Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor

În fiecare an, la 40 de zile de la Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte praznicul Înălţării Domnului. Cea mai veche menţiune despre această sărbătoare o găsim la Eusebiu din Cezareea, în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor”, compusă în anul 332. În această operă se menţionează că Înălţarea Domnului era sărbătorită în Orient (sec.IV), în a 50-a zi după Paşti, deci, odată cu Rusaliile. Începînd cu secolul al V- lea, sărbătoarea Înălţării lui Hristos s-a despărţit de cea a Pogorîrii Sfîntului Duh (Rusaliile).În secolul al VI- lea, Sfîntul Roman Melodul compune Condacul şi Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare (Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Iosif Imnograful) compun canoanele din slujba Înălţării. Slujba zilei se caracterizează prin legatura cu învierea şi cu Pogorîrea Sfîntului Duh. Astfel, după Evanghelia de la Utrenie, se cîntă învierea lui Hristos văzînd…, iar Catavasiile sunt irmoasele Canonului de la Pogorîrea Sfîntului Duh, deoarece sărbătoarea Înălţării nu are Catavasii proprii. În această zi, creştinii se salută cu formula „Hristos S-a înălţat”.

În Biserica Ortodoxa Română, sărbătoarea înălţării Domnului este şi ziua dedicată pomenirii eroilor neamului.Prin hotărîrile Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor şi Sărbătoare Naţională Bisericească. Astfel, în toate bisericile, mănăstirile şi catedralele ortodoxe din ţară şi străinătate se face pomenirea tuturor eroilor români căzuţi de-a lungul veacurilor pe toate cîmpurile de luptă,pentru credinţă, libertate, dreptate şi pentru apărarea ţării şi întregirea neamului. Adesea Înălţarea lui Hristos, ca şi Învierea lui au fost înţelese ca fiind nişte lucrări ale Tatălui asupra Fiului Său. Trebuie să avem în vedere, că moartea lui Hristos nu a avut ca ţintă satisfacerea onoarei jignite a Tatălui, ci transfigurarea firii omeneşti. De aceea atît în Înviere cît şi în Înălţarea Sa, Hristos nu este pasiv. Evanghelistul Luca spune că Hristos i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus spre Betania şi acolo Şi-a ridicat mîinile, i-a binecuvantat şi pe cînd îi binecuvînta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer (Luca 24,50-51). Prin aceste cuvinte nu trebuie să înţelegem că acesta a fost ultimul act al lui Hristos în lume, El nu devine absent în creaţie. Înălţarea lui Hristos nu înseamnă retragerea din creaţie, El continuă să fie prezent şi lucrător prin Sfîntul Duh.Temei pentru credinţa în Înălţarea lui Hristos avem şi în Evanghelia lui Marcu, în versetul 19 din capitolul 16, unde se spune că Iisus Hristos S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Astfel, Tatăl îl iubeşte pe Fiul în Sfantul Duh nu doar ca Dumnezeu ci şi ca om. Prin acesta trebuie să înţelegem că toţi cei care ne-am unit cu Hristos, devenim părtaşi la această iubire Dumnezeiască.Hristos prin Înălţarea Sa, nu arată doar unde trebuie să ajungă omul, ci se face cale şi putere, ca omul să ajungă la această stare. Aşa putem înţelege paradoxul: Hristos este înşlţat şi în drum spre înălţare cu fiecare dintre noi.

În ziua acestui praznic, abundă obiceiurile şi practicile magice legate de cultul morţilor. Se credea că, în drumul către cer, sufletele morţilor puteau rămîne pe pămînt, transformîndu-se în strigoi ce provocau neajunsuri oamenilor şi animalelor. De aceea în ziua de Ispas (Înălţarea Domnului) se practică şi astăzi, ritualuri magice de apărare: sunt culese şi sfinţite plante despre care se crede că au proprietăţi apotropaice (leuştean, alun, paltin); oamenii şi animalele se ating cu ramuri de leuştean; se buciumă la răspîntia drumurilor şi pe dealuri; femeile şi fetele se încing peste brîu cu ramuri de leuştean; abundă pomenile pentru morţi; se împodobesc mormintele cu flori şi frunze verzi.

Ispasul şi… Paştele Cailor

Ziua Înălţării (prăznuită la 40 de zile după Înviere) poartă în popor şi numele de Ispas. În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean. Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pîine caldă, brînză, ceapă verde şi rachiu. Sunt marcate vitele şi se taie mieii. Este ultima zi în care se mai pot roşi ouă şi în care se mai foloseşte salutul pascal („Hristos a înviat!… Adevărat a înviat!”), dar mai ales în forma adaptată: „Hristos S-a înălţat!… Adevărat S-a înalţat!”. Conform unei legende populare, la naşterea lui Iisus, în grajdurile lui Crăciun, boii au fost blînzi şi liniştiti, dar caii şi-au cam dat în petec. Atunci Maica Domnului i-ar fi blestemat să nu fie sătui decît în ziua de Ispas sau Înălţare (joia din săptămîna a şasea de după Paşti), căreia i s-a spus şi „Paştele Cailor”. Cu timpul, expresia „la Paştele Cailor” a ajuns să însemne nu „mai tîrziu” sau „altă dată”, ci „nicicînd” (echivalentă cu „la Sfîntu’ Aşteaptă”).

Articol preluat de pe Crestin Ortodox