîngă cişmea. 

Trecură de poartă şi ajunseră la o cişmea veche, cu pompă.  Omul şi cîinele băură pe săturate. După ce terminară, se înapoiară la omul de sub copac. 

– Ce loc este acesta ? – întrebă călătorul. 

– Acesta este raiul. 

– Sînt total încurcat. Un cetăţean, ceva mai jos, pe drumul ăsta mi-a zis că raiul este acolo unde era el. 

– Te referi la locul acela cu alei de aur şi zid de marmură ?… Acela e iadul. 

– Şi nu vă deranjează că ei folosesc acelaşi nume ca şi dumneavoastră ?!… 

– Din contra, suntem fericiţi că ei îi triază mai întaîi pe cei care sunt gata să-şi lase în urmă prietenii cei mai buni. 

 ________________

Am primit acest text admirabil, de la maya; nici ea nu ştie cine este autorul. Nici eu nu ştiu. Puteţi să ne ajutaţi ?

Read Full Post »

Older Posts »