Următoarea staţie

De multă vreme nu mai merg decît cu mijloacele de transport în comun; metrou, tramvaie, troleibuze, autobuze. Am marele avantaj în acest soi de a mă deplasa dintr-un loc în altul, de a observa oamenii, aşa cum sunt ei, oamenii pur şi simplu, oamenii care nu merg cu automobile de lux, oamenii care nici măcar nu visează la o viaţă îndestulată  de facilităţi inabordabile, lor. Oamenii, pur şi simplu, oamenii obişnuiţi. În stînga mea, o tînără de nici 20 de ani, priveşte preocupată, la ecranele celor cele trei telefoane mobile. În dreapta mea, un individ soios rîde cam fără motiv, amuzîndu-se singur. Pe scaune, oameni de diferite vîrste privesc în gol, fiecare dintre ei, cufundat în gîndurile care le-au împietrit chipurile. Din instalaţia audio automată a autobuzului de tip Mercedes, se aude : următoarea staţie, Piaţa, Danny Huwe. Nimeni nu clipeşte. Chiar am ajuns în locul în care acest reporter a murit în decembrie 89. Nimeni nu pare să bage de seamă acest lucru. Decembrie 89 ? Alte vremuri. Tînăra cu cele trei telefoane, răspunde la unul dintre ele, cu ochii lucind, eu merg să mă întîlnesc cu iubita mea, ceilalţi călători tac fiecare pe cont propriu, iar individul soios ocupă cu rîsul său tîmp, întreg spaţiul autobuzului cu care ne deplasăm noi, cu toţii. El, ştie că fiecare dintre noi va coborî în cîte o staţie de pe parcurs. NU ?

Read Full Post »