Doina Popescu ot Brăila

Am avut marele noroc să întîlnesc pe blogul admirabilei DulceDeea, o persoană plină de entuziasm, un vulcan în plină expansiune, o neostoită care a erupt abrupt, în blogosferă,  reuşind în trei luni de zile, să acceadă pe poziţia trei sute şi ceva – potrivit Zelist. A construit în acest scurt răstimp cîteva bloguri, în care îşi promovează frenetic – pe bună dreptate ! – cele PATRU cărţi scrise în decurs de mai puţin de un an! Am reusit să ajung la tîrgul de carte din această lună, de unde am cumpărat romanul său, Comisia Zurich. Am schimbat şi cîteva vorbe cu ea. M-a situat urgent cu perspicacitate, ca fiind – tibi, blogherul. Mă aşteptam la asta, ştiind că logica este meseria sa, ca profesoară de matematică. Regret şi acum, că timpul, nu mi-a permis să stau o leacă de vorbă cu ea. Este o persoană deschisă, le ştie cam pe toate, nu are fiţe de mimosa şi este de o directeţe uimitoare. Am citit cartea sa, Comisia Zurich, cu nesaţ. Nu sînt critic literar, dar am citit totuşi destule cărţi ca să-mi pot da seama, că mă aflu în faţa unui nou stil literar. Începătorii, au tentaţia de a se destăinui, de a-şi scrie propria viaţă în romanul de debut. Doina Popescu, a rezistat acestei tentaţii. A scris cu un talent literar desăvîrşit, o carte cu iz istoric, bazată de fapt pe o poveste auzită de la  Mihaica, bunica sa, care este ‘coloana vertebrală’ a familiei sale. O poveste care cuprinde ură, dragoste, idealism, ticăloşii mai vechi sau mai noi, cupiditate, lăcomie, toate tarele acestei lumi în care trăim. Dar o carte în care pînă la urmă, nu are cum să învingă decît omenia. Personajele sale, sunt ficţionale, iar acest lucru este extraordinar, pentru că în fiecare personaj al acestei cărţi, găsim măcar cîte un corespondent în viaţa noastră, de zi cu zi. Nu mi-am propus să scriu acum, despre această carte. O mai las la dospit, am să o recitesc şi cred că o voi descrie din punctul meu de vedere, curînd. Deocamdată, tot ce vreau eu să fac, este să o semnalez, să vă invit să o citiţi, pentru că merită cu vîrf şi îndesat. Să nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că  această carte este descriptivă şi să vă închipuiţi că are un final previzibil. Nici vorbă de aşa ceva. Deşi ticălosul principal, ne este destăinuit chiar de la început, soarta acestuia în carte, are nenumărate meandre, printre care ori se strecoară, ori este priponit, ori … dar aici mai bine tac … pentru că vreau să descoperiţi singuri ce se va întîmpla cu acest individ. Doina Popescu se joacă pur şi simplu cu acest personaj malefic. Îl lasă cu aleasă răbdare să prospere, să îşi întindă pînza sa de paianjen, îi joacă feste, îl umileşte cum nu se poate mai bine, îl ridiculizează, dar … Şi nu în ultimul rînd, este musai să spun că Doina musteşte un umor vivace, succulent, umorul care taxează dur toate devianţele, fără a intra în păcatul răzbunării, umorul superior care tratează relele lumii exact aşa cum merită ele să fie tratate : cu superioritatea OMULUI adevărat, omul  care înţelege că viaţa ne oferă şi necazuri, şi deziluzii, dar care înţelege să pună accent pe latura frumoasă a vieţii, care există în fiecare dintre noi, latura umană a divinităţii despre care chiar putem crede că ne-a părăsit, dar nu avem cum să ştim dacă ne-a părăsit, sau, NU. Această carte, are accente filosofice, de care nu cred că trebuie să facem abstracţie. Este pînă la urmă, potrivit a ceea ce marturiseşte chiar ea, Doina Popescu, hohotul său de rîs, reprezentînd rezistenţa sa, la Răutatea Lumii. Musai de citit !

Read Full Post »