Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for aprilie 2010

Putea Zuckerman scriitorul, să-i mai facă vînt cu nonşalanţă, iubitei maestrului său încă o dată ? Nu, nu putea. Nu putea să o lase pe aceasta, pe Amy, la voia impetuosului Kliman pe care îl avertizase că va face tot ce îi va sta în putinţă, să-l împiedice în demersul său de a-l scula din morţi pe maestrul său Lonoff, cu un scandal.

Urmează o lungă convorbire telefonică  între el şi Amy. O discuţie relativ lămuritoare. “ – Te-am văzut într-un snack-bar, a spus Amy … n-am avut curajul să te abordez. Acum eşti o persoană importantă. – Serios ? Nu şi acolo unde trăiesc. Ce mai faci Amy ?” Zuckerman nu are puterea de a recunoaşte că şi el ezitase să o abordeze atunci. Amy îi povesteşte cum a fost viaţa sa cu Lonoff, în cei patru ani dinaintea morţii scriitorului. Acesta avea remuşcări că-şi părăsise soţia şi copiii; devenise morocănos şi de nerecunoscut. De fapt, soţia sa îl părăsise pe el, atunci cînd s-a convins de legătura vinovată dintre tînăra Amy şi soţul ei. Dar nu divorţaseră niciodată. Lumea nu-i înţelege pe amorezii clandestini, din spirit de autoconservare. Chiar şi Amy începuse să se îndoiască de faptul că ea fusese cu adevărat trofeul visat de Lonoff. Dar tinereţea şi-a spus în cele din urmă cuvîntul ; ea! era cea măgulită pînă peste poate că fusese aleasa maestrului; şi trăia într-un soi de transă. “ – Am avut parte de el zi de zi şi noapte de noapte timp de patru ani, şi mă bucur că a fost aşa”. Şi după moartea sa, ce-ai mai făcut Amy? întreabă Zuckerman. Nimic, răspunde aceasta.

 Da. Exista şi astfel de oameni. Oare cum o fi să trăieşti zeci de ani amintindu-ţi doar de patru dintre ei ? Cumplit ? Mirific ? O viaţă de moarte-vie ? Un extaz ? Cine ştie ?

 Ce mai ştie despre fosta soţie a lui Lonoff ? Este într-un azil. Are Alzheimer. Copiii lor ? Nu prea multe. Aceştia fie o ignorau, fie o dispreţuiau. Cum a ajuns manuscrisul acela pe mîna lui Kliman ? Amy nu-şi aminteşte prea bine. Începuse să aibă probleme cu tumoarea aceea, şi nu mai ştia exact dacă ea fusese cea care îi dăduse manuscrisul, tumoarea, sau poate că el, Kliman, şi-l însuşise hoţeşte. Dar, nu contează prea mult. Kliman nu avea decît o parte din cartea şi aşa neterminată. Restul, era bine pus la adăpost, într-un seif. – Am putea să ne vedem, i-am zis eu. Pot să te invit la cină ? – O, nu mai sunt fata pe care o priveai transfigurat în noaptea aceea din 1956, la Lonoff acasă, cînd Hope îl părăsise trîntind uşa. Îţi aminteşti ? – Îmi amintesc. – Am fost operată pe creier. N-o să iei cina cu o ingenuă. – Nici eu nu mai sunt cel de odinioară.

Bătrîneţea nu vine egal pentru toţi oamenii. La unii, vine frumos şi le încununează existenţa ca un nimb. La alţii, vine întovărăşită de dureri şi de suferinţe. La Zuckerman, vine împreună şi cu nişte accese de uitare. O aşteaptă pe Amy. Aceasta nu vine. De fapt, Amy îl aşteptase la rîndul ei, dar nu mai ştiuse el unde o invitase. Oftează şi îşi spune amar. – Nu te mai tortura. Urcă-te în maşină şi pleacă. ‘Tot răul spre bine’ se spune adesea. Uneori, chiar aşa şi e. Zuckerman îi telefonează lui Amy, şi după ce se lămuresc despre ce se întîmplase, o vizitează acasă la ea. O găseşte instalată într-o locuinţă mizeră, trăind mai mult din amintiri şi aşteptîndu-şi senină sfîrşitul apropiat. Îi povesteşte lui Zuckerman din nou, viaţa sa împreună cu Lonoff. Oare n-ar fi fost mai bine pentru toată lumeam ca ei doi să se fi îndragostit unul de altul şi să-i lase pe Lonoff şi pe ai lui în plata Domnului ? Cine ştie ? Kliman ? Tot dă tîrcoale dar nu are prea multe şanse de reuşita în faţa ei; cel mult, poate va reuşi să stoarcă ceva, ceva, de la tumoarea ei, nu de la ea. Zuckerman se oferă să o ajute inclusiv cu bani. Amy, nu refuză. Ba,  chiar primeşte cu naturaleţe acei bani.

Zuckerman îi promite lui Amy, că va scrie el despre Lonoff. Dar nu biografia sa, ci biografia  cărţii neterminate a lui Lonoff. Lonoff nu putea să aibă acel păcat pe conştiinţă. Cel mult, acesta încerca o literaturizare a supoziţiilor nedemonstrabile despre Hawthorne şi sora sa, Elizabeth. Pentru Lonoff, “ficţiunea n-a fost niciodată reprezentare. A fost meditaţie personală în formă narativă”.

Zuckerman începe să croiască ‘realitatea’ poveştii cărţii lui Lonoff : “O sa fac din asta realitatea mea, a lui Amy, A lui Kliman, a tuturor … Şi în următoarea oră am început s-o fac, argumentîndu-i atît de fastuos logica, încît pînă la urmă, am început s-o cred şi eu”.

Read Full Post »

Ce mică-i lumea asta! eşti tentat să afirmi aproape întotdeauna. Aşa şi este lumea de fapt : mică. Din toate punctele de vedere.

“ – Dumneavoastră sînteţi scriitorul. – Da. Şi dumneavoastră ? – Un scriitor. – Si iată aici, încă un scriitor, spuse el zîmbind”. Tînărul Billy şi soţia sa Jamie, tocmai ascultau muzică de Strauss; ultimele 4 cîntece. Tinerii voiau să plece pentru un an departe de nebunia oraşului, la sugestia lui Jamie, care în urma evenimentelor de la 11 septembrie se temea pentru viaţa lor. – De ce vreţi să veniţi la New York ? întreabă aceasta. – Am aici o prietenă bolnavă, se trezeşte Zuckerman vorbind. Fără să ştie prea bine de ce, Zuckerman le spune tinerilor cum să ajungă la el acasă, pentru a vizita sălaşul său liniştit. Reîntors la hotel, scriitorul primeşte un telefon. – Richard Kliman se prezintă acesta; ziarist. – Ce doriţi ? – Să ne întîlnim. Scriu o carte despre o cunoştinţă de a dumneavoastră. Doresc să realizez biografia lui Lonoff. Uluit, Zuckerman află că ziaristul, asistase împreună cu Jamie, în urmă cu 11 ani, la ultima sa conferinţă; ba chiar, Jamie stătuse la banchet vizavi de el. Zuckerman declină invitaţia; nu dorea ca viaţa lui Lonoff să mai fie răscolită. Numai că tînărul Kliman era un impetuos, făcuse deja cercetări şi aflase un secret teribil din tinereţea lui Lonoff. Voia cu alte cuvinte, să provoace un imens scandal, pentru a se lansa el. O vizitase şi pe Amy. Avea de la ea, ultima carte la care lucrase Lonoff, fără să o poată definitiva, şi voia să afle de ce; era vorba cumva, despre faptul că tînărul Lonoff, avusese o legătură incestuoasă cu sora sa numai de tată, mai mare decît el ? Zuckerman respinge indignat acuzaţia, pretinzînd că aceasta era o scorneală literară şi atîta tot.

De fapt, aici, Philip Roth pune faţă în faţă, două concepte diametral opuse ale lumii : vechea lume civilizată şi discretă în opoziţie cu lumea actuală, total aservită presei de scandal, în stare să treacă nonşalant peste cadavre, cu orice preţ. Siderat, Zuckerman află şi alte amănunte; Kliman fusese iubitul lui Jamie, înainte de a se fi măritat cu Billy. În mintea lui Zuckerman începe să încolţească o vagă bănuială; nu cumva Jamie, încerca să fugă de fapt de Kliman ? Erau cumva încă amanţi, peste voia ei ? De fapt, mintea sa de scriitor, concepea scenarii. Şi fără să-şi dea seama încă, începuse să creadă în subconştient, că va repeta experienţa maestrului său : o iubire interzisă cu o femeie cu zeci de ani mai tînără; în cazul lui Lonoff, Amy iar în cazul său, Jamie.

“EA (rîde) – Flirtezi cu mine ? EL – Da. EA – Pare atît de neverosimil, că este aproape imposibil de crezut. EL – N-ar trebui. Nu e deloc neverosimil”.

Nebănuind nimic din ce-i trecea lui Zuckerman prin cap, Jamie îl apără pe Kliman. Acesta era un prieten bun. Era un tînăr tenace şi de viitor. N-ar trebui ca el, scriitorul consacrat să se opună scriitorului în devenire, care nu voia decît să realizeze o biografie a unui alt maestru alt literaturii, pe nedrept uitat; el, Kliman, l-ar fi repus în valoare pe Lonoff.

Zuckerman începe să creadă că n-ar fi trebuit sa accepte schimbul de locuinţă. Cel mai bun lucru, ar fi să-i spună lui Jamie, că înţelegerea căzuse. Şi să plece în colţişorul său liniştit şi să uite de toată această tevatură. Dar, nu are puterea aceasta. Nu, ÎNCĂ ! Iar îşi imaginează un scenariu, un dialog între el şi Jamie, un dialog în care EA îi face LUI, destăinuiri complete.

“ EL – Billy ştie că ai un amant ? EA – Nu, nu ştie … El – Billy îl cunoaşte pe amantul respectiv ? EA – Da …  EL – Încerci să mă faci gelos ? EA (surprinsă) – Nu. Sunteţi gelos ? EL – Da, sunt. EA – Serios ? Pe amantul meu ? – EL – Da. EA – Cum e posibil ? EL – Vi se pare chiar atît de imposibil ? EA – Mi se pare foarte ciudat. EL – Chiar aşa ? EA – Chiar aşa”.

Chiar şi în jocul acesta imaginativ, Zuckerman înţelege pînă la urmă, ca EA nu putea să-i fie decît o prietenă. Este de vină şi îmbătrînirea ? Jamie habar nu are ce suferinţe are EL. Se hotărăşte în sfîrşit să plece acasă. Ajuns la hotel, telefonul îl anuţă clipind, că are un mesaj. De la Amy. “Nathan Zuckerman, îmi spunea ea, am aflat adresa dumitale de la pacostea aia îngrozitoare, de Richard Kliman … Dacă nu vei avea chef să-mi răspunzi, o să înţeleg”. Apoi mi-a spus numărul ei şi a închis.

Read Full Post »

Philip Roth, născut în 1933 în Newark – New Jersey, este unul dintre cei mai importanţi prozatori americani în viaţă. Operele sale au fost distinse în decursul vremii, cu cele mai importante premii, fiind unul dintre cei trei autori în viaţă a căror operă, va fi publicată într-o ediţie completă şi definitivă de Library of America. Încă din 1958 a devenit faimos cu Goodby, Columbus şi cu bestseller-ul Complexul lui Portnoy în 1969. Are la activ numeroase romane, din care amatorii pot găsi la Polirom 12 titluri. Cel mai recent, apărut în 2007 şi tradus în limba română în acest an – 2010, este Fantoma Iese din Scenă. Orice nouă apariţie a unei cărţi de Philip Roth este socotită drept un adevărat eveniment editorial. Fantoma Iese din Scena este potrivit unei recenzii din The New Yorker – o carte cu bătaie lungă, scrisă cu nemărginit talent, care cere imediată atenţie. Sau, după cum afirmă Publishers Weekly – un nou roman cu tonalităţi înţelepte şi spirituale, după cum ne-a obişnuit deja. 

 Noi ne trăim viaţa, sau viaţa ne trăieşte pe noi ? pare să se, şi să ne, întrebe Roth în această carte. Există predestinare ? sau de prea multe ori ceea ce ni se întîmplă este rodul întîmplării. Influenţăm noi viaţa celor din jurul nostru ? viaţa noastră este influenţată de mediul în care trăim ? Ne putem sustrage unui trecut pe care îl credeam mort şi îngropat ? sau acesta – trecutul, abia aşteaptă un moment favorabil ca să se năpustească asupra noastră.

Domnul Zuckerman, un scriitor retras în provincie pentru un trai departe de lumea dezlănţuită, fără video, fără telefon mobil, fără computer, care nu mai merge la întruniri sau la cinema de 11 ani, este nevoit să-şi părăsească sălaşul şi să vină în New York, la un consult medical. Ultima oară cînd fusese la o clinică, i se extirpase prostata, şi în afară de faptul că devenise impotent, începuse să sufere şi de incontinenţă urinară. Aflînd că se descoperise un tratament eficace, vine la oraş într-o tentativă de a-şi recupera măcar o parte din viaţă, poate ultima; ajunsese deja la frumoasa vîrstă de 71 de ani. După operaţia nedureroasă care durase un sfert de oră, în ascensor vede o femeie, al cărei chip, îi pare familiar. Aceasta, prezenta o cicatrice pe craniu şi era îmbrăcată neglijent. Scriitorul o urmăreşte într-un mic bistro, se aşează la o masă alăturată şi îşi aminteşte numele femeii. Amy Bellette, pe care o văzuse o singură dată în viaţă, fusese femeia pentru care maestrul sau spiritual, scriitorul Lonoff, îşi părăsise soţia şi copiii; trăise alături de această femeie, care îi fusese studentă, ultimii patru ani ai vieţii  sale, în dezacordul unanim al societăţii. Domnul Zuckerman nu o abordează; o lasă să plece. Dar în drum spre hotel, cumpără de la o librărie întreaga operă a lui Lonoff şi o răsfoieşte în tihna hotelului, aşteptînd să treacă noaptea şi să plece a doua zi în liniştea locuinţei sale de la ţară, la 200 de kilometri depărtare de tentaţiile din New York şi la 13 kilometri distanţă de micuţul orăşel în care îşi făcea aprovizionarea. A doua zi, merge să-şi ia micul dejun la un local care îi fusese familiar pe vremea cînd mai trăia la oraş. Aici, absolut totul era ca în vremea din urmă; meniul, personalul, atmosfera, tot. În drum spre micuţul restaurant, face ceea ce nu mai făcuse de atîta amar de vreme : cumpără un ziar. Trece peste ştiri şi merge direct la mica publicitate. De ce ? Habar nu are. Dar citeşte un anunţ în care doi tineri scriitori, de 30 si 35 de ani, ofereau la schimb apartamentul lor, pentru o locuinţă retrasă undeva la ţară. Ce imbold îl indeamnă pe Zuckerman să le telefoneze şi să le spună ca el era posesorul unei astfel de locuinţe ? Cine ştie? Cert este că la capătul unei scurte conversaţii, bărbatul de la capătul firului începe să rîdă : “ – Am impresia că intenţionaţi să vă mutaţi aici chiar în seara aceasta. – Dacă vreţi să plecaţi în seara asta, i-am răspuns eu – şi vorbeam serios”.

Read Full Post »

“Pe măsură ce vestea se răspîndea în cartier, soseau mulţi alţi cititori şi prieteni, cărora nu le venea să creadă ca domnul Sempere a murit”. Toţi recunoşteau cu lacrimi în ochi, că Sempere, îi învăţase să citească, ba chiar să şi trăiască. Sempere –fiul, un tînăr cumsecade şi arătos dar cam timid, rămînea pe mîini bune. Isabella începuse să lucreze acolo la sugestia lui Martin, care spera că între cei doi se va înfiripa o idilă de care amîndoi aveau nevoie. La înmormîntare, Martin îl zăreşte pe Vidal. – Ce cauţi dumneata aici ? – Sempere era şi prietenul meu. – Ai venit singur ? Vidal nu înţelege. Martin credea că. acesta o ademenise pe Cristina înapoi; dar nu era deloc aşa. Înţelegînd că Cristina nu avea să mai revină, Martin se reîntoarce la lucru. “Pentru prima oară în viaţă, scriam pentru mine şi pentru nimeni altcineva. Scriam ca să dau foc lumii şi ca să mă mistui odată cu ea”. Munca îl epuizează şi simptomele bolii nu întîrzie să-şi facă apariţia. Este salvat de Isabella, care îi aduce un medic, îl hrăneşte şi-l repune pe picioare. Aceasta îl anunţă că Sempere-fiul o ceruse în căsătorie. Iar ei doi, vor fi prieteni “ pînă cînd moartea ne va despărţi”. Martin află că Sempere, puţin înainte de a muri, se certase cu cineva; probabil o femeie. Iar cartea sa, Paşii cerului, aflată în colecţia particulară a librarului, dispăruse. Se reîntîlneşte ca din întîmplare, cu editorul Corelli; privindu-l atent, Martin observă că acesta nu mai avea broşa cu îngerul. – Din păcate am pierdut-o şi nu ştiu unde, explică el. Stabilesc termenul final pentru predarea lucrării. De la noul şofer al lui Vidal, Martin află că aceasta nu se reîntorsese la Villa Helius. Unde putea fi ? Brusc înţelege. Cristina nu putea fi decît în apropierea mormîntului tatălui său, pe care îl adorase atît de mult, încît din recunoştinţa pentru binefacerile lui Vidal, să se căsătorească cu el. O găseşte în sanatoriul în care fusese internat tatăl ei, înainte de a muri. O găseşte este numai un fel de a spune. Cristina avea minţile rătăcite. Martin o vizitează zilnic. Uneori, Cristina pare că are momente de luciditate. Într-unul din aceste momente, îi cere să distrugă manuscrisul. În sfîrşit, Martin înţelege. Aleargă acasă şi ceea ce găseşte acolo, îl îndîrjeşte : broşa cu înger, se afla în lădiţa cu manuscrisul. Cristina încercase să-i dea foc, dar Corelli, care locuia clandestin în camera nefolosită, o lovise şi o împiedicase. Corelli îşi pierduse broşa, iar Cristina îşi pierduse minţile. Întors la sanatoriu, Martin descoperă că iubita sa fugise şi de acolo; în puterea nopţii, se avîntase pe pojghiţa subţire de gheaţă de peste lacul din apropiere şi  se înneacă sub privirile disperate ale lui Martin. Acesta se reîntorce acasă, ia vechiul pistol al tatălui său şi porneşte să-l găsească pe Corelli. Ajunge la locuinţa acestuia de la marginea oraşului, pătrunde şi îl zăreşte pe acesta aşezat pe un fotoliu. Ţinteşte şi descarcă două gloanţe în trupul care îl privea nemişcat. Apropiindu-se, înţelege că fusese iar, tras pe sfoară. Acolo nu era Corelli, era o păpuşă îmbracată cu hainele sale. Reîntors acasă, îl găseşte pe inspectorul de poliţie care îl tot sîcîia de o  bună bucată de vreme. Venise vremea ca Martin să-şi plătească naivitatea de a se lăsa prins în acest angrenaj halucinant. Fostul proprietar al casei sale, era cel care fusese iniţial angajat de Corelli să scrie acea carte. Nereuşind, îşi înscenase moartea, apoi lăsase impresia că fusese excrocat de acea prostituată şi de un interlop. În realitate, excrocul era el, iar toţi cei care ar fi putut să-l dea de gol, erau asasinaţi cu cîteva momente înainte de a fi vizitaţi de Martin, în încercarea sa de a descîlci acele iţe încurcate. Inspectorul de poliţie, îl vîna deci pe el, pe Martin, ca să-i pună în cîrcă toate acele asasinate. Martin nu are alta cale şi fuge din oraş.

Epilog. Dintr-o viaţă damnată,  nu se poate scăpa decît evadînd într-o realitate paralelă. Dacă avem puţin noroc, îngerul care veghează asupra oricăruia dintre noi, ne restituie un vis. Visul lui Martin, fusese să o poată proteja pe Cristina, fata şoferului Manuel, ca tînără şi eventual soţie a sa. N-a reuşit. Pierdut în coşmarul iscat de vizita aceea nenorocită, cînd a crezut că descoperă ce înseamnă mîngîierile unei femei, nu a reuşit să se regăsească decît la capătul unei fugi din lumea reală. Iar acolo, în sfirşit, maleficul editor Corelli îi face un cadou. Reînvie pentru el, fotografia în care o fetiţă de vreo şapte-opt anişori, păşea de mînă cu tăticul său, pe un podeţ aruncat peste ape. Fetiţa, era Cristina. Iar tăticul Cristinei, devenise chiar el, Martin David. Un roman tulburător. Citiţi-l. Nu veţi regreta.

Read Full Post »

Actul II, este intitulat, Lux Aeterna. Lux aeterna ? desigur, că nu este vorba despre luxul etern; este vorba, despre lumina eternă. Lumina eternă ? Interesant ! Ia să vedem noi despre ce este vorba aici. Sau, măcar să încercăm. După ce-şi depozitează banii într-o bancă, Martin caută un ziar. La rubrica pe care o păstorise chiar el cu ani în urmă, faptul  divers, citeşte uluit, ştirea : “Un incendiu la miezul nopţii, în Raval, s-a soldat cu un mort şi doi răniţi”. Mortul, era unul dintre cei doi editori ai săi; celălat editor şi un muncitor, erau în stare gravă. Aleargă la editură. Aici, Hermiona îl acuză frontal : – Acum eşti liber de contract. – Ce vrei să spui ? Hermiona ?! Chiar şi anchetatorii îi dau de înţeles că alibiul său este cam subţirel. Dar Martin, ştiindu-se nevinovat, se bucură de noua sa viaţă, în noul sau trup “ puternic, fără dureri şi fără greaţă, fără ţiuituri în urechi şi fără junghiuri în craniu, fără oboseală şi fără sudori”. Devenise aproape de nerecunoscut. Chiar Sempere, librarul, exclamă : – Martin ? Dumneata ta eşti ? Doamne, Maica Domnului! Eşti de nerecunoscut! Domnul Sempere, îi cere o favoare lui Martin : să stea de vorbă cu Isabella, o tînără de 16 ani care îl adora şi care visa să devină scriitoare; avea desigur, un talent promiţător. Martin mormăie nemulţumit, dar promite că o va primi pe tînără în vizită. Acasă, eşte aşteptat de inspectorul de poliţie care îl anunţă că a murit şi celălalt editor. – Aţi putut afla cauzele incendiului ? – Totul pare să indice că cineva a turnat benzină peste domnul Barrido şi i-a dat foc. Lui Martin îi piere somnul. Începe să citească Lux Aeterna. “La prima vedere, cartea este o culegere de texte şi rugăciuni ce părea lipsită de sens … opera părea structurată sub forma unor vechi poeme compuse în epoci în care timpul şi spaţiul se scurgeau după voia lor … Lux Aeterna era ca să zic aşa, un soi de carte a morţilor”. Martin capătă convingerea că autorul, enigmaticul D.M., îşi descrisese în acea carte propria sa coborîre într-o prăpastie a nebuniei, iar ultima parte, părea o tentativă de a face calea întoarsă. Textul se sfîrşea brusc, fără finalitate. Privind-o mai atent, observă că de fapt, cartea era compusă din foi dactilografiate, legate neglijent într-o scoarţă de piele. Uluit, Martin descoperă că acea carte fusese scrisă chiar la maşina sa de scris, pe care o găsise în actuala sa locuinţă : castelul acesta ocolit de toată lumea, pînă la el. Iata un scurt rezumat al Lux Aeterna, făcut chiar de C.R. Zafon : “Există doar un început şi un sfîrşit, numai un creator şi un distrugător care se prezenta sub diferite nume pentru a-i zăpăci pe oameni şi pentru a le ispiti slăbiciunea, un singur dumnezeu al cărui chip adevărat era împărţit în două jumătăţi : una era blîndă şi milostivă; cealaltă, crudă şi diavolească”. Nu este nimic nou în această viziune, numai că această nouă religie, indiferent dacă este vorba despre cea găsită sau cea scrisă de Martin, este numai un pretext, pentru desfăşurarea acţiunii acestui splendid roman. Am spus într-o postare anterioara că acest capitol, al II-lea al aceste cărţi este cam lung şi am spus şi de ce. Am să încerc să rezum în puţine cuvinte acţiunea. Martin o primeşte pe Isabella în locuinţa sa, cam cu inima îndoită; se va dovedi că tînăra aceasta, îi va fi atît de folos, dar şi o piază rea. Domnul acela cu plicurile sigilate cu îngerul cu aripile deschise, îl convoacă în diverse locuri pentru a-l chestiona cum merge lucrul la carte. Martin se documentase foarte serios în vederea lucrului la carte. Constată cu uşurinţă, că majoritatea religiilor au tulburător de multe puncte în comun. De ce mai era nevoie de una în plus ? Corelli îl lămureşte, măcar parţial : pentru că în decursul istoriei, o credinţă sau alta îşi pierde efectul convingător de la început. Altfel, cum de apăruseră în decursul istoriei atîtea credinţe care dispăruseră  ulterior? Este posibil ca religia să nu fi fost în decursul vremii, decît un instrument de exercitare a puterii, pentru că “mai devreme sau mai tîrziu, cuvîntul devine trup, iar trupul sîngerează”. Între timp, are discuţii cu Isabella. Trebuie să o convingă, că nu este suficient talentul pentru a deveni scriitoare; talentul este necesar dar, în lipsa unei munci susţinute, este egal cu zero. Cine vrea să fie scriitor, trebuie să se aşeze la masa de scris şi să îşi stoarcă creierii pînă la durere; să scrie, indiferent cît de greu i-ar veni. Martin este tot mai bîntuit de imaginea Cristinei. Gîndul că aceasta îşi împărţea viaţa şi trupul cu Vidal, îi era de nesuportat. Munceşte îndîrjit la cartea comandată de Corelli, care îl ameninţase discret că nu avea dreptul de a renunţa, dacă îi era dragă sănătatea. Un alt librar, care făcuse nişte investigaţii despre editura lui Corelli, descoperă că acesta de fapt era mort de mai multă vreme, iar editura bineînţeles, închisă de mult. Numai că atunci cînd lucrurile ciudate care ni se întîmplă se îndesesc, acestea încep să capete aspect de normalitate şi să nu ne mai mire. Martin nu face excepţie. Relaţia sa cu ocultul, devine familiară. Descoperă că în locuinţa sa, înainte de a fi fost părăsită, locuise un avocat cam ciudat, care la un moment dat îşi părăsise soţia pentru o artista de cabaret, cam analfabetă şi cam prostituată, dar care îl iubea şi care îl iniţiase în magie. Un anume Diego Marlasca. Martin face diverse investigaţii şi ajunge la asociatul acelui avocat, un individ cu aspect respectabil; în realitate, unul dintre pionii bătăliei pentru putere, de care am amintit. Relaţia dintre Martin şi Isabella se cimentase şi căpătase aspectul unei frumoase prietenii. Martin află că iubita sa Cristina, încercase să se sinucidă. Cînd află motivul, o izgoneşte pe Isabella. Aceasta, crezînd că îl protejează, îi ascunsese cele vreo 20 de scrisori pe care i le scrisese Cristina, anunţîndu-l că vrea să-l  părăsească pe Vidal; neprimind răspuns, crezuse că Martin nu o mai voia. Totuşi. Isabella nu acţionase din rea credinţă; dîndu-şi seama că greşise grav, o informează pe Cristina. Aceasta aleargă la Martin; părea că împăcarea era posibilă. Iar după o altă  noapte de dragoste care promitea o viaţă plină de iubire, cei doi se hotărăsc să lase totul în urmă şi să se refugieze la Paris. Numai că atunci cînd Martin vine de la gară cu biletele, Cristina nu mai era acolo. Fugise. Iar. “M-am ridicat şi m-am apropiat de fereastră. Am deschis-o larg şi am privit afară. O cădere verticală de cîţiva metri, destul de mare, se deschidea în faţa mea … Atunci am auzit bătăile în uşă … O bătaie stăruitoare … Am alergat pînă la uşă şi am deschis. Era acolo, în semiîntuneric, îmbrăcată în alb. Am vrut s-o îmbrăţişez, însă atunci i-am văzut faţa plină de lacrimi şi am înţeles că nu era Cristina. – David, murmură Isabella cu glas frînt. Domnul Sempere a murit”.

Read Full Post »

Este îngrozitor de greu, să scrii despre o carte a indiferent cărui autor. O carte este o nouă  lume, o lume în care pătrunzi cu sfială sau cu neobrăzare, dar dacă chiar vrei să cunoşti lumea povestită sau inventată de un autor, repet, oricare ar fi el, trebuie să recunoşti în primul rînd, că poate nu eşti capabil să înţelegi întotdeauna acea lume pînă în cele mai mici detalii ale sale. Poate că lumea descrisă de acel autor, scapă înţelegerii tale în profunzimea sa. Nu cred că există un comentator de carte pe lumea aceasta, care să înţeleagă în detaliu, acea lume pe care este invitat să o viziteze. M-am simţit de multe ori, mizerabil, încercînd să scriu despre cărţile pe care le-am citit. De multe ori, am avut senzaţia că poate nu am înţeles pînă la capăt ce a vrut un autor, veritabil creator de lumi, să spună cu adevărat, în cartea sa. M-am relaxat aproape întotdeauna, crezînd că un autor, indiferent care ar fi acesta, este asemănător unei mame, care naşte un copil, dar despre care ulterior nu are cum să îi mai hotărască TOT destinul. Viaţa va hotări în locul său, în locul bunei mame născătoare de o noua viaţă, ce va deveni acea noua viaţă – lume. Deci. Am îndrăznit să-mi dau cu părerea, despre multe cărţi. Cărţi scrise de autori cunoscuţi, unii celebri, dar şi despre autori valoroşi, dar încă insuficient cunoscuţi. Autori autohtoni, sau autori din lumea largă. Acum. Voi îndrăzni cu sfială IAR, să recomand o carte. O carte născută din frămîntarea unui om care a răzbit cu greu. Un om adevărat. Pe scurt, cartea se numeşte Comisia Zurich, iar autorul ei, este un vulcan în plină erupţie : Doina Popescu – ot Brăila. Nu cautaţi la această adevărată doamnă false modestii. Nu le veţi găsi. Această dinamică femeie, soţia unui rugbist pe care nu-l cunosc, mamă, om de afaceri, scriitoare,  îşi cunoaşte valoarea pînă în cel mai mic amănunt. Ştie că deschide un nou stil literar şi îl promovează cu o agresivitate benefică pe măsura stilului său : în mod afurisit, pentru că acesta este noul stil literar propus de domnia sa : o proză afurisită; o proză care nu jigneşte, dar care devoalează cu exactitate, toate tarele lumii în care trăim. Unii cu suficienţă, alţii cu speranţă, mai toţi cu gîndul a  ce va fi să fie în viitor, probabil că prea mulţi dintre noi, fără să mai facă apel la trecut. Unii ar fi capabili să aşternă tone de uitare peste un trecut nenorocit. Nu şi draga de Doina. Ea face apel la trecut, dar fără pic de exasperare, fără regrete, fără vindicalism. Nu  trece nimic sub tăcere. Dar în loc să condamne sau să ierte, izbucneşte în rîs. Rîde cu veselia omului necuprins în obstinaţii. Rîsul său, este un balsam vindecător peste orice fel de rană. Dacă vă place acest soi de tratament pentru orice dureri aveţi, este vremea şi timpul să citiţi cărţile sale; începeţi vă rog, cu Comisia Zurich. Ştiu că veţi ajunge şi la celelalte cărţi ale sale. Ştiu. Aveţi pe blogul doamnei Doina, cîteva capitole din această  carte, oferite ca mostră. Musai de parcurs.

http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »

Simt nevoia de a relua o precizare făcută în postarea de debut despre acest autor :  această carte, este structurată în trei mari capitole, respectiv Actul I – Oraşul Blestemaţilor, Actul II – Lux Aeterna şi Actul III – Jocul Îngerului, capitol care dă şi titlul întregii cărţi. Plus un  Epilog scurtissim : 1945.

Este foarte posibil ca ceea ce oamenii iau îndeobşte drept  viaţă magică, să nu se dovedească a fi decît o înşiruire de întîmplări imunde. În capitolul II al acestei cărţi, Carlos Ruiz Zafon dezvoltă acest subiect pe un număr nepermis de mare de pagini, după părerea mea. Spuneam că acest roman, este de fapt o trilogie. Asta cred şi acum. Practic, romanul acesta este alcătuit din trei cărţi distincte, dar avînd legătură una cu cealaltă. Prima, este întruchiparea faptului că de prea multe ori realitatea glisează la marginea oniricului. Este viaţa un vis ? Cine ştie ? Acest capitol este cred eu, cartea lui Martin, Paşii cerului.

Al doilea capitol este de fapt, un roman poliţist la limita dintre foarte bun şi foarte prost. Un şir de întîmplări halucinante îl poartă pe eroul principal prin situaţii incredibile pentru oricine ar sta să-l asculte. Autorul are talentul de a amîna deznodămîntul pîna aproape de a-l exaspera pe cititor. Este cartea lui Vidal.

Al treilea capitol, este de fapt o îmbinare a primelor două capitole-cărţi. Este deznodămîntul întregului roman. Păstrînd atmosfera de mister ocult, autorul îl sileşte pe Martin David să plonjeze în realitatea aproape disperată a propriei sale vieţi, subsumată unei curiozităţi  infantile : vizita la El Ensueno, unde o cunoscuse pe Chloe. Misterul de atunci se risipeste. De fapt, el căzuse în mijlocul unei conspiraţii pentru bani şi pentru putere, în care el urma să joace rolul de ţap ispăşitor al tenebrelor din mintea malefică a unor personaje infecte, cum de prea multe ori există în viaţă la modul real, dar mintea noastră relativ normală, refuză sistematic să le perceapă ca atare.

Read Full Post »

Deşi evitase cu obstinaţie să meargă la medic, pînă la urmă prea desele sale stari de slăbiciune îl conving că nu mai trebuia să se comporte ca şi cum totul ar fi fost în regulă. După ce face un lung şir de analize, se prezintă ca să afle verdictul. – Cum vă simţiţi ? întreabă medicul. – Spuneţi-mi dumneavoastră. – Domnule Martin, n-o să vă mimt … totul indică faptul că aveţi o excrescenţă pe lobul stîng al creierului; pare să fie un carcinom. Medicul îi spune franc lui Martin, în primul rînd că va trebui să renunţe la scris. Apoi, că nu mai are de trăit prea mult. Maxim un an. – Nu pot să mor deocamdată domnule doctor … Mai am de făcut cîteva lucruri. După aceea, voi avea toată viaţa la dispoziţie ca să pot muri.

Martin se hotărăşte mai întîi, că este vremea să încheie socotelile cu Ignatius B. Sanson. Acela, rămăsese întins între şinele tramvaiului. Era timpul să-şi reia propria identitate. Editorii săi, înţelegînd că nu-l pot întoarce din drum, îi acordă nouă luni de zile, ca un soi de concediu neplătit, timp în care să-şi scrie romanul vieţii sale, semnat cu numele său propriu, dar pentru care drepturile de editare, le reveneau lor. Planul lui Martin era să rescrie în timpul zilei cartea lui Vidal, iar noaptea, propria sa carte. Cristina nu mai putea veni la întîlnirile lor de lucru – la cartea lui Vidal. Tatăl său, Manuel, era grav bolnav şi ea îl îngrijea într-o clinică plătită de Vidal. La cîteva zile după ce a terminat cele două romane, Martin află că tatăl Cristinei decedase. Coincidenţă stranie, chiar în ziua în care îşi terminase el lucrul la cele două cărţi. Fusese chiar şi înmormîntat cu o zi în urmă, de Cristina. Veştile i le dăduse noul şofer al lui Vidal, Pep, care tocmai mergea să o aducă pe Cristina, la reşedinţa lui Vidal. Cu greu, Martin îl convinge pe noul şofer, să-i încredinţeze lui misiunea aceasta. O aşteaptă la gară. După ce coboară toată lumea, Martin se urcă în tren şi o descoperă pe Cristina, stînd pe gînduri, într-un compartiment. “S-a ridicat şi m-a privit fără surprindere; apoi, m-a îmbrăţişat usor. – Bine ai venit, am spus eu. … – Nu vreau să mă întorc la Vila Helius, în noaptea asta. Nu, încă. – Te pot conduce la un hotel. – Nu vreau să stau singură. – Să mergem la mine acasă. Dacă ceva îmi prisoseşte, sunt camerele”. Ajunşi acasă la Martin, se destind cu cîte un pahar de cognac, tocmai bine venit după ploaia pe care o înfruntaseră pe drum. Desigur, furtuna defectase centrala electrică, dar confesiunile merg mai uşor la lumina tremurîndă a unor lumînări. Răsfoiesc împreună albume de fotografii vechi. – Asta-i preferata mea, a spus Cristina. Era o poză foarte veche şi foate ştearsă, care înfăţişa o fetiţă de vreo opt anişori, mergînd de mînă cu tăticul său, pe un podeţ de scînduri aruncat peste o apă. Alte poze, alte amintiri. Şi o concluzie tristă. – Nu mă vei ierta niciodată, zise Cristina. – N-am nimic de iertat. – Uită-te la mine David. – De ce ? – Findcă vieţile noastre nu ne aparţin. Nici a mea, nici a tatei, nici a ta … – Totul îi aparţine lui Vidal, am zis eu cu amărăciune. – AZI, NU ! A urmat o noapte de dragoste sălbatică, deznădăjduită. Iar la ivirea zorilor, Martin resimte dureros lipsa Cristinei; îi lăsase albumul dar luase cartea lui Vidal. Şi dispăruse.

 Cele două cărţi apar simultan. A lui Vidal trona în ferestrele tuturor librăriilor, în timp ce a lui Martin zăcea în depozitul editurii celor doi hoţomani. Aceştia pretindeau că nu le fusese comandată cartea, librăriile spuneau că editura îi anunţase că stocul era epuizat. Încă o sinistră maşinaţiune a celor doi excroci, ca să-l silească pe Martin să-şi reia truda la romanele de doi bani aducătoare de cîştiguri imense. Romanul Casa cenuşii a lui Pedro Vidal, avea o dedicaţie :  Pentru Cristina Sagnier, fără de care … Martin zîmbeşte amar. Acelea erau singurele cuvinte din toată cartea aceasta de uriaş succes, pe care nu le scrisese chiar el. Din cartea sa, Paşii cerului, singurul librar care obţinuse două sute de exemplare, era vechiul său prieten,  domnul Sempere. Şi evident că era invitat de cei doi excroci, să-şi cumpere tirajul nevîndut ca să nu fie dat în judecată pentru daune. – Duceţi-vă dracului, a replicat Martin. – Într-o săptămînă te vei ruga în genunchi de noi.- Într-o săptămînă, veşi fi morţi amîndoi, replică nervos, acesta.

Venise vremea ca Vidal să-i destăinuie cele două secrete. Primul, era faptul că tatăl lui Martin fusese asasinat din greşeală, ţinta fiind de fapt chiar el, Pedro Vidal, ca răspuns al unui soţ încornorat. Al doilea, era şi mai cumplit. – Am cerut-o pe Cristina în căsătorie. Iar după o lungă tăcere : – A acceptat.

 Lui Martin, nu-i rămîne de făcut decît să meargă la vechiul său prieten, librarul. – Domnule Sempere, vă amintiţi, cu mulţi ani în urmă, cînd mi-aţi spus că, dacă într-o bună zi, va trebui să salvez o carte, s-o salvez cu adevărat, atunci să vin la dumneavoastră ? Sempere îl conduce tăcut pe străzi. – Din ceea ce vei vedea aici, nu vei spune niciodată, nimănui, nimic. – Nimănui. Nici lui Vidal. NIMĂNUI ! Păzitorul locului era un bătrîn, pe nume Isaac Montfort. – Ce-ai adus? Paşii cerului. Un roman. Şi ce-ai mai scris ? – Oraşul Blestemaţilor. –  Ignatius B. Sanson? – Odihnească-se în pace şi sluga dumneavoastră. Locul acela, o fostă necropolă, îţi dădea bineînţeles fiori de groază. Era un soi de labirint. Şi ca orice labirint, îşi avea propriul său Minotaur, Omul Negru. – Bine-ai venit în Cimitirul Cărţilor Uitate. Regula este că aduci o carte şi iei alta, de care vei avea mare grijă. Rămas singur, Martin se întreba dacă va mai ieşi de acolo. Ochii îi cad pe o carte roasă şi veche. Lux Aeterna. D.M. Simţind o prezenţă bizară, se întoarce şi vede că cineva identic cu el însuţi, îl pironea cu o privire tăioasă. Era chiar el, numai ochii nu erau ai lui. Umbra aceea dispare, iar el găseşte cu uşurinţă calea către ieşire. Nici urmă de Isaac Montfort. Lux Aeterna, se pare că îl călăuzea.

Ajuns acasă, epuizat, leşină; iar la trezire, un binecunoscut plic sigilat, cu un binecunoscut înger cu aripile deschise, îl aştepta. Desigur, Domnul Andreas Corelli, aflîndu-se în localitate, îl invita la cină. Ajuns la locuinţa acestuia, retrasă şi bineînţeles lugubră, este întîmpinat de Corelli în persoană. – Credeam că nu vei veni. – Aşa am crezut şi eu. – Să bem un pahar de vin pentru greşelile noastre. După mai multe schimburi de amabilităţi, Martin întreabă direct. – Domnule Corelli, ce caut eu aici ? – E simplu. În sfîrşit ai înţeles că aici îţi este locul. Corelli îi readuce aminte că aştepta de la el, Martin David, o carte. Pentru care urma să primească o sută de mii de franci, acont. Ce carte ? – Domnule,Martin, vreau să creezi o religie pentru mine. Martin izbucneşte în rîs. Pînă la urmă, Corelli îl convinge : Dumneata şi cu mine, vom face lucruri mari, prietene. Martin vrea să plece. Îşi ia rămas bun. Dar simte cum îl ia o ameţeală, cade într-un soi de letargie şi parcă visează că o mulţime de doctori îl întinseseră pe o masă şi îl operau pe creier. La trezire, vede pe o masă, banii. O sută de mii de franci. Visase ? Cine poate să ştie ? Iese din clădirea pustie şi “am apucat-o la vale, spre oraş, cu un zîmbet pe faţă şi cu certitudinea că, pentru prima oară de multă vreme, poate pentru prima oară în viaţa mea, lumea îmi zîmbea”.

Read Full Post »

“Am deschis ochii. Coloane din piatră groase ca nişte arbori se înălţau în semiîntuneric către o boltă golaşă. Raze subţiri de lumină prăfoasă cădeau în diagonală, insinuînd şiruri de paturi mizere … – Bine ai venit în purgatoriu. M-am ridicat ca să descopăr un bărbat în zdrenţe, care citea un ziar (vechi de şase ani) la lumina unui felinar şi flutura un zîmbet căruia îi lipseau jumătate din dinţi … – Unde mă aflu ? … – La hotelul Ritz. Nu simţi după miros ? – Cum am ajuns aici ? – Făcut praf. Te-au adus azi-dimineaţă pe targă şi de atunci tot tragi la aghioase. Mi-am pipăit haina şi am constatat că toţi banii pe care îi aveam la mine au dispărut … – Cum se iese de aici ? – Dacă eşti grăbit… Există două modalităţi, cea permanentă şi cea temporară. Cea permanentă este pe acoperiş : un salt vîrtos şi scapi dumneata de toată murdăria asta pentru totdeauna. Ieşirea temporară e pe aici, prin fund, unde se îndreaptă aiuritul ăla cu pumnul ridicat … însă, dacă ieşi pe acolo, mai devreme sau mai tîrziu vei reveni aici …

L-am lăsat pe acel lunatic în patul lui mizer … Capul încă mi se învîrtea şi cu greu izbuteam să fac patru paşi în linie dreaptă … Am urcat patru sau cinci etaje, pînă cînd am simţit o adiere de aer proaspăt care intra printr-o uşă mare de la capătul scării. Am ieşit şi am priceput în sfîrşit unde ajunsesem. În faţa mea se întindea un lac suspendat deasupra copacilor din Parc de la Ciutadella … Clădirea Rezervorului de Apă avea aspectul unui castel grosolan sau al unei închisori … cu timpul, măruntaiele sale de catedrală laică sfîrşiseră prin a servi drept adăpost muribunzilor şi săracilor care nu aveau alt loc unde să se refugieze cînd noaptea şi frigul se înăspreau … Atunci am observat figura postată la unul din capetele terasei … Încă mă simţeam destul de năucit şi vederea îmi era înceţoşată, însa mi s-a părut că văd cum figura se apropie … începusem deja să cad pe spate în apele întunecate ale bazinului cînd străinul m-a ţinut de un braţ. M-a tras cu blîndeţe şi m-a condus înapoi pe un teren sigur …- Mulţumesc, am zis eu. – E totul bine ? – Da. E doar o ameţeală. Străinul se aşeză lîngă mine. Era îmbrăcat într-un costum din trei piese … de o croială superioară şi împodobit cu o mică broşă argintie pe reverul hainei, un înger cu aripile deschise care mi s-a părut ciudat de familiar … Ca şi cum mi-ar fi citit gîndurile, străinul îmi zimbi : – Sper că nu te-am alarmat, începu el. Presupun că nu te aşteptai să găseşti pe nimeni aici, sus … – Pot să vă întreb ce vă aduce aici ? – Acelaşi lucru ca pe dumneata : marile speranţe. – Andreas Corelli, am murmurat eu. Chipul i se lumină. – Cît de mare plăcere îmi face să te pot saluta în sfîrşit personal, prietene … Mi-a intins mîna şi i-am strîns-o. Zîmbetul său promitea un paradis pierdut. – Presupun că ar trebui să vă mulţumesc pentru toate amabilităţile pe care le-aţi avut cu mine de-a lungul anilor, domnule Corelli. Mă tem că vă sunt îndatorat. – Nicidecum. Eu sunt cel îndatorat, prietene, şi eu ar trebui să-mi cer iertare că te abordez astfel, într-un loc şi într-un moment atît de nepotrivit, …dar de mult voiam să stau de vorbă cu dumneata şi nu izbuteam să găsesc prilejul. – Atunci, ce pot face pentru dumneavoastră ? – Vreau să lucrezi pentru mine. – Poftim ? – Vreau să scrii pentru mine. – Bineînţeles. Uitasem că sînteţi editor. Străinul rîse. Avea un rîs dulce, de copil care n-a spart niciodată o farfurie. – Cel mai bun dintre toţi. Editorul care a aşteptat toată viaţa. Editorul care te va face pe dumneata nemuritor. Străinul îmi întinse una din cărţuile lui de vizită, identică cu cea pe care o găsisem în mînă atunci cînd m-am trezit din visul meu cu Chloe. >>Andreas Corelli. Editeur. Edition de la Lumiere. Boulevard St-Germain 69. Paris.<< – Mă simt măgulit domnule Corelli, dar mă tem că mi-e imposibil să vă accept invitaţia. Am un contract cu … – Barrido şi Escobillas, ştiu. Oameni cu care, fără nici o intenţie de a vă jigni, n-ar trebui să întreţineţi nici-o relaţie … – Iar propunerea dumneavoastră este… ? – Să-mi dedici un an în exclusivitate pentru a lucra la o carte comandată, o carte a cărei tematică urmează s-o discutăm dumneata şi cu mine la semnarea contractului şi pentru care ţi-aş plăti în avans, suma de o sută de mii de franci. L-am privit uluit … – Voi fi sincer, domnule Martin, nu mă voi certa cu dumneata pentru bani. Şi, fie vorba între noi, cred că nici dumneata nu vei vrea s-o faci, deoarece ştiu că, atunci cînd îţi voi explica ce fel de carte vreau să scrii pentru mine, preţul va conta cel mai puţin. Am suspinat şi am rîs în sinea mea. – Văd că nu mă crezi. – Domnule Corelli, eu sunt un autor de romane de aventuri care nici măcar nu-mi poartă numele. Editorii mei … – Cred că te judeci cu prea multă severitate, ceea ce de asemenea este o însuşire care îi distinge pe oamenii de valoare … Aş îndrăzni să spun că te cunosc chiar mai bine decît te cunoşti dumneata. De aceea ştiu că, pînă la urmă, îmi vei accepta oferta. – Ce altceva mai ştiţi ? – Ştiu că avem ceva, sau multe în comun. Ştiu că ţi-ai pierdut tatăl şi eu de asemenea … Ştiu că te simţi singur şi crede-mă cînd îţi spun că şi acesta e un sentiment pe care îl cunosc în profunzime. Ştiu că adăposteşti în inimă mari speranţe, dar nici una dintre ele nu s-a îndeplinit, şi ştiu că lucrul acesta, fără să-ţi dai seama, te ucide cîte puţin pe zi ce trece … – Dar dumneavoastră nu căutaţi un prieten, căutaţi să angajaţi pe cineva. – Caut un asociat temporar. Te caut pe dumneata. – Sunteţi foarte sigur pe dumneavoastră, am îndrăznit eu. – E un cusur din născare, replică Corelli ridicîndu-se. Un altul e clarviziunea … Înţeleg că e poate prea devreme pentru dumneata … să auzi adevărul din gura mea. Ai nevoie să-l vezi cu proprii dumitale ochi. Să-l simţi pe propria piele. Şi crede-mă, îl vei simţi. – Nu ştiu ce să vă spun. – Nu-mi spune nimic acum. Te asigur că data viitoare cînd ne vom întîlni vei vedea lucrurile mult mai limpede … – Va exista o dată viitoare ? Corelli se opri şi se răsuci spre mine. – Există întotdeauna. – Unde?

Ultimele lumini ale zilei cădeau peste oraş şi ochii lui ardeau ca doi tăciuni. L-am văzut dispărînd pe uşa dinspre scară. Abia atunci mi-am dat seama că, de-a lungul întregii conversaţii, nu-l văzusem clipind nici măcar o dată. “

Read Full Post »

“ Nu ştii ce-i setea pînă nu bei prima oară. La trei zile după vizita mea la El Ensueno, amintirea pielii lui Chloe îmi ardea pînă şi mintea”. Fără să spună nimănui nimic, nici măcar lui Vidal, Martin se hotărăşte să îşi pună la bătaie întregile sale economii pentru încă o oră de dulce desfătare. Ajuns la locantă, observă că uşa era întredeschisă, intră şi are parte de o privelişte incredibilă : totul în jur era plin de praf, pereţii coşcoviţi, urme de fum şi ruină peste tot. Un alt individ ar fi fost fără îndoială şocat. Nu şi Martin. Intră într-un local de vizavi şi întreabă ce s-a întîmplat acolo. Răspunsul căpătat, îl pune pe gînduri; locul acela arsese în urmă cu 15 ani, iar în incendiu îşi pierduseră viaţa un client, patru angajate şi o copilă. Se întoarce la redacţia ziarului, la arhivă, de unde obţine confirmarea. Aşa se petrecuseră lucrurile, într-adevar.

Brusc, îi revin în minte aspecte ale copilăriei sale nefericite, petrecute alături de un tată căzut în patima beţiei şi a drogurilor, odată ce fusese demobilizat de pe front. Cum altceva în afară să omoare oameni nu ştia să facă, intră în tot felul de combinaţii dubioase, dar care uneori îi aduceau sume de bani frumuşele. Satulă de mizerii, nevasta îl părăseşte cu copil cu tot. Mdeh. Se mai întîmplă şi aşa. La şcoală, se dovedise a fi un copil precoce, învăţase să scrie şi să citească cu mult înaintea altora. Din puţinii bani pe care îi căpăta pentru bomboane, îşi cumpără cărţi. Un librar plin de suflet, domnul Sempere, îi face la un moment dat cadou, o carte.  MARILE SPERANŢE. Ch. Dickens. Ajuns acasă, citeşteste cu nesaţ aproape toată noaptea. Cînd vine acasă, tatăl său pipaie becul şi văzînd că este cald, îi aplică o bătaie soră cu moartea copilului, ca acesta să mărturisească unde este nenorocita aia de carte, pentru care el, copilul, îşi pierdea minţile iar el, bietul tată, banii de băutură, pe nota de plată la electricitate. Martin rezista eroic, mănincă bataia în tăcere, iar după ce tatăl său adoarme, scoate cartea din ascunzatoare şi în puterea nopţii, o restituie domnului Sempere, rugîndu-l să i-o păstreze în siguranţă. Acesta îi spune în treacăt, că la momentul potrivit, îi va arăta locul cel mai potrivit din lume, unde se pot ascunde cărţile. Viaţa merge mai departe, dar într-o noapte nenorocită, trei bărbaţi îl ciuruiesc pe tatăl lui Martin şi acesta rămîne singur. Cum tatăl său avea o slujbă de paznic la ziar, Martin capătă şi el cîte ceva de făcut, acolo. Ziarul devine adăpostul şi familia sa, iar domnul Vidal, îl vegheaza discret. De pe urma tatălui său, nu îi va rămîne decît o veche ladiţă de lemn, în care era un pistol militar şi cîteva gloanţe. Va căra acea cutie după el peste tot, cu un vag sentiment nelămurit. Mai întîi, se întoarce la librărie, pentru a răscumpăra cartea, Marile Speranţe. “ – Am vîndut-o în dimineaţa asta”, i-a spus abătut, librarul. O cumpărase un bărbat complet necunoscut. Iar librarul, îi ştia pe toţi cei care iubeau cartea din Barcelona.

 Exact la un an de la debutul său cu Misterele Barcelonei, este concediat. Fără veste. Dezorientat, merge acasă la binefăcătorul său. Nu avea un post de secretar pentru el ? Nu, acest post era ocupat de Cristina, fata şoferului, Manuel. Altceva ? Doar nu pretindea că nu ştia că fusese concediat. Sigur că ştiu, îi răspunde Vidal. Chiar la sugestia mea ai fost dat afară. De ce ? Simplu, ca să te salvez din gaura aia infectă. Uite, o editură aşteaptă să-ţi facă o ofertă.

Proprietarii editurii la care Martin va începe o nouă serie de literatură facilă, dar de succes, sunt doi indivizi dubioşi; un fost cîrnăţar aproape incult şi un fost dricar dispus să facă cele mai murdare treburi, şi o au în completare pe domnişoara – cam batrînă e drept –  Hermiona, poreclita Otrava, de angajaţi, pentru caracterul său serafic, desigur. Cei doi, Barrida şi Escobillos, iau tot caimacul de la seria Oraşul Blestemaţilor, dar Martin cîştigă totuşi cîte ceva, şi începe să-şi caute o locuinţă. Va alege o casă ocolită de toată lumea, singuratică şi misterioasă; cu aspect de conac, avea pînă şi un turn şi desigur, o grămadă de camere. Într-una din camere, pe o masă tronează o maşină de scris, care îi face cu ochiul. Spre consternarea administratorului, Martin ia locuinţa. Munceşte un an întreg înainte să -şi ia o zi liberă. Iar cînd coboară, găseşte iar, un plic sigilat de la Andrea Corelli. Acesta, îi adresează încă o frumoasă scrisoare de felicitare pentru etapa în care a ajuns cu cariera de scriitor, şi un cadou : exemplarul din Marile Speranţe, pe care Martin voise să-l răscumpere de la onorabilul librar, Sempere.

De acum încolo, Martin va trebui să se obişnuiască. Va avea parte de tot mai multe astfel de ciudăţenii cu aer ocult. În primul rînd întîlnirile sale întîmplătoare cu Cristina se înmulţesc, deşi nici unul nu le cauta cu dinadinsul. Domnul Vidal ii face surpriza de a-i dărui o petrecere de ziua sa de naştere, de care uitase complet, cufundat cu totul în muncă. Începuse să ia tot mai multe stimulente, pe care i le procura un farmacist care habar nu avea ce este aceea etica profesională. La acea petrecere, Vidal îi promite să-i destăinuiască nişte secrete teribile. Martin refuză. Va aştepta mai întîi un prilej mai nimerit. Cum ar fi de exemplu, la terminarea capodoperei la care Vidal lucra de ani buni. Numai că de la Cristina, Martin află ca Vidal era complet incapabil să scrie o carte ceva mai acătării, decît scrisese cu ani în urmă. Cei doi, simţindu-se cumva datori lui Vidal, pentru binefacerile lui repetate, se hotărăsc să scrie ei doi acea carte, pe baza manuscriselor, pline de corecturi din care nu se înţelegea de fapt, nimic. Pentru Martin nu este chiar aşa de greu să scrie acea carte pentru Vidal. De fapt, ideea a sa fusese. În ochii Cristinei, vede ceea ce şi el bănuia cam de mult. Venise vremea să-şi recapete identitatea, cărţile facile scrise pînă atunci, fuseseră semnate cu un nume hilar, de împrumut, Ignatius B. Sanson, dar acela nu era el, David Martin. Este din ce în ce mai epuizat de munca pe cele doua planuri. Într-o seară,  traversînd o stradă, se opreşte între şinele tramvaiului, incapabil să se mai mişte. “M-am prăbuşit ca o păpuşă, păstrîndu-mi cunoştinţa doar cîteva secunde, exact cît să pot vedea cum roata tramvaiului, fumegîndă, se oprea la douăzeci de centimetri de chipul meu. Apoi totul s-a întunecat”.

Read Full Post »

Older Posts »