Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 12 mai 2010

În fiecare an, la 40 de zile de la Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte praznicul Înălţării Domnului. Cea mai veche menţiune despre această sărbătoare o găsim la Eusebiu din Cezareea, în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor”, compusă în anul 332. În această operă se menţionează că Înălţarea Domnului era sărbătorită în Orient (sec.IV), în a 50-a zi după Paşti, deci, odată cu Rusaliile. Începînd cu secolul al V- lea, sărbătoarea Înălţării lui Hristos s-a despărţit de cea a Pogorîrii Sfîntului Duh (Rusaliile).În secolul al VI- lea, Sfîntul Roman Melodul compune Condacul şi Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare (Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Iosif Imnograful) compun canoanele din slujba Înălţării. Slujba zilei se caracterizează prin legatura cu învierea şi cu Pogorîrea Sfîntului Duh. Astfel, după Evanghelia de la Utrenie, se cîntă învierea lui Hristos văzînd…, iar Catavasiile sunt irmoasele Canonului de la Pogorîrea Sfîntului Duh, deoarece sărbătoarea Înălţării nu are Catavasii proprii. În această zi, creştinii se salută cu formula „Hristos S-a înălţat”.

În Biserica Ortodoxa Română, sărbătoarea înălţării Domnului este şi ziua dedicată pomenirii eroilor neamului.Prin hotărîrile Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor şi Sărbătoare Naţională Bisericească. Astfel, în toate bisericile, mănăstirile şi catedralele ortodoxe din ţară şi străinătate se face pomenirea tuturor eroilor români căzuţi de-a lungul veacurilor pe toate cîmpurile de luptă,pentru credinţă, libertate, dreptate şi pentru apărarea ţării şi întregirea neamului. Adesea Înălţarea lui Hristos, ca şi Învierea lui au fost înţelese ca fiind nişte lucrări ale Tatălui asupra Fiului Său. Trebuie să avem în vedere, că moartea lui Hristos nu a avut ca ţintă satisfacerea onoarei jignite a Tatălui, ci transfigurarea firii omeneşti. De aceea atît în Înviere cît şi în Înălţarea Sa, Hristos nu este pasiv. Evanghelistul Luca spune că Hristos i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus spre Betania şi acolo Şi-a ridicat mîinile, i-a binecuvantat şi pe cînd îi binecuvînta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer (Luca 24,50-51). Prin aceste cuvinte nu trebuie să înţelegem că acesta a fost ultimul act al lui Hristos în lume, El nu devine absent în creaţie. Înălţarea lui Hristos nu înseamnă retragerea din creaţie, El continuă să fie prezent şi lucrător prin Sfîntul Duh.Temei pentru credinţa în Înălţarea lui Hristos avem şi în Evanghelia lui Marcu, în versetul 19 din capitolul 16, unde se spune că Iisus Hristos S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Astfel, Tatăl îl iubeşte pe Fiul în Sfantul Duh nu doar ca Dumnezeu ci şi ca om. Prin acesta trebuie să înţelegem că toţi cei care ne-am unit cu Hristos, devenim părtaşi la această iubire Dumnezeiască.Hristos prin Înălţarea Sa, nu arată doar unde trebuie să ajungă omul, ci se face cale şi putere, ca omul să ajungă la această stare. Aşa putem înţelege paradoxul: Hristos este înşlţat şi în drum spre înălţare cu fiecare dintre noi.

În ziua acestui praznic, abundă obiceiurile şi practicile magice legate de cultul morţilor. Se credea că, în drumul către cer, sufletele morţilor puteau rămîne pe pămînt, transformîndu-se în strigoi ce provocau neajunsuri oamenilor şi animalelor. De aceea în ziua de Ispas (Înălţarea Domnului) se practică şi astăzi, ritualuri magice de apărare: sunt culese şi sfinţite plante despre care se crede că au proprietăţi apotropaice (leuştean, alun, paltin); oamenii şi animalele se ating cu ramuri de leuştean; se buciumă la răspîntia drumurilor şi pe dealuri; femeile şi fetele se încing peste brîu cu ramuri de leuştean; abundă pomenile pentru morţi; se împodobesc mormintele cu flori şi frunze verzi.

Ispasul şi… Paştele Cailor

Ziua Înălţării (prăznuită la 40 de zile după Înviere) poartă în popor şi numele de Ispas. În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean. Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pîine caldă, brînză, ceapă verde şi rachiu. Sunt marcate vitele şi se taie mieii. Este ultima zi în care se mai pot roşi ouă şi în care se mai foloseşte salutul pascal („Hristos a înviat!… Adevărat a înviat!”), dar mai ales în forma adaptată: „Hristos S-a înălţat!… Adevărat S-a înalţat!”. Conform unei legende populare, la naşterea lui Iisus, în grajdurile lui Crăciun, boii au fost blînzi şi liniştiti, dar caii şi-au cam dat în petec. Atunci Maica Domnului i-ar fi blestemat să nu fie sătui decît în ziua de Ispas sau Înălţare (joia din săptămîna a şasea de după Paşti), căreia i s-a spus şi „Paştele Cailor”. Cu timpul, expresia „la Paştele Cailor” a ajuns să însemne nu „mai tîrziu” sau „altă dată”, ci „nicicînd” (echivalentă cu „la Sfîntu’ Aşteaptă”).

Articol preluat de pe Crestin Ortodox

Read Full Post »

Mai demult, pe vremea cînd încă nici prin cap nu îmi trecea să-mi “fac” şi io’ un blog, citeam postări avînd drept subiect cartea, la prietenul Teofil (este în blogroll). Multe cărţi excepţionale am ajuns să citesc în urma recomandărilor sale şi ale doamnei # Demeter, soţia sa. În afară de vreo 10 titluri ale marelui Eco, alte titluri ale unor autori uriaşi din cele mai diverse domenii, de la istorie la filosofie, sociologie sau artă, au recomandat şi nişte autori complet necunoscuţi mie, ca de exemplu Stephen Clarke ( seria de romane de un haz nebun – Merde) sau Donna Leon cu un excepţional thriller, Moarte în La Fenice, şi multe, multe, altele. Deşi nu mă mai atrage acest gen mai de mult, am decis să cumpăr cartea Donnei Leon şi bine am făcut. O recomand călduros. Redau aici pagina de prezentare a cărţii, publicată la Polirom, anul trecut. 

Donna Leon (n. 1942) este o scriitoare de origine americană, autoarea unei celebre serii de romane poliţiste a căror acţiune se desfăşoară la Veneţia şi care îl au ca personaj principal, pe comisarul Guido Brunetti. După ce a locuit în Elveţia, Arabia Saudită, Anglia, Iran şi China, Donna Leon s-a stabilit în Italia, unde trăieşte de douăzeci de ani. A lucrat ca lector la catedra de limbă engleză a University College-Europe din Italia, apoi s-a dedicat scrisului … Cărţile sale se bucură de o largă apreciere internaţională … După ‘Moarte într-o ţară străină’, ‘Moarte în La Fenice’ continuă seria romanelor poliţiste care îl au ca protagonist pe comisarul Brunetti. Atunci cînd legendarul dirijor Helmut Wellauer este descoperit mort în cabina sa în timpul unui spectacol de operă, ingeniosul comisar este solicitat să elucideze cazul. Printre cei care ar fi putut să furnizeze otrava care l-a ucis pe maestru se numără şi soţia sa rece şi indiferentă şi toţi confraţii indignaţi de homofobia victimei. Prin investigaţiile sale metodice în trecutul lui Wellauer, Brunetti aduce la lumină simpatiile naziste ale acestuia şi legăturile sale misterioase cu un trio feminin, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu un şef tiran pe cap şi doi subordonaţi pe care nu se poate baza, comisarul apelează la ajutorul soţiei sale, care provine dintr-o familie de aristocraţi cu relaţii la nivel înalt. Schimburile acide de replici dintre Brunetti şi colegii săi, precum şi soluţionarea ingenioasă a misterului, se numără printre numeroasele atuuri ale acestui roman.

Portrete sociale sensibile, incredibil de colorate, prim-planuri ale unei societăţi într-o stare de degradare morală. Dar, pînă la urmă, comisarul Guido Brunetti este cel care face romanele să aibă atît de mult succes. Cititorii îl urmăresc curioşi şi încîntaţi pe străzile strîmte şi pline de mister ale Veneţiei – scrie Der Spiegel.

Investigaţiile comisarului Brunetti o plasează pe Donna Leon foarte sus în ierarhia romanelor poliţiste – scrie Le Figaro. 

De acord; aşa şi E. O carte foarte bună, scrisă de o autoare extraordinară !

Read Full Post »