Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for mai 2010

      Nu despre mine este vorba.  Aşa se cheamă o carte a lui Martin Page (n. 1975) apărută în 2001 şi editată la Humanitas în 2008. A nu se confunda cu o altă carte despre care am scris deja : Cum m-am lăsat de gîndit. Nici cu o altă carte pe care nici eu nu am citit-o încă : N-o citi dacă eşti prost.

      Cartea asta nu are propriu-zis o acţiune ci, este mai mult un pretext. Autorul, stînjenitor de inteligent după cum singur spune, şi-a întrerupt studiile universitare de antropologie şi s-a dedicat scrisului, obţinînd cu această carte cu care a debutat, un succes fulminant.

      Personajul principal al acestei cărţi, Antoine, un soi de abstinent, hotărăşte într-o bună zi că este obositor să tot înţelegă lumea în care trăieşte. Şi se hotărăşte să devină prost. Pentru că încă este inteligent, înţelege limpede că pentru a deveni idiot, trebuie mai întîi să devină alcoolic. Citeşte o grămadă de cărţi care tratează acest subiect, iar după ce ştie totul despre diversele băuturi începînd de la prepare, pînă la  istoria şi consumul lor, intră într-o cîrciumă ca să ia lecţii pe viu. Ocheşte un pilangiu de excepţie şi îl abordează, mărtusindu-i că vrea să devină ucenicul său. Acesta îi deschide ochii de la început : nu toţi cei care beau pot deveni alcoolici. Mare parte dintre ei, sunt simpli băutori, care nu au vocaţia de a deveni proşti prin alcoolizare. Eroul nostru, comandă o bere pentru a-şi începe ucenicia. Dar, bineînţeles că după ce ia primele înghiţituri intră în comă alcoolică şi este transportat de urgenţă la spital.

      Unde se trezeşte într-un salon, alături de un soi de mumie vie, un corp înveşmîntat în ghips, o femeie care încercase să se sinucidă tot pentru că nu mai suporta să fie atît de inteligentă în lumea asta debilă şi se aruncase de pe turnul Eiffel.  Încîntat, Antoine se hotărăşte să meargă la şcoala de sinucigaşi, să se documenteze bine şi să termine definitiv cu viaţa. Ghinion. Principalul profesor al şcolii, nu mai era disponibil. Tocmai reuşise o sinucidere spectaculoasă, spînzurîndu-se. Iar ca masură de precauţie, îşi taiase şi venele.

      Dezamăgit, Antoine încearcă alte căi de a deveni prost. Pentru că banca tocmai îi trimisese o scrisoare prin care îl anunţa că în contul său cam bătea vîntul, îşi ia o slujbă de broker. Iar întîmplarea îl slujeşte de minune. Varsă din greşeala o ceaşcă de cafea peste tastatura computerului la care urmărea cursul acţiunilor, iar scurt-circuitul provocat declanşeaza o spectaculoasă creştere a valorii acţiunilor pe care tocmai le cumpărase.

      Devenit milionar, Antoine intră în rîndul lumii consumeriste. Cumpără cu frenezie tot ceea ce banii pot cumpăra. Evident că a devenit idiot. O foarte bună zicală, spune că dacă vrei să ştii ce parere are Dumnezeu despre bani, vezi cui îi dă : dacă nu este ticălos, posesorul averilor imense este sigur idiot. Cu rare excepţii, desigur.

      Semnalez această carte, pentru că este vremea ei : nu cumva am devenit cu toţii proşti ? Nu cumva nu mai înţelegem lucruri elementare ? Nu cumva ne lăsăm cu toţii prostiţi de o mînă de ticăloşi care pun stăpînire încet dar sigur, pe creierele noastre ? Ne lăsăm manipulaţi fără pic de remuşcare şi ne afundăm pe zi ce trece, într-un ocean DE PROSTIE. Departe de a fi o biată cărticică de vacanţă, deşi această carte este amuzantă, mesajul autorului este cît se poate de serios : Sunt într-o lume de rahat, dar sînt viu, şi nu mi-e teamă.

      Antoine, în loc să devină el însuşi prost, redevine  cu ajutorul unor prieteni, conştient de prostia lumii care ne înconjoară. Noi, ce mai aşteptăm ???

Read Full Post »

Cercul şi sora sa spaţială sfera, sunt exemple vii ale drasticei limitări a capacităţii celei mai evoluate fiinţe sublunare, omul, de a cuantifica perfecţiunea. Numărul PI, este destul de uşor de confundat cu infinitul, pentru că şirul zecimalelor sale este practic, infinit. Şi tot din acest motiv, cqadratura cercului încă nu şi-a putut găsi o expresie numerică exactă. “Pendulul lui Foucault”, este o sferă de 28 de kg. atârnată sub Cupola Panteonului din Paris, cu un fir de 67 de metri lungime, care demonstrează rotaţia pământului. Nu cred că interesează detaliile tehnice.

Cum înţelegem noi, oamenii, lumea înconjurătoare ? Prin aproximări. Drastic limitat în percepţia universului de către cele cinci simţuri ale sale, omul recurge masiv, la cel de-al şaselea simţ : intuiţia. Uneori asistat de cel de-al şaptelea simţ,  bunul simţ. Alteori, NU. Prin intuiţie omul îşi construieşte teoriile.  Domnu’ Einstein se aude ? Cum rămîne cu faimoasa exclamaţie cum că “lucrul cel mai de neînţeles, este faptul că Universul poate fi înţeles ?” Nu cumva lucrul cel mai de înţeles este faptul că, Universul poate fi intuit ? Nu ştiu! Întreb! Nu cumva fiecare generaţie îşi făureşte propriul construct mental despre acest pîrdalnic Univers ? Până la urmă cum e : static sau pulsatoriu ? Se lăbărţează la infinit ? Nu prea! Pentru că ar contrazice legea gravitaţiei şi nu se face să-l supărăm pe Newton. Oare Universul tinde către o configuraţie în care “Punctele Lagranje” ar deveni o masă critică şi ar încremeni Universul în nemişcare ?

Trăim în plină conjectură.

Prietene, iar mi-ai dat o lectură faţă de care singura atitudine pe care un om poate să o ia, este postura omului cu capul înveşmântat într-un turban de gheaţă stelară, şi cu picioarele vârâte adânc, într-un ocean primordial. Desigur, o camaşă de forţă pentru inimă se recomandă. Asta ca  nu cumva, bătăile sale devenite tot mai năvalnice, să nu o facă să evadeze din bietul trup înmărmurit : e Universul chiar atît de mic încît să poată fi cuprins într-o biată tărtăcuţă ? Este oare Universul Dumnezeu ?  iar omul, conştiinţa de sine a Universului ? Mai este Dumnezeu “ Acela despre care nu se poate gândi nimic mai mult ?” id quo maius cogitari nequit ? Este lumea întreagă numai “Un joc de Smarald ?” A descoperit Jacopo Belbo, mai mult în joacă adevărul ? De-asta a plătit cu viaţa ? Este oare Dumnezeu gelos ? Ajuns-a CREATURA să-l depăşească pe CREATOR ?  Trăim o plenitudine a gnosticismului biruitor ?

Prietene dragă, am devenit pe nesimţite din autodidactul suficient şi mândru de amploarea ne-ştiinţei sale, un biet învăţăcel. Şi bat sfios la poarta templului în care sînt “pe cale să pătrund în miezul unui mesaj secret în forma de Theatrum raţionalist” . Ca să ajung la ‘Pendul’ a trebuit să-l iau oarecum în derâdere pe Hermes Trismegistum, să iau în serios Alchimia şi să ajung la cabala lui Moshe Idel. Pentru că de-acum, se ştie că lumea are un punct tangent cu Dumnezeu : KETHER, Coroana, originea, primul sefirot .

Dar e musai să te conducă de mâna un maestru; şi asta pentru că “cel care încearcă să pătrundă în Gradina Cu Trandafiri a Filosofilor fără cheie, pare un om care ar vrea să umble fără picioare.” (Michael Maier /  Atalanta Fugiens).

Mai întâi, ca să pătrunzi în Cabala, ai nevoie de Abulafia. Cât a trăit, a fost un mare cabalist; postmortem, a devenit un gigantic ordinator.
Parolat de către Belbo, inventatorul “Jocului de Smarald”, cheia de înţelegere şi de manipulare a trecutului, a prezentului şi a viitorului. Cum  găseşti, de fapt, cum intuieşti o parolă către ‘taina tainelor’ TORAH, care este expresia literală a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Cartea ? Te gândeşti la tetragrama prin care este desemnat numele lui Dumnezeu YHWH, tetragramă pe care o citeşti dar nu o rosteşti niciodată. Casaubon încearcă cele 24 de permutări posibile. NIMIC ! Şi totuşi, cum mai este desemnat literal Dumnezeu ? IAHVEH. Casaubon încearcă cele 720 de permutări ale numelui lui Dumnezeu. NIMIC. Abulafia Ordinatorul, întreabă în continuare politicos : “Ai parola?”  NU! Răspunde Casaubon, personajul care povesteşte, -povestaşul – cum ar spune, Llosa, exasperat. Minune ! ASTA  este cheia! Ecranul se luminează. Putea Belbo să creadă că ştie care este adevăratul nume literal al lui Dumnezeu ? Evident, NU! Acesta este răspunsul. Pendulul a început să oscileze, demonstrând că pământul se mişcă. Şi odată cu pămîntul întreg Universul. Încotro ? Poate vom vedea. Sau poate că, NU!

Read Full Post »

La tîrgul de carte Bookfest 2008, printre atîtea alte delicatese literare, a fost lansată la standul Humanitas o carte tulburătoare : “Cu inima smulsă din piept”. Autorul, Radu Paraschivescu, autor a peste o sută de traduceri şi a mai multor volume de succes, coordonator al colecţiei “Rîsul lumii” la Humanitas, avea să scrie aceasta carte special pentru colecţia “Cartea de pe noptieră”, coordonată de Ioana Pîrvulescu. Pentru o scurtă prezentare, să-i dam cuvîntul, autorului : “Radu Paraschivescu s-a născut în 1960 în Bucureşti, şi a copilărit la Lugoj, unde a fost victima unui regim sever, pe bază de ciocolată de casă, peştişori de zahăr candel şi tort doboş. El s-a deprins asfel cu ideea că viaţa e dulce şi trebuie ronţăită lacom. La curent cu literatura, sportul, năstruşniciile televizuale şi cu ritualurile pisicilor, are obiceiul de a se îndrăgosti de echipe ( Real Madrid …) oraşe ( Praga, Roma …) sau imnuri ( Het Wilhelmus …) . Se pierde în reverie cînd ascultă David Gilmour, tresare cînd aude “Monica Bellucci” şi l-a văzut, student fiind, de 12 ori pe Richard Dreyfuss în Adio, dar rămîn cu tine. Pierde 4 ore pe zi in faţa televizorului, ca un zevzec. Abstinent, dar cafegiu. Ironic, dar sentimental. Harnic, dar jucăuş. O aprigă mustaţă îi maschează bine, tandreţea. Se teme de avioane, chiar şi cînd îi fac daruri. Prezidează peste trei motani mizantropi şi-i înţelege din ce în ce mai bine. “ 

Subiectul cărţii este vechi şi bine-ştiut de cînd lumea, dar trist şi sfîşietor ca cea mai crîncenă durere : iubirea interzisă. “ E o poveste ciudată, cu accente sălbatice. Un poem crud dintr-o lume aşişderea.”  Consumată pe furiş, mereu cu fereală de lume, iubirea aceasta avea să aducă o atmosferă magică celor doi, şi multă suferinţă TUTUROR ! Inclusiv celor doi protagonişti. “În Portugalia, pietrele încinse de soare şi plesnite de vînt spun poveşti . […]Unii cred că totul a fost o scorneală hrănită de setea noastra de sînge. Alţii, invocă hîrţoage îngălbenite de timp[…] dar toţi sunt de acord că Ines şi Pedro, care acum îşi dorm somnul de veci […] au făcut curtea Portugaliei să se cutremure din temelii.

Pedro este urmaşul la tronul Portugaliei. “ …e iute la mînie şi crud. Îi place sîngele mai mult decit vinul. Pune preţ pe frumuseţea trupului şi nu dă doi bani pe agerimea minţii. Cum ar spune tata, cu gustul lui pentru paradoxuri, e de-o superficialitate profundă. Aşa îl caracterizează Constancia, viitoarea sa soţie hărăzită lui Pedro din raţiuni politice de către tatăl său, regele Afons. Constancia este însoţită pe drumul către curtea regelui Afons, de Ines, o copilă tocmai bine împlinită, pe post de însoţitoare şi tovarăşă de companie.

Una era brunetă, fragilă şi roasă în permanenţă de o mîhnire fără leac, cealaltă avea un păr blond, împletit în două cosiţe ca nişte cercei uriaşi şi părea nerăbdătoare să descopere viaţa în toate tonurile şi culorile ei.“

 Inevitabilul se produce. Între Pedro şi frumoasa Ines, se naşte instantaneu, o iubire vinovată. Consumată mai întîi pe ascuns, dar pînă la urmă atît de năvalnică fiind, iese la lumina zilei, că toată lumea află; şi soţia lui Pedro, Constancia, şi regele Afons şi curtenii, şi prietenii, şi duşmanii regelui. Încep să se ţeasă o seamă de intrigi , ţinta fiind evident tronul Portugaliei. Pînă la urmă, regele, nemaitolerînd situaţia, îi reproşeaza lui   Pedro că neglijează treburile de stat, pentru fetişcana aia care i-a sucit minţile.

 “ – Dar o iubesc ! – Numai oamenii liberi iubesc Pedro. […] Oamenii liberi. Fără coroană pe cap şi sceptru în mînă”.

Numai că lui Pedro, nu îi stă deloc gîndul la treburile de stat. “De îndată ce Ines pleca de lîngă el, se simţea vitregit. Sau, cum spusese chiar Ines, cu inima smulsă din piept”. Afonso nu putea tolera acestă stare de lucruri; şi  hotărăşte în consecinţă.

 “- N-am încotro. M-am gîndit îndelung şi n-am găsit altă soluţie. Dumnezeu să mă ierte, dar e pentru binele Portugaliei”. […] “Vă aşteptam. Ştiam c-o să veniţi, spuse Ines cu un calm care-i luă prin surprindere pe cei trei ucigaşi. Măritul a hotărît c-am trăit destul, am dreptate ? Ce-i drept, douăzeci şi opt de ani nu-s de colea”.

 Pedro, îndurerat, o dată ce află ca asasinatul fusese pus la cale chiar de tatăl său, declanşează un război civil pentru tron. Cu trupe mai puţine, cu sfetnici militari mai puţin iscusiţi, pînă la urmă Pedro este înfrînt şi luat prizonier. Dar nu captivitatea îl doare pe el.

 “…în mai toate visele Ines îşi lipea de el trupul cald, căruia Pedro îi aflase toate tainele, şi-i şoptea […] : Cînd pleci, mă simt de parcă mi-ar fi smuls cineva inima. Rămîne un gol însîngerat. Un loc unde nu mai poate să crească nimic”.

Vremea trece, şi regele Afons pînă la urmă îşi dă obştescul sfîrşit. Firesc, Pedro devine al optulea rege al Portugaliei şi Algarvelor. Mai întîi, se îngrijeşte de locul de odihnă veşnică a adevăratei regine a inimii sale, Ines.

 “Real Abadia de Santa Maria de Alcobaca se găsea la 20 de leghe  de Lisabona şi semăna cu un vis turnat în piatră. Noul rege lăsase baltă treburile ţării şi poruncise construirea a două cavouri cum nu se mai văzuseră nicăieri în Portugalia. […]… la terminarea lucrării, oricine se va fi oprit în dreptul cavourilor avea să poată citi nu doar părţi din Cartea Sfintă, ci şi povestea de iubire dintre Ines de Castro şi Pedro Intîiul, al optulea suveran al Portugaliei”.

 Fragment din epilog

Ines şi Pedro I, n-au atins faima marilor perechi ale lumii : Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Daphnis şi Chloe. Compozitorii trecutului au preţuit-o pe Ines ceva mai mult decît scriitorii prezentului. Niccolo Zingarelli, Giuseppe Persiani şi James MacMillan i-au dedicat opere, Henry de Montherlant i-a scris o piesa de teatru. Atît. Pentru portughezi, în schimb, Ines şi Pedro sunt simbolul aventurii romantice şi al iubirii pînă dincolo de margini. Iată o poveste care nu a mai încăput în fado-uri, dar care a rămas scrisă în piatra celor două morminte din Santa Maria de Alcobaca. Acolo, Ines şi Pedro se odihnesc la cîţiva paşi unul de altul. Somnul îndrăgostiţilor nu se cuvine tulburat.

Read Full Post »

Titlul acesta derutează. Contrariază. Consternează. Dar negreşit trezeşte curiozitatea. Ce naiba vrea să spună în definitiv Agnes ? Mănîncă-mă ? Ei bine, DA ! Oare nu spunem noi despre cei nesuferiţi că nu putem să îi înghiţim ? Nu spune cîte o mămică extaziată de propriul copilaş – mînca-l-ar mama de drăgălaţ ? Ba, cam DA ! spune.

Eroina acestei cărţi, Myriam, o femeie între două vîrste, zdravăn scuturată de vitregia sorţii, îşi caută un liman. Nevoită să-şi părăsească familia, soţul, copilul, repudiată ( pe nedrept ! ) de societate, de prieteni, de toate şi de toţi, încearcă să-şi reclădească destinul. Găseşte o cameră şi deschide un mic restaurant. De ce “chez moi”? Pentru că acea cameră devine întregul său univers. Acolo trăieşte şi munceşte, acolo doarme şi visează, acolo poartă întreaga sa luptă pentru regăsire. Iar cînd un furnizor de mobilă de mîna a doua, termină de instalat cele cîteva mese şi scaune, “ – ‘Vă servesc cu ceva’ ? îl întreb, sperind din toata inima sa nu vrea nimic. – ‘Ce aveţi dumneavoastră mai bun’ …  Pe mine, mănîncă-mă pe mine, mă fulgeră un gînd. […] Mă uit la el şi mă gîndesc că mănîncă din mine, din trupul meu. Am pus în această primă prajitură, în desertul acesta inaugural, tot ce aveam, vorba lui, bun”.

Încet, încet, acest nou univers al lui Myriam începe să se repopuleze. Două fete de liceu, deschid seria clienţilor, aducînd un aer de prospeţime, iar florarul de vis a vis îi oferă generos florile nevîndute pentru decor. În fiecare nouă zi, Myriam face dimineaţa cumpărături, găteşte pentru prînz, serveşte clienţii cu bunătăţi, spală vasele, deretică, aţipeşte puţin după-amiaza, pregăteşte cina, serveşte noii clienti, închide noaptea tîrziu şi frîntă de oboseală doarme pe o canapea. În rarele momente de linişte, Myriam plonjează în propria sa existenţă. “ Cum se face că trăim mai multe vieţi ? […] Voi muri o singură dată, sigur, dar în timpul pe care l-am primit am trăit mai multe vieţi alăturate, dar cu totul distincte. La treizeci de ani eram alta, o fiinţă complet diferită de cea, să zisem de la opt ani. […] Femeia care sunt azi n-are rădăcini, e detaşată de tot ce o înconjoară, solitară într-un mod de neînţeles.”

Odată plecată din căldura căminului, Myriam rătăcise pe străzi, negăsind adapost nicăieri; nimeni nu o mai vroia. Ajunsă la marginea oraşului, intră în cortul unor circari, privind fascinată spectacolul . Nu e întreaga noastră viaţă un spectacol de circ ? Rămasă pe gînduri, nici nu a băgat de seamă că la final, rămăsese singură. Patronul circului, om hîrşit de viaţă, simţindu-i deruta o întreabă : “ – ‘Ce-i cu tine ?’ Nu ştiu ce vrea, nu ştiu ce să-i răspund.  – ‘Ce ştii să faci ?’ – ‘Nimic’ răspund aşa de încet, că nu mă aude. – Ce ? – ‘Nimic, nu ştiu să fac nimic’. […] Patronul aşteptă un moment, apoi începu să înşire : – ‘Acrobaţie? Femeia-ghiulea? Echilibristică? Trapez? […] Parcă aduna mărgăritare pe un colier. […] Nu spun nimic. – ‘Avem nevoie de cineva care să facă de mîncare, […] ştii să găteşti ?’ – ‘Da! strig cu toată puterea.’  Şi acolo avea să rămînă. Măcar un timp. Pentru că atunci cînd circul a fost nevoit să plece, patronul i-a spus destul de brutal : ‘nu ne permitem sa te luam cu noi!’

Rămasă iar în voia soartei, Myriam pricepe că nu se poate baza decît pe sine. Astfel, ajunge să deschidă ‘chez moi’. Faima micuţului local se răspîndeşte iute, clienţii îl umplu aproape permanent, iar de unde la un moment dat pe Myriam o năpădise iarăşi disperarea că avea să eşueze şi cu încercarea asta, acum nu mai face faţă de una singură. Deşi refuza cu îndărătnicie, pînă la urmă Myriam este nevoită să admită ca are nevoie de ajutor. Primele sale cliente, elevele de liceu, îi trimit un prieten de-al lor; după ezitări, Myriam îl acceptă; se va dovedi o mişcare extrem de inspirată. Acesta, devine omul de bază, factotumul, organizatorul perfect de care viaţa vraişte a lui Myriam avea mare nevoie. Acesta vine cu idei novatoare, pune contabilitatea în ordine, face reclamă localului inclusiv pe internet, deci afacerea începe să se dezvolte. Este nevoie de mai mult ajutor. La sugestia fratelui său, despre care Myriam spune că ‘este versiunea mea reusita’ îl caută pe furnizorul de fructe şi legume care asigura aprovizionarea circului. Altă mişcare inspirată. “Chez moi” , începe să capete aerul unei afaceri de succes. Viaţa lui Myriam începe să semene cu un puzlle refăcut. Trecutul şi prezentul se îmbină, promiţind un viitor.

A reuşit Myriam să se adune ? Încă nu. O mai bîntuie o fantasmă a trecutului, despărţirea de soţ şi de copil. Înainte de căsătorie, Myriam era o excentrică, o inadaptată, o nonconformistă. Nu se încadra în tipare, deloc. Era mai tot timpul în contra-timp cu toate şi cu toţi. Era un soi de ciudăţenie. Myriam era de fapt o emancipată, dar nimeni nu era dispus să admită acest lucru, devenit acum, ceva  mai bine tolerat. Pentru a intra în rindul lumii, Myriam se căsătoreşte, iar la vremea sorocită, naşte o mîndreţe de băieţel. Asupra căruia îşi îndreaptă tot prea-plinul de afecţiune necheltuit, căci bărbatul său, după ce s-a văzut cu nevastă şi copil, nu mai vedea nici-un motiv să îi mai acorde atenţie visătoarei sale soţii. Copilul creşte. Devine cel mai bun la toate : la carte şi la gimnastică, la relaţii sociale, pe scurt, îi farmecă pe toţi. Mai puţin pe un coleg al său, nemulţumit să fie eclipsat. Ca să se răzbune, acesta coace un plan diabolic. Devenit un adolescent arătos, începe să o viziteze pe Myriam care plină de candoare intră într-un joc nevinovat pentru ea, dar care îi va deveni fatal. Ticălosul acela, face pe ascuns poze care par extrem de compromiţătoare, numai că de fapt, între el şi Myriam nu se consumase nici-o faptă vinovată. Bineînţeles că lumea nu primeşte explicaţiile lui Myriam. Este ostracizată de toţi – mamă, tată, frate, soţ, prieteni, vecini; pînă şi copilul său adorat o blamează.

Cu aceste fantome ale trecutului are de luptat acum Myriam ca să îşi pună viaţa în ordine pe plan sufletesc. Pe plan material, este pe cale să reuşească. Pe plan sentimental, deşi încă nu ştie, este aproape de reuşită. Cum să reconciliezi ireconciliabilul măcar cu propriul copil pe care îl adoră în continuare ? Are nevoie de un miracol. Care se şi produce. Prietena fiului său, o tînără ziaristă, citeşte reclama micuţului local “chez moi”; întîmplarea – fericită –  face, ca în acel moment, fiul să-şi recunoască mama în fotografia din ziar. Restul, decurge firesc. Tînăra pune cap la cap poveştile şi cu o remarcabilă intuiţie pricepe toată tărăşenia; pricepe în ce capcană îngrozitoare căzuse Myriam; şi îi deschide ochii dragului copil al lui Myriam. “N-aş şti să spun cîte zile au trecut de cînd a sosit […] îngerul cu vestea, dar uite-l că intră, după ce a ciocănit cu degetul în geam. […] e atît de înalt ! Mi se taie răsuflarea. […] ‘Dragul meu ! Iubitul meu fiu !’ – Tot ţăcănită ai rămas! rîde el, ciupindu-mă de obraz !’ Îmi lipesc capul de pieptul lui şi ascult cum îi bate inima.”

Restul, decurge firesc. Prietenia calmă dintre Myriam şi furnizorul de legume-fructe, se transformă într-o vîlvătaie potolită de iubire tîrzie, calmă şi tămăduitoare. Myriam trece toată grija micuţului local, în grija băiatului care o ajutase să pună afacerea pe picioare, şi a unei administratoare pe care o alesese dupa metoda patronului de circ : ce ştii să faci ? NIMIC !  răspunsese aleasa, care se va dovedi ulterior, extrem de destoinică.

“ Puţin după aceea, camioneta apare la colţul străzii. Valiza mea nu cîntăreşte mai nimic. De pe trotuarul din faţă, mă uit la intrarea cocheta a restaurantului ‘chez moi’. Terasa e înconjurată de portocali. ”  Regăsită, Myriam îşi poate continua viaţa !

Read Full Post »

          Se poate imagina paradisul terestru ? Desigur ! Mai mult decât  atât, se poate vizita! Probabil că există câte un paradis imaginabil pentru fiecare dintre noi. Sau poate chiar mai multe. IT Morar nu pretinde să fi vizitat chiar paradisul. Ne spune numai că a ajuns “la un pas de Paradis : Noua Caledonie”. Un paradis destul de ancorat în real, din moment ce în 2014, locuitorii săi vor trebui să se pronunţe prin referendum : independenţă, sau teritoriu francez ? Dar până atunci mai e, aşa că, deocamdată baştinaşii  au de tranşat o altă dilemă mult mai veche : “dacă o parte a omenirii se trage din Adam şi Eva, în cultura Kanak […] tatăl omenirii este Tea Kanake […] : în zorii lumii, luna îşi depune dintele! pe o stâncă apărută din oceanul originilor. Sub efectul razelor sale, dintele se descompune, se sfarmă. Din bucăţelele dintelui lunar, apar primele fiinţe vii.[…] Din aceste fiinţe  primordiale s-a născut Tea Kanake”. Cine are dreptate ? Ei, băştinaşii, sau adepţii Vechiului Testament ?

            Aici, la capătul lumii, consulul englez nu se sfieşte să fie şi seful unei agenţii de voiaj şi nici nu mai pare chiar de mirare dacă în parcarea hotelului, se văd şi câteva Logan-uri franco-române. Există şi ceva românaşi pe aici ? Bien sur ! Unul are un salon de înfrumuseţare, altul este medic, mai este o doamnă care lucrează într-un cabinet medical stomatologic, şi chiar şi un fost combatant în legiune, dar cu care nimeni nu ţine legătura. Nici restul nu se prea înghesuie să se viziteze, spre deosebire de cei 14 – 15 maghiari trăitori pe aici …

            Şi totuşi, merită să baţi drumul până la capătul lumii ? Ba bine că NU ! Aici poţi să vezi cum noul se îmbină cu vechile tradiţii, vezi cum au întâietate cutumele străvechi în faţa noilor reglementări moderne . Au fost în trecut cazuri de canibalism ?Au fost dar, numai în scop ritualic. In prezent, “nimeni nu se mândreşte cu faptul că un străbunic al său, îşi mânca duşmanii”, la propriu .

            Deocamdată, la modă sânt can-can-uri mai lejere : “scandalul Miss Caledonia de anul trecut, când reprezentanta de aici a fost exclusă din finala Miss France pentru că pozase goală înainte de a fi desemnată Miss.” Sau Sărbătoarea Omletei Uriaşe, ajunsă la cea de a douăzecea ediţie. Pentru acest eveniment a fost făcută o tigaie specială, în care se pot pregati simultan 7200 de ouă. Cine le numără ? Năstase ! IT Morar dixit !

            Viaţa comunităţii se desfăşoară în “case minunate, unele ascunse în pâlcuri de copaci, altele mai la vedere …” Din păcate, mulţi “tineri fără orizont care nu-şi găsesc un loc de muncă bun, […] îşi iau bilet numai dus la Paris şi rămân acolo, la ajutorul de şomaj”! Dar şi “tinere cadre franceze vin aici pentru carieră […], pentru a-şi demonstra că pot începe de la capătul lumii […] pentru a ajunge pe o poziţie bună în centrală, cu ‘aura de fost lucrător in teritorii”! Deci, soare, cald, iarna temperatura nu prea coboară sub 18 grade Celsius, peşte din belşug, cam totul pare a fi la îndemâna omului născut fericit pe aceste tărâmuri … Şi totuşi! Ce lipseşte în Paradis ? IT Morar pare că e sigur : internetul high speed ! În piaţă, pe lângă legumele şi fructele cunoscute, sunt şi foarte multe soiuri de fructe exotice, autohtone, sau nu; totuşi viaţa în Paradis nu este chiar aşa de ieftină : “patru euro kilogramul de cartofi şi şapte euro kilogramul de salată”. Se consumă pe lângă peşte, “carnea de cerb, care fără a fi o delicatesă, este mai iefină decât carnea de vită sau porc.”

            Parte a băştinaşilor metişi sunt urmaşii “transportaţilor” – deţinuţi de drept comun – sosiţi începând cu 1864 şi chiar deţinuti politici – comunarzii – începând cu 1872. Se pare că mare parte dintre localnici preferă să rămână ‘sub francezi’. Mai ales că “şefii de triburi au o îndemnizaţie de la autorităţi”… Este o mare diferenţă între asezările de tip ‘sat’ şi asezările tribale. În sat, viaţa modernă a fost mult mai bine adaptată la traiul autohton dar în ‘trib’ lucrurile au rămas la nivel ancestral. Nimeni nu are dreptul de a vinde pământul decât în cadrul aceluiaşi trib, autoritatea şefului este incontestabilă, cutumele neschimbate de când se ştie istoria locurilor; adică de când au fost colonizaţi. Înainte, traiau în şi din legende.

 “În loc de încheiere domnul IT Morar spune : ‘călătoriile importante  nu se încheie niciodată. Chiar dacă am pus punct voiajului, el continuă influenţându-ne cu imagini, cu amintiri, cu senzaţii. Depozitul nostru sentimental, deschide un nou raft cu fiecare călătorie” […] Călătoriile importante nu se încheie niciodată. Cărţile despre călătorii, se încheie întotdeauna. Cartea de la capătul lumii se încheie aici!”

Read Full Post »

Comentariu

Uneori închid ochii şi îmi imaginez că Basta nu i-a tăiat capul lui Mihai, că România a rămas unită de la 1600, că ţara asta a avut un destin normal şi fericit. Dacă este week-end, fantezia rezistă în mijlocul familiei mele minunate dar la prima ieşire pe stradă, oamenii zdruncinaţi de comunism, rătăciţi de la adevăratele valori şi cu un caracter îndoielnic îmi spulberă rapid utopia.
Intelectualii ţării au dispărut în război ori în puşcării, ori au murit în scurt timp într-o libertate siluită, bolnavi, năuciţi, umiliţi, neînţelegând cum li s-a prăbuşit lumea şi s-au trezit la marginea istoriei.
Copii şi nepoţii au trăit fără repere, înfometaţi, hăituiţi de securitate, aplaudând la comandă şi întorcând cartoane pe stadioane cu creierii încinşi de vipie şi mocnind de ură, având un singur gând: să moară măgarul!
Zidul de la Târgovişte a văzut împlinită decizia cuplului Gorby&Bush care cu totul întâmplător a coincis cu aspiraţia de libertate a întregii ţări. Oameni naivi, tragic de simpli, manipulaţi profesionist de securiştii rămaşi la clape în televiziune, edituri, tipografii au adorat pe “domnul Iliescu”.
Poţi să condamni, Tibi dragă, pe ţăranul care cerea părerea preotului din sat cu cine să voteze?
Dacă preoţii, în mare majoritate securişti în sutane, (este discutabil dacă zeloşi ori ba), au învăţat pe ţărani să-l voteze pe “domnul Iliescu”, uite că am mâncat ani de zile dulceaţă de trandafiri până ni s-au sterpezit dinţii.
Vă amintiţi cum era persiflat Ion Raţiu în ’90?
Era singurul care vorbea normal dar oamenii nu erau învăţaţi cu normalitatea şi el, singurul politician care spunea lucruri simple şi logice părea un ciudat.
De ce este atât de puţin cunoscut Ioan Petru Culianu?
Pentru că după douăzeci de ani, sunt atât de puţini capabili să-l înţeleagă!
Iar dintre cei capabili să-l înţeleagă, foarte mulţi au alte interese.
Eminescu, atât de actual, norocul şi mândria acestui popor a fost aruncat la coş de şefii vremelnici ai culturii române.
Pentru că nu l-au înţeles? Nu! Pentru că i-a făcut pe mulţi să nu se poată uita în oglindă!
Pentru că versurile eminesciene şi-au păstrat prospeţimea, pentru că genial şi vizionar, Eminescu, cel care n-a făcut compromisuri nici cu propriul partid, a avut puterea să arunce o piatră care a ricoşat printre gângavii şi mişeii tuturor generaţiilor şi-i plesnea în propria mediocritate şi suficienţă. Pentru că a fost patriot şi imparţial!
Au demolat un etalon la înălţimea căruia nu se puteau ridica.
Şi, spune sincer, la înălţimea lui Culianu câţi se pot ridica?

Doina Popescu

Read Full Post »

Moshe Idel, (n. 1947, Tîrgu Neamţ – despre care S. Antohi avea să spună că este un soi de Ierusalim al României ), este profesor de gîndire iudaică la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi cercetător la Institutul Shalom Hartman, este doctor în filosofie cu specializarea Cabala. În 1990 a primit prestigiosul “Israel Prize” pentru excelenţă în domeniul filosofiei iudaice. În româneşte i-au apărut lucrări printre care enumăr “ Cabala şi eros” , ‘Ceea ce ne uneşte” –un volum sub forma unui amplu interviu realizat în compania lui Sorin Antohi, “Ascensiuni la cer în mistica evreiască”. Emigrat din România în 1963, avea să păstreze ţării de origine amintiri foarte frumoase : “ Am învăţat la şcoala lui Ion Creanga : exact acolo unde a studiat el, am studiat şi eu. Şi noi, copiii, care mergeam literalmente pe urmele lui, auzeam o mulţime de lucruri despre Creangă, era şi vîrsta potrivita. […] Treaba asta cu Ion Creangă, plutea în aer.”  Sau : “ … vedeam tot timpul plopii lui Eminescu! Îi vedeam din clasă, pentru că vizavi de şcoala mea primară era şcoala secundară, iar lîngă ea se afla casa Veronicăi Micle, cu faimoşii plopi.” Prieten cu Mircea Eliade, Cu Ioan Petru Culianu, Cu Umberto Eco. Nu propun un referat despre viaţa şi opera lui Moshe Idel. Propun numai un mic fragment, din cartea sa “Ascensiuni la cer în mistica evreiască” Mie mi-a dat de gîndit acest fragment.

 >>Am auzit de la înţeleptul rabin Nathan ( Rabbi Nathan ben Sa’adya) o explicaţie a acestui cuvînt [intelect] : Trebuie să ştii că atunci cînd Intelectul Divin coboară, el intîlneşte Intelectul Activ şi se numeşte Intelect Activ; iar cînd Intelectul Activ coboară la Intelectul Dobîndit, se numeşte Intelect Dobîndit; iar cînd intelectul Dobîndit coboară la Intelectul Pasiv, se numeşte Intelect Pasiv; iar cînd Intelectul Pasiv coboară la sufletul care se află în om, el se numeşte suflet. Prin urmare, aflăm că intelectul Divin care este înăuntrul sufletului uman, se numeşte suflet. Aşa stau lucrurile de sus în jos. Iar dacă examinăm acum aceeaşi problemă de jos în sus, vei vedea că, atunci cînd omul se desparte de deşertăciunile acestei lumi şi aderă, prin gîndirea şi sufletul său, cu mare rîvnă, la [domeniile] celeste, sufletul său se va numi în concordanţă cu nivelul tot mai înalt atins, pe care îl va fi dobîndit şi cu care se va fi unit. Cum aşa ? Dacă sufletul persoanei particulare merită să recunoască şi să adere la intelectul Pasiv, el se numeşte Intelect Pasiv ca şi cum ar fi Intelect Pasiv; şi la fel, dacă se înalţă mai sus şi aderă la Intelectul Dobîndit, devine Intelectul Dobîndit; iar dacă a meritat să adere la Intelectul Activ, atunci [devine] el însuşi Intelect Activ; iar dacă vei merita şi vei adera la Intelectul Divin, ferice de tine, căci te-ai întors la originea şi rădăcinile tale, numite literal, Intelectul Divin. Iar acea persoană este numită Omul lui Dumnezeu, adică un om divin, creator de lumi. <<

 Recapitulăm : suflet – intelect pasiv – intelect dobîndit – intelect activ – INTELECT DIVIN ! Deci Omul lui Dumnezeu. Cunoaştem cu toţii această sintagmă.

Dar, cunoaştem şi pe cineva, care să merite acest apelativ ?

Read Full Post »

Există o raţiune foarte curioasă pentru care Eco a scris acest roman, în care demonstrează opusul a ceea ce crede : şi anume, nu numai că interpretarea abuzivă e primejdioasă, iar la limită duce la uciderea a milioane de oameni, dar că, în istoria umană, interpretarea abuzivă devine reala. Acest caracter cuantic al istoriei distruge speranţele noastre ( şi ale lui Eco! ) că adevărul trebuie să triumfe. Adevărul, aici, e de ordin negativ : e singura interpretare corecta , care încă nu se deosebeşte prin nimic de cele incorecte, întrucît toate interpretările îşi au realitatea lor. Aici ne amintim de Umberto Eco din trecut, de Umberto Eco care participă de treizeci de ani la viaţa politico-socială italiană, repetînd în fiecare săptămînă că politica este o parte a semioticii si consta in utilizarea convingatoare a semnelor.

 Dar, crede Eco, lipsa de adevăr nu poate avea nesfîrşită putere de convingere. Din punctul de vedere al lui Eco, istoria minerilor români îşi are acum, realitatea ei, dar semnele puse de ea în mişcare s-au dovedit a fi prea puţin subtile pentru cititorul occidental. Iliescu şi ai săi vor cădea pentru că nu ştiu să producă semne convenabile.

Numai cînd (România) va accepta ajutor de la valorile , iar nu de la banii Occidentului, numai atunci va primi şi banii pe care-i speră.

 Dar să ne întoarcem iaraşi la Eco şi personajele sale. Acum cîteva veri mi-am petrecut dimineţile, vreme de cinci săptămîni, la biblioteca Universităţii Americane din Cairo. Am citit toate cărţile disponibile despre Spania musulmană ( vreo cinci rafturi ) , pentru motive pe care, mi-e teamă, puţini le-ar putea înţelege. Din păcate, cînd le-am căutat, cărţile despre secta lui Hasan I Sabbah, precursorul Cavalerilor Templieri, erau toate împrumutate de un cititor al cărui nume, în arabă ( alif, yaa, kaaf, waaw ), se putea citi Icu, Ecu ori Eco. Peste două zile, cîteva reapăreau, iar două dintre cele mai recente erau date ca dispărute pe vecie. M-am oprit vreme de două săptămîni la Nerja, ca să scriu. Era cald, iar apa, chiar pentru optimistul incurabil care sînt eu, se dovedi un fel de ladă de gunoi lichidă. Am renunţat să înot după ce m-am întîlnit nas în nas cu un prezervativ. Rămas acasă, mă consolam cu lectura ziarelor şi revistelor. Fu El pais , sau poate Time , acela care-mi dădu vestea că Umberto Eco terminase un roman : Pendulul lui Foucault. Patru săptămîni mai tîrziu, am petrecut două după-amieze întregi la librăria Espasa Calpe din Madrid, pe Gran Via. Nu mi-am, dat seama dintru început că avea patru etaje, fără scări.  Se putea ajunge la ele doar luînd un ascensor de trei persoane, mînuit de un matador cu faţa vîrstată. La etajul doi am descoperit că spaniolii îi bat chiar şi pe francezi în interesul lor pentru ocultism. La dreapta ascensorului, cu cărţile noi, erau nu mai puţin de şapte cărţi despre templieri, ba chiar şi cartea lui Burman despre Hasan, tradusă deja la un an după apariţie ! În mijlocul raionului, lîngă Fecioarele negre , se afla, cine ştie pentru ce, o carte în italiană, cu coperta îngălbenită : Struttura assente a lui Umberto Eco. Am dus-o pe alt raft, lîngă cartea mea Eros si magie  M-am gîndit : Probabil că e vorba despre Templieri.” Într-adevăr, în romanul lui Eco e vorba despre Templieri, în primul rînd. “ E vorba întotdeauna despre Templieri” , ar fi admis B, C sau D, personajele lui Eco. Am citit cartea, am şi scris o recenzie în italiană pe care am expediat-o unei reviste care-şi încetase apariţia. N-a fost tipărită nici pînă acum. La urma urmei, merită să dezvălui aici despre ce era vorba în recenzie. Era vorba despre Biblioteca din Alexandria. Numai ea explică cu adevărat de ce Templierii sunt atît de amestecaţi în strania noastră istorie. Biblioteca din Alexandria era acolo unde se înalţă coloana monolitică de granit roşu numită Coloana lui Pompei – parcă pentru a spune că semnele îşi creează propria lor realitate. Fusese înălţată la doua sute cincizeci de ani după Pompei, sub Septimiu Sever. Dar în istorie, legată de numele unui înfrînt, ca toţi cuceritorii Egiptului. De fapt, biblioteca nu s-a aflat vreodată pe colină. Şi nimeni în afară de de o mînă de oameni n-a văzut-o niciodată. Biblioteca din Alexandria era un labirint subteran. Arheologii o mai caută încă în văgăunile dinlauntrul colinei. Cînd loveşti cu piciorul, colina răsună; dar galeriile sunt de nepătruns, inundate. Cine ar pune la dispoziţie milioanele de dolari necesare excavarii ? ( Pentru motive care scapă înţelegerii, la Alexandria unicele excavări erau înfăptuite atunci de o echipa de polonezi – soţ şi soţie – fără nici-un ajutor. Presupun că erau singurii cărora autorităţile egipetene le acordaseră acest drept. ( Egiptul seamănă mult cu România .) Ei bine, Biblioteca din Alexandria era cunoscută numai de un colegiu format din opt bibliotecari care nu se ştiau decît între ei şi se alegeau tot între ei. Regele nu făcea parte din acest colegiu, iar dupa moartea lui, Alexandru nu era la curent cu compoziţia Colegiului Invizibil. E de presupus că , dintru început, Colegiul a dorit să se dezbare de rege. De aceea s-au produs, de mai multe ori, puneri în scenă care urmau să arate omenirii că Biblioteca din Alexandria arsese. O dată sub Cezar învingătorul ucis; apoi sub Caligula; apoi sub un patriarh creştin idiot şi sumbru, vestit pentru că aţîţa mulţimea să ardă evrei şi cărţi. În fine, ultimul care a ars biblioteca ( dar oare nu arsese ea demult ? ) fu şmecherul cuceritor al Egiptului Amr ibn al-As, generalul grasului Moawiya, guvernatorul Siriei şi apoi al cincilea calif omeyyad. După toate cercetările, cărţile s-au risipit prin marile biblioteci ale lumii musulmane ( Buhara, Cordoba, Cairo, Alamut ) , la fel ca şi Colegiul Invizibil. Acesta continua imperturbabil să-şi aleagă bibliotecarii, în aşa fel încît numai opt oameni în toate timpurile fac parte din el, şi numai ei se cunosc între ei. De obicei, Colegiul nu produce nici-o indiscreţie, dar acum unele lucruri s-au aflat. Unul dintre ele este că nota furnizorului din Provins îi era adresată lui Umberto Eco însuşi. Adevărata ei interpretare era că acei opt bibliotecari îl invitau să ia loc în Colegiul Invizibil de îndată ce unul dintre ei avea să înceteze din viaţă. Ştim cu toţii ca un bibliotecar, orb, a murit relativ recent. E singurul despre care s-a ştiut vreodată cu precizie că făcea parte din Colegiu. A fost înlocuit cu o persoană atît de obscură, încît nici nu se cunoştea precis felul cum i se scrie numele. Cine ştie, poate lucrurile se vor schimba o dată cu posibila cooptare a lui Eco printre cei opt. Poate că semnele vor intra pe un fagaş bun, iar realitatea pe care o creează nu va mai fi atît de atroce, ca imaginile acelea  ( văzute uneori la televizor ) .

 IOAN PETRU CULIANU, Lumea liberă nr 108- 27 octombrie 1990

Read Full Post »

La 5 noiembrie 1989, în Auditoriul Academiei de Muzică din New York, Umberto Eco mă invita, împreuna cu cel mai mare specialist mondial în istoria Kabbalei, Moshe Idel din Ierusalim, să prezentăm traducerea engleză a cărţii sale Pendulul lui Foucault în faţa publicului american. Invitaţia nu era arbitrară : Umberto Eco ştia că mă ocupam de mult de istoria societăţilor secrete (subiectul romanului său) şi scrisese pagini admirabile despre cartea mea Eros şi magie în Renaştere , publicată în traducere italiană de ed. Mondadori în 1987.

Romanul, […] e organizat ca o problemă de algebră cu patru personaje, numite A,B,C şi D. Se numesc Belbo, Casaubon şi Diotalevi, trei muşchetari fără d’Artagnan. Dar cine e d’Artagnan însuşi ? Ar fi mai mulţi candidaţi care încep cu litera A : Aglie, De Angelis şi Abulafia. Aglie este Contele de Saint-Germain, omul fără moarte, care minte spunînd adevărul. De Angelis ar putea fi d’Artagnan dacă ar dori să-şi asume rolul. Dar nu o face, fiindcă are soţie şi copii; de iubirea lor cere transferarea în Sardinia. Dacă Aglie ar fi d’Artagnan, atunci cei trei – B,C,D – nu ar mai fi muşchetari, fiindcă nu se află de aceeaşi parte cu el; dacă De Angelis este, atunci e un d’Artagnan pe dos. De aceea, nu mai rămîne decît un singur candidat : Abulafia. Abulafia este un computer, dar este în acelaşi timp şi unul dintre cei mai mari mistici evrei. Moshe Idel a scris despre el trei cărţi de răsunet; ceea ce explică de ce Umberto Eco l-a invitat să-i prezinte cartea la New York. Abulafia e d’Artagnan mai curajos şi mai rezistent decît ceilalţi, el încearcă să descopere complotul. Dacă nu reuşeste este pentru că, ne spune Eco, realitatea este cuantică, în sensul că observatorul participă la ea şi o creează. ( În treacăt fie spus, ce formidabilă învăţătură pentru politicienii români, care nu înţeleg cum realitatea românească e formată de minţile lor nătînge ! ). B, C şi D fac permutari kabbalistice de litere şi numere pe nota unui furnizor din Provins, scrisă în franceză şi cifrată de cineva care, pare-se, găsise o cutie într-o ascunzătoare a Cavalerilor Templieri. Numai că şmecherul, folosind metodele criptografice ale abatelui Trithemius din Wurzburg ( 1462-1516 ) , cifrase în aceeaşi nota nenorocită o grămadă de alte mesaje fără nici o noimă. B, C şi D cad în cursă ca nişte ageamii : ei citesc numai mesajul în aparenţă “important” , “înalt” , care dă sens întregii istorii a omenirii, dar omit orice lectură banală. Numai Lia, tovarăşa de viaţă a lui Casaubon, înţelege perfida cursă. După tradiţia ebraică, Lia încarnează bunul simţ pămîntesc. El le lipseşte celor trei, care iau în serios biletul furnizorului şi astfel obţin o cheie de lectură a întregii istorii a omenirii din secolul al XIII-lea pînă azi. Este această cheie adevărată ? Este falsă ? Nu contează; ea funcţionează, pentru B, C şi D, ca şi cum ar fi adevărată. Ajunşi aici, trebuie să înţelegem că mesajul romanului lui Umberto Eco e departe de a fi simplu. După cum a explicat el la 5 noiembrie, a scris şase sute de pagini cu gîndul de a condamna abuzurile din interpretarea oricărui sistem de semne, în primul rînd, desigur, literatura însăşi. Cine cunoaşte activitatea ştiinţifică a lui Eco ştie că problema interpretării abuzive l-a preocupat încă de acum 20 de ani, dar că s-a dezlănţuit împotriva exceselor interpretative ale colegilor săi, mai ales francezi, de căţiva ani încoace. Acum cîteva luni prefaţa cartea intitulată L’Idea deforme, despre interpretarea abuzivă a lui Dante, în opera căruia nenumăraţi exegeţi au citit imense comploturi şi adînci secrete. Însuşi titlul e un joc de cuvinte : e anagrama de la Fedeli d’Amore , organizaţia exclusivistă din care făcea parte Dante şi la ale cărei secrete secrete nemaipomenite se referă majoritatea interpreţilor abuzivi. Aşadar, romanul lui Eco prelungeşte sforţările polemice ale savantului şi profesorului universitar de a se disocia de colegii săi francezi care acceptă drept valabilă orice interpretare a textului literar. Cu toate acestea, e uşor de dovedit că romanul lui Eco sfîrşeşte prin a demonstra contrariul, şi anume că orice interpretare îşi creează singură realitatea, adică are valoare ontologică.

De altfel, Eco singur pune acest “mesaj” chiar în centrul romanului, arătînd cum un fals patent – aşa-numitele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului – născocit de un ofiţer ţarist pe nume Boutmy, ca să justifice persecuţia evreilor, dă naştere halucinantei realităţi a holocaustului : şase milioane de evrei exterminaţi de aparatul nazist. Deci, chiar dacă, fără îndoială, anumite interpretări sunt abuzive şi fără sens, ele sfîrşesc prin a-şi crea realitatea lor. Fictiunea devine asadar, istorie. Nimic nu revelează mai adînc această dimensiune “cuantică” a istoriei decît holocaustul însuşi. Cînd creiere demente se pun în sintonie, ele creează o realitate alternativă, ucid pentru motive inventate şi găsesc motive pentru a acţiona creindu-si singure un punct fix in univers : punctul de care atirna pendulul lui Foucault. Aceasta este metafora de bază a romanului, de ajuns de complexă pentru a nu fi descifrată uşor. Cum e posibil ca lumea să aibă mai mult de un centru ? Ei bine, ne spune Eco, fiecare grup uman îşi are centrul său şi acţionează din această perspectivă, chiar dacă, dintr-un punct de vedere mai general, e vorba despre absurditate. Iată de ce B, C şi D sunt pedepsiţi pentru interpretarea lor abuzivă prin însuşi faptul că realitatea inventată de ei ia naştere, se pune în mişcare şi-i ameninţă cu distrugerea. La sfîrşitul romanului, D e mort, B e şi el mort cu toată probabilitatea, iar C asteaptă ca aceia pe care el însuşi i-a inventat să vină să-l ia fără întoarcere.

IOAN PETRU CULIANU,  Lumea libera, nr. 107 , 20 octombrie 1990

Read Full Post »

Anul trecut, s-au împlinit 20 de ani de la loviluţia română, iar anul viitor, se împlinesc 20 de ani de la moartea unui savant despre care prea puţini români au auzit.

Savant eminent, Ioan Petru Culianu, Nene pentru prietenii domniei sale, fără să fie în mod explicit sau implicit, implicat în activităţi politice, avea să devină extrem de activ în ultima perioadă a vieţii sale, dpdv politic. Atît printr-o serie de articole, cît şi prin implicare directă. Avea să scrie între 1989 şi 1991 – anul în care avea să fie asasinat mişeleşte – o seamă de articole care îşi păstrează chiar şi acum, o neaşteptată prospeţime, prin caracterul profetic pe care îl emană. Au fost adunate într-un volum publicat la Polirom, respectiv “ Păcatul împotriva spiritului” cu precădere în capitolul “Scoptofilia”. Nu am să mă refer aici, la cele cîteva povestioare cu caracter ficţional în care avea să prevadă în mod uluitor, atît ‘revoluţia din 89’ cît şi desfăşurarea ulterioară a ‘evenimentelor’. Am să citez cîte ceva, din aceste articole.

 Aflat în decembrie 1989, la reşedinţa viitoarei sale soacre, văzînd la televizor – prima revoluţie din lume, televizată în direct – , Culianu avea să exclame : “ în sfîrşit! […] sînt mîndru că sînt român” ! Numai că desfăşurarea ulterioară a ‘evenimentelor’ ( desfăşurare prevăzută de Culianu) , aveă să îi prilejuiască fostului director al Europei Libere, domnul Nestor Ratesh, următoarea observaţie : “lasă impresia de paradox şocant, anume al unei revoluţii fundamental anti-comuniste, care a produs un regim dominat de foştii comunişti”.

În ianuarie 1990, Culianu avea să publice în Lumea liberă,  ziarul newyorkez al emigraţiei, un articol intitulat “Viitorul României în 11 puncte” , veritabil program politic în care “ ca premise ale edificării unui nou stat democratic, cerea îndepărtarea poliţiei secrete – securitatea ceauşistă, instituirea unei puteri judiciare independente, privatizarea televiziunii […] . Ce s-a ales din aceste deziderate, ŞTIŢI.

 În februarie 1990, Culianu publică un articol în care spunea : “ România nu are cu adevărat o elită intelectuală care să asigure realmente tranziţia spre un viitor pluralist, normal […] ; în lipsa unei decizii ferme, […] România nu va putea să evite prăbuşirea într-un abis chiar mai adînc decît cel din care tocmai a ieşit” !!! . Ce siţuatie traversăm acum, ştiţi. În iunie 1990, într-un alt articol, Culianu critică în Panorama “un guvern controlat din ce în ce mai mult, de foştii comunişti”. Cam din acest moment, Culianu începe să primească ameninţări din ce în ce mai făţişe.

Culianu începuse deja să comenteze atît în convorbiri private, dar şi în faţa studenţilor săi , că România alunecă într-o situaţie arhetipală similară celei din ţările Americii de Sud, conduse de o oligarhie coruptă şi depravată. Şi lucrul acesta îl ŞTIM şi îl simţim, chiar şi acum.

Într-un alt articol intitulat “ Cea mai proastă inteligenţă” , Culianu avea să scrie : “ Aceiaşi birocraţi care au fost în fruntea terorii ceauşiste, conduc acum România către un iminent şi catastrofal faliment”. Din nou, Culianu reuşeşte să fie profetic.

Ameninţările la adresa lui Culianu sporesc; acum primeşte scrisori de la un grup autointitulat “Fiii lui Avram Iancu”. Iar după cum bine spunea doamna Monica Lovinescu, “atunci cînd se insinuează acţiuni ale Gărzii, e sigur că la celălat capăt se află Securitatea”. Din acest moment şi pînă la moartea sa, survenită pe 21 Mai 1991, Culianu avea să mai scrie 13 articole, pe acelaşi ton, chiar dacă ceva mai puţin vehement.  Acea zi are mai multe semnificaţii; atît religioase cît şi politice. Cred că le ŞTIŢI  !

 Nu am intenţionat să epuizez acest subiect; vă invit la reflecţie !

Acum, după ce au trecut cei 20 de ani brucanieni, UNDE NE AFLĂM ?

*******

În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea sfinţilor, măriţilor, de Dumnezeu încoronaţilor şi întocmai cu apostolii, marilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena.

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai21.htm

Read Full Post »

Older Posts »