Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 21 aprilie 2010

“ Nu ştii ce-i setea pînă nu bei prima oară. La trei zile după vizita mea la El Ensueno, amintirea pielii lui Chloe îmi ardea pînă şi mintea”. Fără să spună nimănui nimic, nici măcar lui Vidal, Martin se hotărăşte să îşi pună la bătaie întregile sale economii pentru încă o oră de dulce desfătare. Ajuns la locantă, observă că uşa era întredeschisă, intră şi are parte de o privelişte incredibilă : totul în jur era plin de praf, pereţii coşcoviţi, urme de fum şi ruină peste tot. Un alt individ ar fi fost fără îndoială şocat. Nu şi Martin. Intră într-un local de vizavi şi întreabă ce s-a întîmplat acolo. Răspunsul căpătat, îl pune pe gînduri; locul acela arsese în urmă cu 15 ani, iar în incendiu îşi pierduseră viaţa un client, patru angajate şi o copilă. Se întoarce la redacţia ziarului, la arhivă, de unde obţine confirmarea. Aşa se petrecuseră lucrurile, într-adevar.

Brusc, îi revin în minte aspecte ale copilăriei sale nefericite, petrecute alături de un tată căzut în patima beţiei şi a drogurilor, odată ce fusese demobilizat de pe front. Cum altceva în afară să omoare oameni nu ştia să facă, intră în tot felul de combinaţii dubioase, dar care uneori îi aduceau sume de bani frumuşele. Satulă de mizerii, nevasta îl părăseşte cu copil cu tot. Mdeh. Se mai întîmplă şi aşa. La şcoală, se dovedise a fi un copil precoce, învăţase să scrie şi să citească cu mult înaintea altora. Din puţinii bani pe care îi căpăta pentru bomboane, îşi cumpără cărţi. Un librar plin de suflet, domnul Sempere, îi face la un moment dat cadou, o carte.  MARILE SPERANŢE. Ch. Dickens. Ajuns acasă, citeşteste cu nesaţ aproape toată noaptea. Cînd vine acasă, tatăl său pipaie becul şi văzînd că este cald, îi aplică o bătaie soră cu moartea copilului, ca acesta să mărturisească unde este nenorocita aia de carte, pentru care el, copilul, îşi pierdea minţile iar el, bietul tată, banii de băutură, pe nota de plată la electricitate. Martin rezista eroic, mănincă bataia în tăcere, iar după ce tatăl său adoarme, scoate cartea din ascunzatoare şi în puterea nopţii, o restituie domnului Sempere, rugîndu-l să i-o păstreze în siguranţă. Acesta îi spune în treacăt, că la momentul potrivit, îi va arăta locul cel mai potrivit din lume, unde se pot ascunde cărţile. Viaţa merge mai departe, dar într-o noapte nenorocită, trei bărbaţi îl ciuruiesc pe tatăl lui Martin şi acesta rămîne singur. Cum tatăl său avea o slujbă de paznic la ziar, Martin capătă şi el cîte ceva de făcut, acolo. Ziarul devine adăpostul şi familia sa, iar domnul Vidal, îl vegheaza discret. De pe urma tatălui său, nu îi va rămîne decît o veche ladiţă de lemn, în care era un pistol militar şi cîteva gloanţe. Va căra acea cutie după el peste tot, cu un vag sentiment nelămurit. Mai întîi, se întoarce la librărie, pentru a răscumpăra cartea, Marile Speranţe. “ – Am vîndut-o în dimineaţa asta”, i-a spus abătut, librarul. O cumpărase un bărbat complet necunoscut. Iar librarul, îi ştia pe toţi cei care iubeau cartea din Barcelona.

 Exact la un an de la debutul său cu Misterele Barcelonei, este concediat. Fără veste. Dezorientat, merge acasă la binefăcătorul său. Nu avea un post de secretar pentru el ? Nu, acest post era ocupat de Cristina, fata şoferului, Manuel. Altceva ? Doar nu pretindea că nu ştia că fusese concediat. Sigur că ştiu, îi răspunde Vidal. Chiar la sugestia mea ai fost dat afară. De ce ? Simplu, ca să te salvez din gaura aia infectă. Uite, o editură aşteaptă să-ţi facă o ofertă.

Proprietarii editurii la care Martin va începe o nouă serie de literatură facilă, dar de succes, sunt doi indivizi dubioşi; un fost cîrnăţar aproape incult şi un fost dricar dispus să facă cele mai murdare treburi, şi o au în completare pe domnişoara – cam batrînă e drept –  Hermiona, poreclita Otrava, de angajaţi, pentru caracterul său serafic, desigur. Cei doi, Barrida şi Escobillos, iau tot caimacul de la seria Oraşul Blestemaţilor, dar Martin cîştigă totuşi cîte ceva, şi începe să-şi caute o locuinţă. Va alege o casă ocolită de toată lumea, singuratică şi misterioasă; cu aspect de conac, avea pînă şi un turn şi desigur, o grămadă de camere. Într-una din camere, pe o masă tronează o maşină de scris, care îi face cu ochiul. Spre consternarea administratorului, Martin ia locuinţa. Munceşte un an întreg înainte să -şi ia o zi liberă. Iar cînd coboară, găseşte iar, un plic sigilat de la Andrea Corelli. Acesta, îi adresează încă o frumoasă scrisoare de felicitare pentru etapa în care a ajuns cu cariera de scriitor, şi un cadou : exemplarul din Marile Speranţe, pe care Martin voise să-l răscumpere de la onorabilul librar, Sempere.

De acum încolo, Martin va trebui să se obişnuiască. Va avea parte de tot mai multe astfel de ciudăţenii cu aer ocult. În primul rînd întîlnirile sale întîmplătoare cu Cristina se înmulţesc, deşi nici unul nu le cauta cu dinadinsul. Domnul Vidal ii face surpriza de a-i dărui o petrecere de ziua sa de naştere, de care uitase complet, cufundat cu totul în muncă. Începuse să ia tot mai multe stimulente, pe care i le procura un farmacist care habar nu avea ce este aceea etica profesională. La acea petrecere, Vidal îi promite să-i destăinuiască nişte secrete teribile. Martin refuză. Va aştepta mai întîi un prilej mai nimerit. Cum ar fi de exemplu, la terminarea capodoperei la care Vidal lucra de ani buni. Numai că de la Cristina, Martin află ca Vidal era complet incapabil să scrie o carte ceva mai acătării, decît scrisese cu ani în urmă. Cei doi, simţindu-se cumva datori lui Vidal, pentru binefacerile lui repetate, se hotărăsc să scrie ei doi acea carte, pe baza manuscriselor, pline de corecturi din care nu se înţelegea de fapt, nimic. Pentru Martin nu este chiar aşa de greu să scrie acea carte pentru Vidal. De fapt, ideea a sa fusese. În ochii Cristinei, vede ceea ce şi el bănuia cam de mult. Venise vremea să-şi recapete identitatea, cărţile facile scrise pînă atunci, fuseseră semnate cu un nume hilar, de împrumut, Ignatius B. Sanson, dar acela nu era el, David Martin. Este din ce în ce mai epuizat de munca pe cele doua planuri. Într-o seară,  traversînd o stradă, se opreşte între şinele tramvaiului, incapabil să se mai mişte. “M-am prăbuşit ca o păpuşă, păstrîndu-mi cunoştinţa doar cîteva secunde, exact cît să pot vedea cum roata tramvaiului, fumegîndă, se oprea la douăzeci de centimetri de chipul meu. Apoi totul s-a întunecat”.

Read Full Post »