Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 26 aprilie 2010

Actul II, este intitulat, Lux Aeterna. Lux aeterna ? desigur, că nu este vorba despre luxul etern; este vorba, despre lumina eternă. Lumina eternă ? Interesant ! Ia să vedem noi despre ce este vorba aici. Sau, măcar să încercăm. După ce-şi depozitează banii într-o bancă, Martin caută un ziar. La rubrica pe care o păstorise chiar el cu ani în urmă, faptul  divers, citeşte uluit, ştirea : “Un incendiu la miezul nopţii, în Raval, s-a soldat cu un mort şi doi răniţi”. Mortul, era unul dintre cei doi editori ai săi; celălat editor şi un muncitor, erau în stare gravă. Aleargă la editură. Aici, Hermiona îl acuză frontal : – Acum eşti liber de contract. – Ce vrei să spui ? Hermiona ?! Chiar şi anchetatorii îi dau de înţeles că alibiul său este cam subţirel. Dar Martin, ştiindu-se nevinovat, se bucură de noua sa viaţă, în noul sau trup “ puternic, fără dureri şi fără greaţă, fără ţiuituri în urechi şi fără junghiuri în craniu, fără oboseală şi fără sudori”. Devenise aproape de nerecunoscut. Chiar Sempere, librarul, exclamă : – Martin ? Dumneata ta eşti ? Doamne, Maica Domnului! Eşti de nerecunoscut! Domnul Sempere, îi cere o favoare lui Martin : să stea de vorbă cu Isabella, o tînără de 16 ani care îl adora şi care visa să devină scriitoare; avea desigur, un talent promiţător. Martin mormăie nemulţumit, dar promite că o va primi pe tînără în vizită. Acasă, eşte aşteptat de inspectorul de poliţie care îl anunţă că a murit şi celălalt editor. – Aţi putut afla cauzele incendiului ? – Totul pare să indice că cineva a turnat benzină peste domnul Barrido şi i-a dat foc. Lui Martin îi piere somnul. Începe să citească Lux Aeterna. “La prima vedere, cartea este o culegere de texte şi rugăciuni ce părea lipsită de sens … opera părea structurată sub forma unor vechi poeme compuse în epoci în care timpul şi spaţiul se scurgeau după voia lor … Lux Aeterna era ca să zic aşa, un soi de carte a morţilor”. Martin capătă convingerea că autorul, enigmaticul D.M., îşi descrisese în acea carte propria sa coborîre într-o prăpastie a nebuniei, iar ultima parte, părea o tentativă de a face calea întoarsă. Textul se sfîrşea brusc, fără finalitate. Privind-o mai atent, observă că de fapt, cartea era compusă din foi dactilografiate, legate neglijent într-o scoarţă de piele. Uluit, Martin descoperă că acea carte fusese scrisă chiar la maşina sa de scris, pe care o găsise în actuala sa locuinţă : castelul acesta ocolit de toată lumea, pînă la el. Iata un scurt rezumat al Lux Aeterna, făcut chiar de C.R. Zafon : “Există doar un început şi un sfîrşit, numai un creator şi un distrugător care se prezenta sub diferite nume pentru a-i zăpăci pe oameni şi pentru a le ispiti slăbiciunea, un singur dumnezeu al cărui chip adevărat era împărţit în două jumătăţi : una era blîndă şi milostivă; cealaltă, crudă şi diavolească”. Nu este nimic nou în această viziune, numai că această nouă religie, indiferent dacă este vorba despre cea găsită sau cea scrisă de Martin, este numai un pretext, pentru desfăşurarea acţiunii acestui splendid roman. Am spus într-o postare anterioara că acest capitol, al II-lea al aceste cărţi este cam lung şi am spus şi de ce. Am să încerc să rezum în puţine cuvinte acţiunea. Martin o primeşte pe Isabella în locuinţa sa, cam cu inima îndoită; se va dovedi că tînăra aceasta, îi va fi atît de folos, dar şi o piază rea. Domnul acela cu plicurile sigilate cu îngerul cu aripile deschise, îl convoacă în diverse locuri pentru a-l chestiona cum merge lucrul la carte. Martin se documentase foarte serios în vederea lucrului la carte. Constată cu uşurinţă, că majoritatea religiilor au tulburător de multe puncte în comun. De ce mai era nevoie de una în plus ? Corelli îl lămureşte, măcar parţial : pentru că în decursul istoriei, o credinţă sau alta îşi pierde efectul convingător de la început. Altfel, cum de apăruseră în decursul istoriei atîtea credinţe care dispăruseră  ulterior? Este posibil ca religia să nu fi fost în decursul vremii, decît un instrument de exercitare a puterii, pentru că “mai devreme sau mai tîrziu, cuvîntul devine trup, iar trupul sîngerează”. Între timp, are discuţii cu Isabella. Trebuie să o convingă, că nu este suficient talentul pentru a deveni scriitoare; talentul este necesar dar, în lipsa unei munci susţinute, este egal cu zero. Cine vrea să fie scriitor, trebuie să se aşeze la masa de scris şi să îşi stoarcă creierii pînă la durere; să scrie, indiferent cît de greu i-ar veni. Martin este tot mai bîntuit de imaginea Cristinei. Gîndul că aceasta îşi împărţea viaţa şi trupul cu Vidal, îi era de nesuportat. Munceşte îndîrjit la cartea comandată de Corelli, care îl ameninţase discret că nu avea dreptul de a renunţa, dacă îi era dragă sănătatea. Un alt librar, care făcuse nişte investigaţii despre editura lui Corelli, descoperă că acesta de fapt era mort de mai multă vreme, iar editura bineînţeles, închisă de mult. Numai că atunci cînd lucrurile ciudate care ni se întîmplă se îndesesc, acestea încep să capete aspect de normalitate şi să nu ne mai mire. Martin nu face excepţie. Relaţia sa cu ocultul, devine familiară. Descoperă că în locuinţa sa, înainte de a fi fost părăsită, locuise un avocat cam ciudat, care la un moment dat îşi părăsise soţia pentru o artista de cabaret, cam analfabetă şi cam prostituată, dar care îl iubea şi care îl iniţiase în magie. Un anume Diego Marlasca. Martin face diverse investigaţii şi ajunge la asociatul acelui avocat, un individ cu aspect respectabil; în realitate, unul dintre pionii bătăliei pentru putere, de care am amintit. Relaţia dintre Martin şi Isabella se cimentase şi căpătase aspectul unei frumoase prietenii. Martin află că iubita sa Cristina, încercase să se sinucidă. Cînd află motivul, o izgoneşte pe Isabella. Aceasta, crezînd că îl protejează, îi ascunsese cele vreo 20 de scrisori pe care i le scrisese Cristina, anunţîndu-l că vrea să-l  părăsească pe Vidal; neprimind răspuns, crezuse că Martin nu o mai voia. Totuşi. Isabella nu acţionase din rea credinţă; dîndu-şi seama că greşise grav, o informează pe Cristina. Aceasta aleargă la Martin; părea că împăcarea era posibilă. Iar după o altă  noapte de dragoste care promitea o viaţă plină de iubire, cei doi se hotărăsc să lase totul în urmă şi să se refugieze la Paris. Numai că atunci cînd Martin vine de la gară cu biletele, Cristina nu mai era acolo. Fugise. Iar. “M-am ridicat şi m-am apropiat de fereastră. Am deschis-o larg şi am privit afară. O cădere verticală de cîţiva metri, destul de mare, se deschidea în faţa mea … Atunci am auzit bătăile în uşă … O bătaie stăruitoare … Am alergat pînă la uşă şi am deschis. Era acolo, în semiîntuneric, îmbrăcată în alb. Am vrut s-o îmbrăţişez, însă atunci i-am văzut faţa plină de lacrimi şi am înţeles că nu era Cristina. – David, murmură Isabella cu glas frînt. Domnul Sempere a murit”.

Read Full Post »

Este îngrozitor de greu, să scrii despre o carte a indiferent cărui autor. O carte este o nouă  lume, o lume în care pătrunzi cu sfială sau cu neobrăzare, dar dacă chiar vrei să cunoşti lumea povestită sau inventată de un autor, repet, oricare ar fi el, trebuie să recunoşti în primul rînd, că poate nu eşti capabil să înţelegi întotdeauna acea lume pînă în cele mai mici detalii ale sale. Poate că lumea descrisă de acel autor, scapă înţelegerii tale în profunzimea sa. Nu cred că există un comentator de carte pe lumea aceasta, care să înţeleagă în detaliu, acea lume pe care este invitat să o viziteze. M-am simţit de multe ori, mizerabil, încercînd să scriu despre cărţile pe care le-am citit. De multe ori, am avut senzaţia că poate nu am înţeles pînă la capăt ce a vrut un autor, veritabil creator de lumi, să spună cu adevărat, în cartea sa. M-am relaxat aproape întotdeauna, crezînd că un autor, indiferent care ar fi acesta, este asemănător unei mame, care naşte un copil, dar despre care ulterior nu are cum să îi mai hotărască TOT destinul. Viaţa va hotări în locul său, în locul bunei mame născătoare de o noua viaţă, ce va deveni acea noua viaţă – lume. Deci. Am îndrăznit să-mi dau cu părerea, despre multe cărţi. Cărţi scrise de autori cunoscuţi, unii celebri, dar şi despre autori valoroşi, dar încă insuficient cunoscuţi. Autori autohtoni, sau autori din lumea largă. Acum. Voi îndrăzni cu sfială IAR, să recomand o carte. O carte născută din frămîntarea unui om care a răzbit cu greu. Un om adevărat. Pe scurt, cartea se numeşte Comisia Zurich, iar autorul ei, este un vulcan în plină erupţie : Doina Popescu – ot Brăila. Nu cautaţi la această adevărată doamnă false modestii. Nu le veţi găsi. Această dinamică femeie, soţia unui rugbist pe care nu-l cunosc, mamă, om de afaceri, scriitoare,  îşi cunoaşte valoarea pînă în cel mai mic amănunt. Ştie că deschide un nou stil literar şi îl promovează cu o agresivitate benefică pe măsura stilului său : în mod afurisit, pentru că acesta este noul stil literar propus de domnia sa : o proză afurisită; o proză care nu jigneşte, dar care devoalează cu exactitate, toate tarele lumii în care trăim. Unii cu suficienţă, alţii cu speranţă, mai toţi cu gîndul a  ce va fi să fie în viitor, probabil că prea mulţi dintre noi, fără să mai facă apel la trecut. Unii ar fi capabili să aşternă tone de uitare peste un trecut nenorocit. Nu şi draga de Doina. Ea face apel la trecut, dar fără pic de exasperare, fără regrete, fără vindicalism. Nu  trece nimic sub tăcere. Dar în loc să condamne sau să ierte, izbucneşte în rîs. Rîde cu veselia omului necuprins în obstinaţii. Rîsul său, este un balsam vindecător peste orice fel de rană. Dacă vă place acest soi de tratament pentru orice dureri aveţi, este vremea şi timpul să citiţi cărţile sale; începeţi vă rog, cu Comisia Zurich. Ştiu că veţi ajunge şi la celelalte cărţi ale sale. Ştiu. Aveţi pe blogul doamnei Doina, cîteva capitole din această  carte, oferite ca mostră. Musai de parcurs.

http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »