-Tati, mami, ce se întîmplă la voi ?
-Nimic băiatule, stai liniştit.
– Bine, dar citesc în presă, că lucrurile scapă de sub control.
– Nu scapă de sub control, nimic. Totul este bine mersi.
– Dar am auzit /citit că România, poate să intre în ‘zodia elenă’.
– Nici vorbă de aşa ceva. La tele şi în presa scrisă, sunt prezentate numai protestele excesive din Atena; în restul ţării lor, lumea îşi vede normal, de treabă.
– Bine, bine, înţeleg, dar văd că la voi, lumea este nemulţumită şi va ieşi în stradă.
– Nu dragule, nu iese nimeni în stradă să protesteze. Oamenii normali, ştiu că este necesar acest lucru : o curbă de sacrificiu.
– Precis ?
– N-am de unde să ştiu cu exactitate. Cel puţin, aşa cred. Dar tu, ce mai faci ?
– Mie îmi este bine; urmez cursuri post-universitare, am şi bursă pentru.
– Înţeleg.
– Îmi este dor de voi.
– Şi nouă ne este.
Dor, cuvînt intraductibil. Ştim nelămurit cumva, de ce ne este dor, dar nu conştientizăm cam ce ne doare.
Există echivalentul portughez saudade.
Multumesc; deja ma simt ceva mai bine.
Din cuvintul portughez ‘saudade’ (cum se pronunta ?), se poate deriva inclusiv cuvintul – in echivalent – DURERE ???
Păi, conjuncţia doar, sau adj. dur sunt chiar mai aproape fonetic de durere. De ce ţii neapărat să tragi totul spre durere, din moment ce, de la Saussure încoace fonetica nu spune mare lucru despre trăirile generate de cuvinte? Iar la limită, semnificaţia nu mai are chiar nicio treabă cu presupusul etimon. Dar, dacă vrei neapărat, poţi apleca o ureche dincolo, în Spania, şi vei descoperi că durere a intrat chiar şi în onomastică, în forma pluralului: Dolores.
Pentru pronunţie, clichează pe cuvînd.
Multumesc inca o data.
Nu ma refeream la durerea fizica; incercam sa ma refer la faptul ca nu ne mai constientizam ‘durerile’ in sens metaforic. In cazul acesta, concret, la faptul ca prea multi tineri supercalificati nu-si mai gasesc locul in tara, dar in alte parti, sunt bine primiti.
OK, Tibi. Acum, la temă: nici măcar nu trebuie să fie supercalificaţi pentru ca emigranţii să fie bine primiţi. Eu nu sunt supercalificat în nimic.
Dacă, acum vreo 7 ani, autorităţile de imigraţie japoneze mi-au prelungit şederea cu 3 ani, în baza unui paşaport românesc (atenţie!) expirat de doi ani, iar la alegerile pentru parlamentul european, de anul trecut, autorităţile române de la consulat, din cauza paşaportului expirat de numai un an, NU m-au lăsat să votez, deşi făcusem 900 de kilometri pînă la Tokio, îţi dai seama că am mult mai multe motive să mă simt străin în raporturile cu statul natal. E doar un mic exemplu.
@delaepicentru
Adica vrei sa spui ca ‘strainii’ te-au tratat omeneste, in timp ce ‘ai nostri’ te-au considerat un numar statistic.
La asta m-am referit si eu; sigur ca nu toti cei care au migrat in alte parti sunt supercalificati, dar au niste calitati exceptionale : NU se tem de munca si sunt dispusi sa-si asume riscuri, adica sunt CURAJOSI !
Exact de asta si sunt goniti acestia din tara, pentru locurile lor sunt ocupate de oportunisti buni de nimic, iar acestia stiu ca in competitie cu oameni ca tine care au ales exilul, ar deveni brusc, muritori de foame.
După ’90 am avut mai multe ocazii să rămân afară dar şi chiar dacă nu aveam copii pe atunci, îmi era dor de copaci, de ziduri, de mama şi de prieteni.
Mai mult de 5 săptămâni n-am rezistat niciodată.
În 2002 am plecat de la Viena cu trei zile mai devreme deşi aveam hotelul plătit, fiindcă soţului meu îi era rău de dorul copiilor.
Mie dorul îmi provoacă durere fizică. Mă doare intens în piept.
Draga Doina, pina in urma cu trei-patru ani, am avut exact aceleasi sentimente ca si tine; de atunci si pina acum, mi-am pierdut optimismul 😦
Poate ca este o stare trecatoare; nu stiu; dar stiu ca momentan, sentimentele mele sunt mai degraba de amaraciune si de furie.
postare noua
http://pamantcusare.blogspot.com/