Un om şi un cîine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumuseţea zilei, cînd, deodată, isi dădu seama că, de fapt, murise. Îşi aducea acum clar aminte că murise, iar cîinele, care mergea langă el, murise chiar cu mai mulţi ani în urmă … Se întreba: „Oare unde duce drumul ăsta?”…După o vreme, ajunseră amîndoi în dreptul unui gard înalt de piatră. Privindu-l mai îndeaproape, văzu că era făcut dintr-o marmură foarte fină. Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare. Ajunseră acolo şi văzu că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El şi cîinele său se apropiară de poartă şi atunci observă, într-o parte, un om şezînd la un birou . Îl întrebă:
– Scuzaţi-mă, unde ne aflăm ? – Aici e raiul – răspunse acesta. – Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne daţi puţină apă ? – Bine’nţeles, intraţi înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă nişte apă cu gheaţă. Facu un gest şi poarta începu să se deschidă. – Prietenul meu, poate intra şi el ? – întrebă călătorul arătînd înspre cîine. – Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale. Omul se gîndi o clipă, apoi se întoarse şi îşi continuă calea pe care pornise, împreună cu cîinele său. După încă o lungă plimbare, pe vîrful unei alte coline, pe un drum prăpădit de ţară, dădură de o fermă, a cărei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorbă. Se apropie şi văzu un bărbat şezînd rezemat de un copac şi citind o carte. – Scuzaţi-mă ! – i se adresă el. Aveţi cumva puţină apă? – Da, desigur… e o cişmea ceva mai încolo. – Şi pentru prietenul meu ? – zise, arătînd către cîine. – Trebuie să fie şi o strachină, chiar lîngă cişmea. Trecură de poartă şi ajunseră la o cişmea veche, cu pompă. Omul şi cîinele băură pe săturate. După ce terminară, se înapoiară la omul de sub copac. – Ce loc este acesta ? – întrebă călătorul. – Acesta este raiul. – Sînt total încurcat. Un cetăţean, ceva mai jos, pe drumul ăsta mi-a zis că raiul este acolo unde era el. – Te referi la locul acela cu alei de aur şi zid de marmură ?… Acela e iadul. – Şi nu vă deranjează că ei folosesc acelaşi nume ca şi dumneavoastră ?!… – Din contra, suntem fericiţi că ei îi triază mai întaîi pe cei care sunt gata să-şi lase în urmă prietenii cei mai buni. ________________ Am primit acest text admirabil, de la maya; nici ea nu ştie cine este autorul. Nici eu nu ştiu. Puteţi să ne ajutaţi ? |
O lecţie despre adevărata prietenie
18/03/2010 de Tiberiu Orasanu
Chiar frumos. 🙂
Asa e 🙂 !
Nu eu sunt autorul povestii dar in mod sigur as fi procedat la fel , nu mi-as fi abandonat cainele niciodata , nici chiar in viata de dincolo.
Mi s-a intamplat de multe ori sa fiu cuprinsa de deznadejdea de a nu-mi putea readuce viata la linia de plutire de dinainte si sa simt nevoia imperioasa de a pleca de acasa pe un alt drum si singurul lucru care m-a oprit a fost acela ca nu puteam sa-mi iau cainii cu mine acolo unde m-as fi dus ,
iar gandul ca de ei apoi nu va mai avea nimeni grija ma apasa atat de tare incat renuntam si o luam de la capat .
Poate parea o nebunie dar asta-i adevarul.
Am avut perioade indelungate in care ne-am potrivit concediul dupa locul in care eram acceptati impreuna cu o draguta teckelita; unde nu eram primiti, ura si la gara. 🙂
Nu este nici-o nebunie; o frumoasa legenda spune ca prietenii nostri ciinii, sunt facuti din picaturi de singe uman; probabil asa se si explica de ce este atit de puternica legatura dintre ciine si om. Cine stie ?
Nu stiu tibi, dar e extraordinar, chiar am de gand sa-l folosesc ca introducere la dirigintie, la calsa mea, la teama ,,Prietenia” .mersi !
Ma bucur ca in sfirsit pot sa-ti fiu si eu de folos cu ceva ! Chiar imi pare bine si iti urez succes, Loda !
Tibi, m-ai cucerit definitiv! si Maya! si toti cei cei iubesc prietenii necuvantatori
Angela, angela
Stiam eu caaaaa … 🙂
Tibi,
esti exceptional de fenomenal.
Sper sa nu ma contrazici.
Taman cand ti-a trecut prin cap sa iti aduci prietenii la vatra cu o tema pe potriva , ca la un peste prajit , cu mamaligutza si mujdei ….
ne-ai lasat balta.
Si noi te tot asteptam cu vinul….de-oi veni , de-oi mai veniiiiiii….
noi tot prieteni iti vom fi .
D’aia te iubesc io pe tine : ma cunosti perfect !
Sigur ca sint exceptional si fenomenal ! 😀 😀 😀
Eu sa te contrazic ? 🙄
Buna seara si buna sa va fie inima!
😆
Seara buna draga maya 😆
Multumesc frumos pentru tema si pentru cintecel. 🙂
Prietenia
tibi
😆
Servus!
Cu mare, mare placere si bucurie!
Cainele Soldatului
Rănit la războaie, soldatul căzuse,
Şi-n puţine zile chinuit muri,
Departe de-o mumă care îl crescuse,
Şi care-l iubi!
Sărman, fără rude, pe ţărmuri străine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor;
Nu era fiinţă care să suspine
Pentr-un trecător!
Singurul tovarăş de nenorocire,
Singura-i avere, un câine iubit,
Şedea lângă dânsul şi-n mare mâhnire
Părea adâncit.
Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mâini de soldaţi,
Cinste hotărâtă acelora care
Mor pentru-mpăraţi.
În fruntea paradei câinele porneşte,
Din ochii lui pică lacrimi pe pământ,
Ca un iubit frate el îl însoţeşte
Până la mormânt.
Aci se opreşte, aci se aşează,
Nimic nu îl face a se depărta:
Aşteaptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Când s-o deştepta!
Câteodată cearcă piatra s-o ridice,
Câteodată latră după-un călător,
Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.
Apoi când străinul de milă voieşte
A-l trage deoparte şi hrană a-i da,
El îşi pleacă capul, în pământ priveşte,
Şi nimic nu va!
De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Şi sărmanul câine din locul de jale
A fost nelipsit!
Dar în dimineaţa acea viitoare,
Pe când se deşteaptă omul muncitor,
Zăcea lângă groapă, mort de întristare,
Câinele Azor!
După poetul francez Casimir Delavigne (1793 1843)
Este povestea prieteniei,povestea puterii si frumusetii ei!
🙂
superb poem ! Tks ! 🙂
Maya,
vreau sa ma crezi , cu aceasta poezie l-a chinuit raposata soacra-mea pe fiul meu cand era mic, incapatzanandu-se sa-l convinga sa o invete pe de rost ….aducand argumentul suprem „ca si taica-tu a recitat-o odata in clasa a doua …”
De fiul meu nu s-a prins ,poezia, el plangea dupa prima strofa ….iar pe la a patra strofa era deja distrus ….
De atunci si mie poezia aceasta mi se pare exagerat de trista.
Dar o stiu pe de rost.
Multumesc , Maya , pentru ideea acestei postari a lui Tibi.
Eu cred ca tu ai scris povestea acestui om cu un caine.
Io’ nu inteleg pentru ce nu te apuci tu de scris la modul serios; chiar nu inteleg; ai talent cu carul, imaginatie debordanta, esti acida cit trebuie, ca sa nu fii nesuferita, pe scurt, ai rupe tirgul cu niste povestiri.
luminita
😆
Servus!
NU eu am scris aceasta poveste,doar am vrut sa o impartasesc cu voi! 🙂
Poezia, imi aduce aminte de un superb film japonez unde personajele principale sint un om si un ciine!
Nu mai stiu titlul filmului,dar imi aduc aminte ca amarnic am plins!
Dupa ani lungi de prietenie, ciinele „plingea” si pazea mormintul stapinului/prietenului lui!
tibi
🙂
Dragut clip, minunat cintec!
🙂
Multumesc!
Tibi,
recunosti ca Maya a scris povestea ta de azi ?
daca nu , nu.
Dar mincinosului sa-i creasca nasul. 😆
Lumi
Primesc frecvent de la maya mailuri cu tot felul de chestii minunate, pe care le retransmit ; pe asta am zis ca este mai bine sa o vada cit mai multi, iar pina acum au vazut-o citeva sute de vizitatori ai acestui blog. Daca a scris-o maya, o sa-ti spuna chiar ea; de unde sa stiu eu ?
Te referi la locul acela cu alei de aur şi zid de marmură ?… Acela e iadul
„Mai putin binele” NU te obliga la nimic, NU te forteaza cu nimic;doar te ispiteste!
Masura in care rezistam ispitei, (poate) este „masura” noastra!
Diferenta desigur ca o face, ispita chiar admitind ca sintem oameni si nu ingeri!
🙂
Avem noi romanii citeva proverbe superbe !
Unul dintre ele, stiut de toata lumea, este : din bucata mea de piine am hranit un om si-un ciine …
Interesante mi se par citeva chestii in povestioara asta : in primul loc, cel bogat impodobit, individul acela spune : o sa trimit sa va aduca ! dar in locul celalalt, al simplitatii, trebuie sa te servesti singur !
Apoi, intelepciunea omului de valoare – rai -, care nu este deranjat de cel care ii copiaza numele – iad – pentru ca stie ca adevarul tot iese la lumina pina la urma. 🙂
tibi
🙂
Minunat cintec!
🙂
Raiul/iadul se afla/NU in inima noastra!
Esti multumit cind ai ajuns sa fii tu insuti!
🙂
Esti multumit cind ai ajuns sa NU te compari cu ceilalti!
🙂
In clipa in care esti multumit ca esti pur si simplu tu insuti si
nu te compari cu ceilalti, toti te vor respecta!
Mare adevar ai grait ! 🙂
In vremea asta a maimutarelilor, e ste maaaare lucru sa reusesti sa fii egal cu tine insuti !
De ce am scris rindurile de mai sus?
Omul din povestea noastra a fost pur si simplu el insusi!
🙂
Omul din povestea noastra nu s-a comparat cu nimeni.
A fost el insusi!
A fost el insusi chiar in relatie cu iadul si cu raiul!
(chiar metaforic vorbind)
Ori pentru asta, a cistigat (si) respectul meu/al vostru!
🙂 🙂 🙂
Asa este : un intelept care nu s-a lasat dus in ispita de ‘forma’; un om care isi abandoneaza prietenii, este nul. Si aici ma refer la viatza reala, cea in care traim zi de zi printre semenii nostri, care nu toti seamana cu ‘omul’ creatia lui Dumnezeu. Din pacate.
off topic
bun off topic!
🙂
Multumesc!
🙂
@ maya
O sa pun pe blog mult mai multe ‘pilde’ pe care o sa mi le mai trimiti; chiar nu stiu de ce nu am fact acest lucru, pina acum; probabil ca eram prea ocupat sa relatez in registru propriu, lecturile mele. 😛
Voi continua desigur, si cu aceste relatari. Totusi … 🙂
tibi
🙂
Iar te „certi” 😆 si nu-i voie pentru ca faci riduri!
😆
Toate se intimpla la momentul potrivit! 🙂 🙂 🙂
Tu faci foarte bine ceea ce faci si te rog sa faci in continuare!
Eu sint doar cu complectari…….
maya draga
Pentru mine este foarte important sa-mi asum greselile; ma ajuta eventual sa ma corectez; nu ma cert; pur si simplu, ma asum asa cum sint, iar autocritica ma ajuta. 🙂
Multumesc Tiberiu, pentru blogroll si pentru faptul ca scrii… O surpriza placuta pentru mine sa te intalnesc, datorita Doinei Popescu… 🙂 Numai bine… Mai lasa-mi putin timp sa ma obisnuiesc cu „targul”…
Cred ca se cuvine sa spun, ca datorita dragei DulceDeea am ajuns pe blogul tau, unde mor de placere citind ce scrii superb, acolo ! 😀
Si cred ca desi rar, te-am mai vazut si prin gradina doamnei nora. Mai vb. 🙂
MAYA , 19/03/2010 la 20:24
o astfel de intamplare adevarata am si eu in suflet ghemuita,
i-am promis Norei ca o s-o scriu dar de fiecare data ma napadeau lacrimile ….pt ca este foarte trista si se leaga de buna mea bunica si de cainele ei credincios care a murit pe mormantul ei .
Cand am reusit sa incropesc un text pe care il lasasem intr-un folder pt imbunatatit fiul meu a reinstalat windows-ul fara sa-mi spuna si s-a dus si povestea mea.
N-am mai reluat-o in scris .
O am insa in gand.
luminita draga
🙂
O astfel de intimplare NU se uita niciodata!Chiar trista, ea va fii mereu alaturi de INIMA ta!
Si pina la urma,asta conteaza!
Amintirea ei chiar daca iti aduce lacrimi iti aduce insa si bucuria „reintilnirii”!
off topic!
tibi
Stiu ca esti un om care isi asuma greselile!
Dar sint greseli si greseli asa cum sint oameni si oameni!
😆
Pe de alta parte, asumarea greselilor nu este pentru fiecare dintre noi (mai degraba) si un test de „auto- suportare”?
😆
Daca eu ma suport, mai mult ca sigur ca ma suporta si ceilalti!
😆
Reciproca este valabila!
😆
maya,
imi place optimismul tau.
Ma reconforteaza de fiecare data cand te intalnesc.
O seara placuta si pe maine !
luminita
😆
O seara placuta si tie!
Ingerasii sa te aiba in paza! 🙂
tibi
😆
@all
😆
Noapte buna, vise frumoase si colorate!
Ingerasii sa va aiba in paza! 🙂 🙂 🙂
Noapte buna draga maya 🙂 !
Seara buna, prieteni!
tibi, maya, dupa „ferma crocodililor” aici pare chiar raiul! Frumoasa istorioara, cu talc, cinste cui a imaginat-o si a daruit-o mai departe! 🙂
luminita, am rezervat un loc pentru povestioara ta in „biblioteca” gradinii… 🙂
tuturor, noapte buna!
🙂
noapte buna draga nora !
Of,Of ce tema si eu am picat atat de tarziu.
Daca va amintiti ,cu ceva timp in urma am rupt si eu ghiata pe blog ,postand despre „iubirea neconditionata” dintre om si caine. De fapt,despre simbioza ce se naste intre un om cu sentimente alese si un animal iubitor.
In familia mea am ratat multe calatorii externe pe motiv ca nu ne puteam lua si cainele cu noi.Asa se face ca sotul sau eu ramaneam acasa sa avem grija de prietenul necuvantator.
maya,scumpa maya 😆
nici nu stii ce bucurie mi-ai facut!
tibi a fost inspirat cand ti-a preluat povestirea .
Of, Of, draga dora 🙂
Am hotarit eu ca pe acest blog, sa ne mai scuturam o leaca de politica, pentru ca avem destule alte motive sa mai discutam, NU ? )
Stiu ca si tu ai un foarte bun prieten pe care pe nedrept il numesti ‘necuvintator’; limbajul gesturilor este mult mai adevarat decit vorbele care ascund intentia gindurilor noastre, iar noi, tocmai de aceea iubim animalutele, pentru ca ele, nu stiu sa-si ascunda intentia; se manifesta limpede : iubesc si se bucura, sau urasc si ataca. NU ? 🙂
Vad ca se retrag comentatorii.
Ma retrag si eu urandu-va cu toata dragostea Noapte buna!.
noapte buna draga dora ! 🙂
tibi,
ma certi pe drept!.Am evitat repetarea aceluiasi cuvant si asa am spus necuvantator
Un animalut si mai ales un caine ,traind in preajma omului si simtindu-i grija si afectiunea,ajunge sa invete si sa imprumute din comportamentul uman.Kino a noastra intelege f.multe cuvinte ,reactioneaza la ele incredibil de inteligent.Obisnuieste sa vina la usa cand ne vede ca suntem gata de plecare,asteptand s-o luam si pe ea.In spun:nu acum,mai tarziu…tu du-te hopa la tine.In clipa aceea se indreapta spre camera ei si se urca in patut.Cand ii spun ca nu-i voie sa mananci osul gasit,se uita cu jind la el,dar il lasa jos. asculta ori de cate ori o chem in baie ,sare singura in vana,se aseaza frumos pentru a fi pieptanata(are blana deasa si lunga),face jogging cu dorulet si multe altele.Dar din toate mi-e draga cum se uita in ochii mei dovedind atata afectiune……of,ce draga mi-e!
Of ! draga dora
eu nu te cert, feri Doamne pe tine, l-am certat pe alt bloggher pe alt blog. 🙂