“Pe măsură ce vestea se răspîndea în cartier, soseau mulţi alţi cititori şi prieteni, cărora nu le venea să creadă ca domnul Sempere a murit”. Toţi recunoşteau cu lacrimi în ochi, că Sempere, îi învăţase să citească, ba chiar să şi trăiască. Sempere –fiul, un tînăr cumsecade şi arătos dar cam timid, rămînea pe mîini bune. Isabella începuse să lucreze acolo la sugestia lui Martin, care spera că între cei doi se va înfiripa o idilă de care amîndoi aveau nevoie. La înmormîntare, Martin îl zăreşte pe Vidal. – Ce cauţi dumneata aici ? – Sempere era şi prietenul meu. – Ai venit singur ? Vidal nu înţelege. Martin credea că. acesta o ademenise pe Cristina înapoi; dar nu era deloc aşa. Înţelegînd că Cristina nu avea să mai revină, Martin se reîntoarce la lucru. “Pentru prima oară în viaţă, scriam pentru mine şi pentru nimeni altcineva. Scriam ca să dau foc lumii şi ca să mă mistui odată cu ea”. Munca îl epuizează şi simptomele bolii nu întîrzie să-şi facă apariţia. Este salvat de Isabella, care îi aduce un medic, îl hrăneşte şi-l repune pe picioare. Aceasta îl anunţă că Sempere-fiul o ceruse în căsătorie. Iar ei doi, vor fi prieteni “ pînă cînd moartea ne va despărţi”. Martin află că Sempere, puţin înainte de a muri, se certase cu cineva; probabil o femeie. Iar cartea sa, Paşii cerului, aflată în colecţia particulară a librarului, dispăruse. Se reîntîlneşte ca din întîmplare, cu editorul Corelli; privindu-l atent, Martin observă că acesta nu mai avea broşa cu îngerul. – Din păcate am pierdut-o şi nu ştiu unde, explică el. Stabilesc termenul final pentru predarea lucrării. De la noul şofer al lui Vidal, Martin află că aceasta nu se reîntorsese la Villa Helius. Unde putea fi ? Brusc înţelege. Cristina nu putea fi decît în apropierea mormîntului tatălui său, pe care îl adorase atît de mult, încît din recunoştinţa pentru binefacerile lui Vidal, să se căsătorească cu el. O găseşte în sanatoriul în care fusese internat tatăl ei, înainte de a muri. O găseşte este numai un fel de a spune. Cristina avea minţile rătăcite. Martin o vizitează zilnic. Uneori, Cristina pare că are momente de luciditate. Într-unul din aceste momente, îi cere să distrugă manuscrisul. În sfîrşit, Martin înţelege. Aleargă acasă şi ceea ce găseşte acolo, îl îndîrjeşte : broşa cu înger, se afla în lădiţa cu manuscrisul. Cristina încercase să-i dea foc, dar Corelli, care locuia clandestin în camera nefolosită, o lovise şi o împiedicase. Corelli îşi pierduse broşa, iar Cristina îşi pierduse minţile. Întors la sanatoriu, Martin descoperă că iubita sa fugise şi de acolo; în puterea nopţii, se avîntase pe pojghiţa subţire de gheaţă de peste lacul din apropiere şi se înneacă sub privirile disperate ale lui Martin. Acesta se reîntorce acasă, ia vechiul pistol al tatălui său şi porneşte să-l găsească pe Corelli. Ajunge la locuinţa acestuia de la marginea oraşului, pătrunde şi îl zăreşte pe acesta aşezat pe un fotoliu. Ţinteşte şi descarcă două gloanţe în trupul care îl privea nemişcat. Apropiindu-se, înţelege că fusese iar, tras pe sfoară. Acolo nu era Corelli, era o păpuşă îmbracată cu hainele sale. Reîntors acasă, îl găseşte pe inspectorul de poliţie care îl tot sîcîia de o bună bucată de vreme. Venise vremea ca Martin să-şi plătească naivitatea de a se lăsa prins în acest angrenaj halucinant. Fostul proprietar al casei sale, era cel care fusese iniţial angajat de Corelli să scrie acea carte. Nereuşind, îşi înscenase moartea, apoi lăsase impresia că fusese excrocat de acea prostituată şi de un interlop. În realitate, excrocul era el, iar toţi cei care ar fi putut să-l dea de gol, erau asasinaţi cu cîteva momente înainte de a fi vizitaţi de Martin, în încercarea sa de a descîlci acele iţe încurcate. Inspectorul de poliţie, îl vîna deci pe el, pe Martin, ca să-i pună în cîrcă toate acele asasinate. Martin nu are alta cale şi fuge din oraş.
Epilog. Dintr-o viaţă damnată, nu se poate scăpa decît evadînd într-o realitate paralelă. Dacă avem puţin noroc, îngerul care veghează asupra oricăruia dintre noi, ne restituie un vis. Visul lui Martin, fusese să o poată proteja pe Cristina, fata şoferului Manuel, ca tînără şi eventual soţie a sa. N-a reuşit. Pierdut în coşmarul iscat de vizita aceea nenorocită, cînd a crezut că descoperă ce înseamnă mîngîierile unei femei, nu a reuşit să se regăsească decît la capătul unei fugi din lumea reală. Iar acolo, în sfirşit, maleficul editor Corelli îi face un cadou. Reînvie pentru el, fotografia în care o fetiţă de vreo şapte-opt anişori, păşea de mînă cu tăticul său, pe un podeţ aruncat peste ape. Fetiţa, era Cristina. Iar tăticul Cristinei, devenise chiar el, Martin David. Un roman tulburător. Citiţi-l. Nu veţi regreta.
Salutare!
O sa-l citesc, atunci imi pot da mai bine cu parerea. Postarile raman aici, nu-i asa? Buuun, acum te astept sa continui cu Doina. La ea la Braila, La tanti Elvira, Oamenii vorbesc moldovieneshte,Merg la Dunare la peste….
salut !
Merita citit ! Este un autor fa-bu-los.
Sigur ca postarile ramin aici. 🙂
Buuun, acum despre cartea Doinei. Sint pregatit sa scriu despre Comisia Zurich, oricind. Momentan, am socotit mai nimerit sa ii indrum pe cei care ma viziteaza, la sursa, unde sunt postate capitole intregi din carte. Cel mult intr-o saptamina postez si eu despre carte, nu numai despre Doinita, ca pina acum.
Salut!
„Jocul ingerului” este un roman foarte interesant, dar trebuie sa-l citesti pentru a-l comenta. O sa-l caut.
Am vizitat blogul Doinei Popescu si am citit cateva povestiri si doar putin din roman, 2-3 pagini . Ai dreptate, e buna!
servus !
Acest roman are de toate : intriga politieneasca, povesti de dragoste, mister esoteric, teorii politice, sociale si teologice, putina filosofie; dialoguri sclipitoare si descrieri ‘de autor’ incintatoare. Pacat ca acest AUTOR ! nu este mai bine cunoscut.
Cit despre Doina, este o incintare, pur si simplu !
postare noua
Buna…
Pe mine m-a impresionat profund aceasta carte…nu am lasat-o din mana deloc pana la sfarsit! Impresionant oricum, si dupa cum s-a spus mai sus, pacat ca nu este mai cunoscut ca si autor…pe mine m-a inspirat mult!
Ziua bună
Într-adevăr o carte care se citeşte pe nerăsuflate !
De ce nu laşi o adresă la care să te pot citi ?