Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 22 aprilie 2010

“Am deschis ochii. Coloane din piatră groase ca nişte arbori se înălţau în semiîntuneric către o boltă golaşă. Raze subţiri de lumină prăfoasă cădeau în diagonală, insinuînd şiruri de paturi mizere … – Bine ai venit în purgatoriu. M-am ridicat ca să descopăr un bărbat în zdrenţe, care citea un ziar (vechi de şase ani) la lumina unui felinar şi flutura un zîmbet căruia îi lipseau jumătate din dinţi … – Unde mă aflu ? … – La hotelul Ritz. Nu simţi după miros ? – Cum am ajuns aici ? – Făcut praf. Te-au adus azi-dimineaţă pe targă şi de atunci tot tragi la aghioase. Mi-am pipăit haina şi am constatat că toţi banii pe care îi aveam la mine au dispărut … – Cum se iese de aici ? – Dacă eşti grăbit… Există două modalităţi, cea permanentă şi cea temporară. Cea permanentă este pe acoperiş : un salt vîrtos şi scapi dumneata de toată murdăria asta pentru totdeauna. Ieşirea temporară e pe aici, prin fund, unde se îndreaptă aiuritul ăla cu pumnul ridicat … însă, dacă ieşi pe acolo, mai devreme sau mai tîrziu vei reveni aici …

L-am lăsat pe acel lunatic în patul lui mizer … Capul încă mi se învîrtea şi cu greu izbuteam să fac patru paşi în linie dreaptă … Am urcat patru sau cinci etaje, pînă cînd am simţit o adiere de aer proaspăt care intra printr-o uşă mare de la capătul scării. Am ieşit şi am priceput în sfîrşit unde ajunsesem. În faţa mea se întindea un lac suspendat deasupra copacilor din Parc de la Ciutadella … Clădirea Rezervorului de Apă avea aspectul unui castel grosolan sau al unei închisori … cu timpul, măruntaiele sale de catedrală laică sfîrşiseră prin a servi drept adăpost muribunzilor şi săracilor care nu aveau alt loc unde să se refugieze cînd noaptea şi frigul se înăspreau … Atunci am observat figura postată la unul din capetele terasei … Încă mă simţeam destul de năucit şi vederea îmi era înceţoşată, însa mi s-a părut că văd cum figura se apropie … începusem deja să cad pe spate în apele întunecate ale bazinului cînd străinul m-a ţinut de un braţ. M-a tras cu blîndeţe şi m-a condus înapoi pe un teren sigur …- Mulţumesc, am zis eu. – E totul bine ? – Da. E doar o ameţeală. Străinul se aşeză lîngă mine. Era îmbrăcat într-un costum din trei piese … de o croială superioară şi împodobit cu o mică broşă argintie pe reverul hainei, un înger cu aripile deschise care mi s-a părut ciudat de familiar … Ca şi cum mi-ar fi citit gîndurile, străinul îmi zimbi : – Sper că nu te-am alarmat, începu el. Presupun că nu te aşteptai să găseşti pe nimeni aici, sus … – Pot să vă întreb ce vă aduce aici ? – Acelaşi lucru ca pe dumneata : marile speranţe. – Andreas Corelli, am murmurat eu. Chipul i se lumină. – Cît de mare plăcere îmi face să te pot saluta în sfîrşit personal, prietene … Mi-a intins mîna şi i-am strîns-o. Zîmbetul său promitea un paradis pierdut. – Presupun că ar trebui să vă mulţumesc pentru toate amabilităţile pe care le-aţi avut cu mine de-a lungul anilor, domnule Corelli. Mă tem că vă sunt îndatorat. – Nicidecum. Eu sunt cel îndatorat, prietene, şi eu ar trebui să-mi cer iertare că te abordez astfel, într-un loc şi într-un moment atît de nepotrivit, …dar de mult voiam să stau de vorbă cu dumneata şi nu izbuteam să găsesc prilejul. – Atunci, ce pot face pentru dumneavoastră ? – Vreau să lucrezi pentru mine. – Poftim ? – Vreau să scrii pentru mine. – Bineînţeles. Uitasem că sînteţi editor. Străinul rîse. Avea un rîs dulce, de copil care n-a spart niciodată o farfurie. – Cel mai bun dintre toţi. Editorul care a aşteptat toată viaţa. Editorul care te va face pe dumneata nemuritor. Străinul îmi întinse una din cărţuile lui de vizită, identică cu cea pe care o găsisem în mînă atunci cînd m-am trezit din visul meu cu Chloe. >>Andreas Corelli. Editeur. Edition de la Lumiere. Boulevard St-Germain 69. Paris.<< – Mă simt măgulit domnule Corelli, dar mă tem că mi-e imposibil să vă accept invitaţia. Am un contract cu … – Barrido şi Escobillas, ştiu. Oameni cu care, fără nici o intenţie de a vă jigni, n-ar trebui să întreţineţi nici-o relaţie … – Iar propunerea dumneavoastră este… ? – Să-mi dedici un an în exclusivitate pentru a lucra la o carte comandată, o carte a cărei tematică urmează s-o discutăm dumneata şi cu mine la semnarea contractului şi pentru care ţi-aş plăti în avans, suma de o sută de mii de franci. L-am privit uluit … – Voi fi sincer, domnule Martin, nu mă voi certa cu dumneata pentru bani. Şi, fie vorba între noi, cred că nici dumneata nu vei vrea s-o faci, deoarece ştiu că, atunci cînd îţi voi explica ce fel de carte vreau să scrii pentru mine, preţul va conta cel mai puţin. Am suspinat şi am rîs în sinea mea. – Văd că nu mă crezi. – Domnule Corelli, eu sunt un autor de romane de aventuri care nici măcar nu-mi poartă numele. Editorii mei … – Cred că te judeci cu prea multă severitate, ceea ce de asemenea este o însuşire care îi distinge pe oamenii de valoare … Aş îndrăzni să spun că te cunosc chiar mai bine decît te cunoşti dumneata. De aceea ştiu că, pînă la urmă, îmi vei accepta oferta. – Ce altceva mai ştiţi ? – Ştiu că avem ceva, sau multe în comun. Ştiu că ţi-ai pierdut tatăl şi eu de asemenea … Ştiu că te simţi singur şi crede-mă cînd îţi spun că şi acesta e un sentiment pe care îl cunosc în profunzime. Ştiu că adăposteşti în inimă mari speranţe, dar nici una dintre ele nu s-a îndeplinit, şi ştiu că lucrul acesta, fără să-ţi dai seama, te ucide cîte puţin pe zi ce trece … – Dar dumneavoastră nu căutaţi un prieten, căutaţi să angajaţi pe cineva. – Caut un asociat temporar. Te caut pe dumneata. – Sunteţi foarte sigur pe dumneavoastră, am îndrăznit eu. – E un cusur din născare, replică Corelli ridicîndu-se. Un altul e clarviziunea … Înţeleg că e poate prea devreme pentru dumneata … să auzi adevărul din gura mea. Ai nevoie să-l vezi cu proprii dumitale ochi. Să-l simţi pe propria piele. Şi crede-mă, îl vei simţi. – Nu ştiu ce să vă spun. – Nu-mi spune nimic acum. Te asigur că data viitoare cînd ne vom întîlni vei vedea lucrurile mult mai limpede … – Va exista o dată viitoare ? Corelli se opri şi se răsuci spre mine. – Există întotdeauna. – Unde?

Ultimele lumini ale zilei cădeau peste oraş şi ochii lui ardeau ca doi tăciuni. L-am văzut dispărînd pe uşa dinspre scară. Abia atunci mi-am dat seama că, de-a lungul întregii conversaţii, nu-l văzusem clipind nici măcar o dată. “

Read Full Post »