Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 30 aprilie 2010

Putea Zuckerman scriitorul, să-i mai facă vînt cu nonşalanţă, iubitei maestrului său încă o dată ? Nu, nu putea. Nu putea să o lase pe aceasta, pe Amy, la voia impetuosului Kliman pe care îl avertizase că va face tot ce îi va sta în putinţă, să-l împiedice în demersul său de a-l scula din morţi pe maestrul său Lonoff, cu un scandal.

Urmează o lungă convorbire telefonică  între el şi Amy. O discuţie relativ lămuritoare. “ – Te-am văzut într-un snack-bar, a spus Amy … n-am avut curajul să te abordez. Acum eşti o persoană importantă. – Serios ? Nu şi acolo unde trăiesc. Ce mai faci Amy ?” Zuckerman nu are puterea de a recunoaşte că şi el ezitase să o abordeze atunci. Amy îi povesteşte cum a fost viaţa sa cu Lonoff, în cei patru ani dinaintea morţii scriitorului. Acesta avea remuşcări că-şi părăsise soţia şi copiii; devenise morocănos şi de nerecunoscut. De fapt, soţia sa îl părăsise pe el, atunci cînd s-a convins de legătura vinovată dintre tînăra Amy şi soţul ei. Dar nu divorţaseră niciodată. Lumea nu-i înţelege pe amorezii clandestini, din spirit de autoconservare. Chiar şi Amy începuse să se îndoiască de faptul că ea fusese cu adevărat trofeul visat de Lonoff. Dar tinereţea şi-a spus în cele din urmă cuvîntul ; ea! era cea măgulită pînă peste poate că fusese aleasa maestrului; şi trăia într-un soi de transă. “ – Am avut parte de el zi de zi şi noapte de noapte timp de patru ani, şi mă bucur că a fost aşa”. Şi după moartea sa, ce-ai mai făcut Amy? întreabă Zuckerman. Nimic, răspunde aceasta.

 Da. Exista şi astfel de oameni. Oare cum o fi să trăieşti zeci de ani amintindu-ţi doar de patru dintre ei ? Cumplit ? Mirific ? O viaţă de moarte-vie ? Un extaz ? Cine ştie ?

 Ce mai ştie despre fosta soţie a lui Lonoff ? Este într-un azil. Are Alzheimer. Copiii lor ? Nu prea multe. Aceştia fie o ignorau, fie o dispreţuiau. Cum a ajuns manuscrisul acela pe mîna lui Kliman ? Amy nu-şi aminteşte prea bine. Începuse să aibă probleme cu tumoarea aceea, şi nu mai ştia exact dacă ea fusese cea care îi dăduse manuscrisul, tumoarea, sau poate că el, Kliman, şi-l însuşise hoţeşte. Dar, nu contează prea mult. Kliman nu avea decît o parte din cartea şi aşa neterminată. Restul, era bine pus la adăpost, într-un seif. – Am putea să ne vedem, i-am zis eu. Pot să te invit la cină ? – O, nu mai sunt fata pe care o priveai transfigurat în noaptea aceea din 1956, la Lonoff acasă, cînd Hope îl părăsise trîntind uşa. Îţi aminteşti ? – Îmi amintesc. – Am fost operată pe creier. N-o să iei cina cu o ingenuă. – Nici eu nu mai sunt cel de odinioară.

Bătrîneţea nu vine egal pentru toţi oamenii. La unii, vine frumos şi le încununează existenţa ca un nimb. La alţii, vine întovărăşită de dureri şi de suferinţe. La Zuckerman, vine împreună şi cu nişte accese de uitare. O aşteaptă pe Amy. Aceasta nu vine. De fapt, Amy îl aşteptase la rîndul ei, dar nu mai ştiuse el unde o invitase. Oftează şi îşi spune amar. – Nu te mai tortura. Urcă-te în maşină şi pleacă. ‘Tot răul spre bine’ se spune adesea. Uneori, chiar aşa şi e. Zuckerman îi telefonează lui Amy, şi după ce se lămuresc despre ce se întîmplase, o vizitează acasă la ea. O găseşte instalată într-o locuinţă mizeră, trăind mai mult din amintiri şi aşteptîndu-şi senină sfîrşitul apropiat. Îi povesteşte lui Zuckerman din nou, viaţa sa împreună cu Lonoff. Oare n-ar fi fost mai bine pentru toată lumeam ca ei doi să se fi îndragostit unul de altul şi să-i lase pe Lonoff şi pe ai lui în plata Domnului ? Cine ştie ? Kliman ? Tot dă tîrcoale dar nu are prea multe şanse de reuşita în faţa ei; cel mult, poate va reuşi să stoarcă ceva, ceva, de la tumoarea ei, nu de la ea. Zuckerman se oferă să o ajute inclusiv cu bani. Amy, nu refuză. Ba,  chiar primeşte cu naturaleţe acei bani.

Zuckerman îi promite lui Amy, că va scrie el despre Lonoff. Dar nu biografia sa, ci biografia  cărţii neterminate a lui Lonoff. Lonoff nu putea să aibă acel păcat pe conştiinţă. Cel mult, acesta încerca o literaturizare a supoziţiilor nedemonstrabile despre Hawthorne şi sora sa, Elizabeth. Pentru Lonoff, “ficţiunea n-a fost niciodată reprezentare. A fost meditaţie personală în formă narativă”.

Zuckerman începe să croiască ‘realitatea’ poveştii cărţii lui Lonoff : “O sa fac din asta realitatea mea, a lui Amy, A lui Kliman, a tuturor … Şi în următoarea oră am început s-o fac, argumentîndu-i atît de fastuos logica, încît pînă la urmă, am început s-o cred şi eu”.

Read Full Post »