Jocul Îngerului . Actul I;1. CARLOS RUIZ ZAFON
Fără să fi citit alte cărţi ale acestui autor, şi chiar pînă să ajung la sfîrşitul acestui roman, deja mă încearcă senzaţia că este vorba despre o carte cu certe accente autobiografice, pentru că Zafon, îşi începe cartea abrupt : “Un scriitor nu uită niciodată momentul cînd, pentru prima oară, primeşte cîţiva bănuţi sau un elogiu în schimbul unei poveşti. Nu uită momentul cînd, pentru prima oară, simte în sînge dulcea otravă a vanităţii şi crede că, dacă izbuteşte să facă astfel încît nimeni să nu-i descopere lipsa de talent, visul literaturii va fi în măsură să-i aducă un acoperiş deasupra capului, o masă caldă la sfîrşitul zilei şi lucrul la care rîvneşte cel mai abitir : un nume tipărit pe o biată bucată de hîrtie, care cu siguranţă va trăi mai mult decit el”.
Cartea începe cu fixarea unui prim cadru al desfăşurării acţiunii, debutul ca scriitor al lui Martin David, un tînăr de 17 ani şi ceva, care este băiatul bun la toate în redacţia unui ziar. Ziarul este proprietatea unui clan de indieni care făcuse avere în America, este condus de un director adjunct cunoscut pentru severitatea sa şi a cărei vedetă principală este fiul proprietarului, obscur autor de romane ieftine, cu subiecte alese din lumea gangsterilor. Acesta, domnul Vidal, este un soi de boem întîrziat – are 45 de ani , cu idei progresiste, care încă mai crede că meritocraţia ar trebui să fie la baza societăţii. “ – Se înşeală, afirmă hotărît, directorul adjunct, domnul Basilio Margas; pilocraţia este la baza reuşitei în societate”. Sau, întîmplarea, aş spune eu.
Pentru că ziarul avea o rubrică săptămînală literară, iar în acea săptămîna articolul respectiv încă nu sosise, domnul Basilio se hotărăşte să-i acorde o şansă lui Martin, la insistenţele domnului Vidal, care citise cîteva povestioare ale lui Martin. Presat de timp, Basilio îi acordă o şansă – limită lui Martin, veritabil tur de forţă : să scrie în mai puţin de şase ore, o poveste publicabilă. Astfel avea să se nască, o suită de povestiri, intitulată Misterele Barcelonei, debut pentru care, Martin va primi prima sumă ceva mai consistentă, din care va putea să-şi cumpere eventual, un costum ceva mai acătării. Recunoscător, Martin avea să îi declare directorului : “N-o să vă dezamăgesc. – Nu ,n-o să mă dezamăgeşti; o să mă laşi baltă, mai devreme sau mai tîrziu, răspunde acesta”. Misterele Barcelonei sunt primite entuziast de public, şi cu adîncă invidie de colegii de redacţie, acriţi de aşteptarea în care succesul lor, încă se mai lăsa aşteptat. “ – Meritul nu este al tău băiete, meritul pentru succesul tău se datorează concurenţei, care este proastă şi pedantă, îl va trezi la realitate directorul. Şi nu te lăsa copleşit de invidia celorlalţi. Invidia este religia cretinilor. Fericit cel la care latră cretinii, căci sufletul său, niciodată nu le va aparţine”. Mie mi se pare corect acest diagnostic.
La modestul domiciliu al lui Martin, vine într-o zi însuşi Vidal, care îi aduce un plic sigilat, pe pecetea căruia, se vede UN ÎNGER. Deschizînd plicul, Martin citeşte consternat : “ Scumpul meu prieten, îmi permit să-ţi scriu, ca să-ţi transmit admiraţia mea şi să te felicit pentru succesul de care s-a bucurat Misterele Barcelonei în această perioadă în paginile ziarului La Voz de la Industria. Ca un cititor şi iubitor al literaturii bune, îmi face o mare plăcere să întîlnesc o nouă voce debordînd de talent, atît de tînără şi promiţătoare. Îngăduie-mi aşadar, ca dovadă a recunoştinţei pe care ţi-o port pentru ceasurile plăcute pe care mi le-a oferit lectura povestirilor dumitale, să te invit la o mică surpriză care sper că îţi va face plăcere, în această noapte la ora 12, la localul El Ensuelo din Raval. Te voi aştepta. Cu drag, A.C.“. – Nu mă duc, spune Martin, temîndu-se de o farsă pusă la cale de colegii săi. – N-au colegii atîţia bani ca să te invite acolo, spune Vidal. Astfel de locante, sunt pentru cei cu mulţi bani, care sunt în căutarea plăcerilor carnale, dar dacă vrei să te păstrezi pentru momentul în care îţi vei întîlni adevărata iubire, poţi să nu te duci. Mă întreb totuşi, dacă mai este deschis. Privind pe fereastră la Vidal care plecase, o observă lîngă şoferul lui Vidal, Manuel, pe fiica acestuia Cristina, şi inima începe să-i bată iar, cu putere. Ştia că Manuel îl simpatiza, dar Cristina nu părea să ştie de existenţa sa.
Cînd ajunge la El Ensuelo, este aşteptat şi condus într-o cameră obscură, cu aer eliadian. Observă cu uimire, că acea cameră era aidoma cu decorul inventat de el în Misterele Barcelonei, pentru eroina principală a povestirii, la femme fatale Chloe, o tînără enigmatică, iar după nu multă vreme, în cameră îşi face apariţia însăşi Chloe, care purta la gît un medalion, cu un crucifix răsturnat. Aici, în acest décor, Martin va cunoaşte pentru prima dată în viaţa sa, mîngîierea în sens biblic din partea unei femei; este iniţiat cu distins meşteşug, în iubirea carnală. Ostenit, adoarme, iar la trezire, observă pe locul lăsat gol de Chloe, o carte de vizită din partea lui Andreas Corelli, Editeur, Editions de la Lumieres, Boulevard St-Germain, 69, Paris, pe versoul căreia era scris : “Dragă David, viaţa e făcută din mari speranţe. Cînd vei fi pregătit să ţi le preschimbi în realitate, ia legatura cu mine. Eu te voi aştepta. Prietenul şi cititorul dumitale, A.C.”.
Martin, îşi adună hainele iar în drum spre ieşire, pe măsură ce parfumul lui Chloe începea să se destrame din mintea sa, începe să se întrebe “dacă buzele Cristinei Sagnier, fata şoferului lui Vidal, vor fi avînd acelaşi gust”.
