Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 13 mai 2010

Veneţia, fugitiv

  O scurtă relatare a unui prea scurt popas, în lumea romantismului

 Veneţia ne-a primit cu zâmbete in plină floare , cu un soare perfect strălucitor, dar mai ales cu romantismul de care avem acută nevoie .

 Dincolo de aşteptările fireşti , am avut un şoc relativ cultural , la întîlnirea cu porumbeii din P-ţa San Marco.

  E aproape imposibil de relatat , cum vin  aceste zburătoare cereşti , să-ţi inunde inima şi sufletul , ciugulindu-ţi din palmă , grăunţe  …  ( boabe de porumb , mercantil oferite de diverşi autohtoni , la preţuri pe masură… !)

 Dar , senzaţia Dumnezeiască de a poza în ipostaza de statuie hrănitoare a  „păsărilor păcii „ , te face să crezi măcar pentru moment , că faci parte din armonia general-universală a întregului concept DIVIN !

 Pe scurt , Veneţia este o aşezare compusă din 177 (!) de insule , din care în goana excursiei noastre , nu am reuşit să vedem decit , câte  ceva …

 Piaţa San Marco etalează după cum deja am spus , spectacolul indescriptibil al porumbeilor , dar nu trebuie să eziţi în a vizita Palatul Dogilor şi mai ales Biserica San Marco ; aşezăminte medievale , pentru care adjective cum ar fi grandios sau/şi  magnific sunt desigur , palide !

 Traversezi – puntea suspinelor – dintre Palatul Dogilor şi temniţele subterane-subacvatice de fapt, vezi locurile de supliciu ale duşmanilor Serenissimei Republici, te înfiori văzând celulele în care diverşi condamnaţi şi-au ispaşit pedepsele; celula în care a fost încarcerat chiar Cassanova, este evidenţiată în mod deosebit.

 Pe drumul de întoarcere, te încearcă teama că te rătăceşti riscând să ramâi la răndul tău, prizonier fără de vină, al tenebrelor ; dar, găseşti până la urmă drumul eliberator înspre lumina soarelui şi răsufli uşurat de spaime …

 Greu de redat în cuvinte senzaţia pe care o încerci străbătând Palatul Dogilor; eşti pur şi simplu copleşit de măreţia magnificului aşezământ.

 Nu ştii ce să admiri mai intii : sala de consiliu, biblioteca, sala de arme, dormitoarele în care dogii şi-au odihnit povara imensei lor responsabilităţi, curtea interioară bogat ornamentată cu statui, sau priveliştea generos oferită  de la ferestrele ce dau înspre lagună; palpezi aproape fizic istoria dar, eşti biruit definitiv de splendoare…

 Şi apropo : la Palatul Dogilor se află ceea ce se cheamă strămoşul cutiei clasice de scrisori. Din păcate, folosea delatorilor ; anonimi !

 Biserica San Marco, te întîmpină solemn. Pătrunzi plin de sfială în interiorul său răcoros, şi spiritul dumnezeiesc te înfioară…

 Unde să-ţi arunci privirea hămesită mai întîi ? Nu ştii …

 Dar dacă te dezmeticeşti, e bine să te aşezi fie şi pentru cîtzva clipe, într-una dintre stranele destinate spovedaniei. Chiar şi în lipsa unui duhovnic, te eliberezi de spaime .

 Şi te eliberezi, de multele păcate comise dar niciodată mărturisite.

 Simţi fără să vrei, ca viaţa este totuşi un dar DIVIN ! 

 Nu prea ai cum să profiţi de ocazia de a te da cu gondola, nu pentru că ar costa circa 90 de euro, per aproximativ una oră ci,  pentru că ‚ora’ aceea poate fi cheltuită şi ceva mai bine ; deci, poţi să te plimbi  pe Podul Rialto , de unde poţi să ai o vedere superbă a ceea ce se cheamă „Canal Grande„…

 La tot pasul, micuţe buticuri îţi oferă o bogăţie inimaginabilă de piese de artizanat, gablonţuri şi bijuterii din aur sau argint, tablouri,  cartoline, articole de vestimentaţie, pe scurt, cam tot ce-şi poate dori inima unui turist spre aducere aminte.

 Dar ar fi nepermis dacă am uita de infinita paletă de culori şi de forme în care se prezintă superbele exponate modelate de meşteri neîntrecuţi, la atelierele artei sticlăriei, din Murano.

 Şi desigur, dacă stomacul îşi cere drepturile , poţi să zăboveşti niţel la unul dintre nenumăratele restaurante/terasă situate lîngă „ marele canal„; unde , cu aproximativ 45 de euro , poţi să te îndestulezi cu preparate italiene de tot felul. Cumsecade asezonate de o largă paletă de băuturi, alcoolice sau nu.

 Apoi , dacă chiar vrei să ţii minte că ai fost la „Venice„ , te aşezi la cea mai veche cafenea din lume , „La Florian„ , cafenea deschisă din 1720 ! , unde poţi să bei o cafea (4 Euro) sau o bere de 0.33 l (9 Euro) , la care se adaugă  10 Euro pentru orchestra care cîntă neîntrerupt, muzică de   cafe-concert.

  După care , iar te trezeşti la crunta realitate şi , îţi aduci aminte că grupul de turişti din care făc(u)i parte , se adună pentru continuarea periplului italian.  

 Dacă te încearcă un regret părăsind Veneţia, apoi acela e că nu ai reuşit să  zăboveşti destul pentru a întîlni o curtezană.

 Sau că nu ai fost contemporan cu Vivaldi.

 Sau poate că nu ai nimerit sezonul Balului Mascat.

 Sau poate că nu ai reuşit să vezi la lucru, sticlarii care trudesc la Murano.

 Sau poate …

 Eh, dar îţi juri să revii.

 Şi atunci, te vei îndestula ! POATE !

Read Full Post »

Am fost la Veneţia în două rînduri, dar nu mă pot lăuda că am văzut prea multe; Piaţa San Marco, Podul Rialto, Canal Grande, gondolele, I.C.Român – pe dinafară, cîteva restaurante (unde am păpat cea mai bună Dorada Regală din viaţa mea), buticuri cu de toate pentru toţi, într-un cuvînt, mi-am făcut o idee, dar cam atît. Probabil; că ar fi nevoie de minim două săptămîni ca să apuci să vizitezi tot ce merită văzut pe acolo. Dacă regret ceva, este că nu am văzut atelierele unde se produc obiectele acelea splendide, din celebra sticlă de Murano. Poate, cu altă ocaaaazieeee. Dar, am văzut totuşi suficient ca să pot intra în atmosfera acestei cărţi.

 Auzind sunetul gongului, spectatorii Operei La Fenice, părăsesc foaierele şi reintră în sala de spectacol. “Luminile au slăbit în intensitate, sala se cufundase în întuneric şi tensiunea … creştea, pe măsură ce spectatorii aşteptau revenirea dirijorului pe scenă … pentru cel de-al treilea şi ultimul act al spectacolului … Tăcerea se prelungea, devenind apăsătoare … Murmurul se transformase într-un zumzet … Deodată, faldurile de catifea … ale cortinei au fost date la o parte şi Amedeo Frasini, directorul artistic al teatrului, ieşi stîngaci prin deschizătura îngustă. “ …- Doamnelor şi domnilor, regret să vă aduc la cunoştinţă că Maestro Wellauer se află în imposibilitate de a continua spectacolul”. Bineînţeles că Maestro nu mai putea să continue spectacolul. Era destul de mort pentru a mai continua orice, în afară de viaţa de dincolo. Directorul anunţă că spectacolul se va relua sub conducerea altui Maestro.

Cam peste tot, cînd publicul simte că este pe cale să asiste la un spectacol viu, neregizat, uită imediat de spectacolul pus cu multă atenţie şi migală la cale de un regizor; oricare ar fi el, regizorul acela. Curiozitatea este motorul lumii, nu ? Nu şi în La Fenice. Acolo, spectacolul ar fi continuat chiar şi dacă s-ar fi anunţat sfîrşitul lumii. O doamnă medic aflată de faţă, constată decesul dirijorului.” – Aţi chemat poliţia ? – Da, da, mormăi directorul”.

Sosit la faţa locului, comisarul Brunetti constată circumstanţele decesului : o ceaşcă de cafea, care conţine şi cianură, devine mortală instantaneu, pentru oricine. Maestro, nu putea să facă excepţie. Problema era cum ajunsese cianura în cafeaua maestrului şi de ce ! Celebritatea maestrului, cerea cîteva perechi de mănuşi în abordarea anchetei; persoanele care ar fi putut fi bănuite, nu erau tocmai fitecine, deci … Rînd pe rînd, Brunetti discută cu soţia maestrului, cu unii dintre colegi, lucruri de rutină. Mulţi ar fi avut motive să-l otrăvească – la propriu – pe maestru. Se ştie că lumea artistică nu este scutită de intrigi, gelozii, ură sau iubire, homosexualitate, luptă pentru supremaţie şi pentru glorie, perfidie şi uneori – rar – simpatie; ba, este o adevărată junglă acolo, unde în spatele unor zîmbete de catifea, se ascunde o meschinărie sordidă; chiar nu pot să înţeleg de ce oamenii ridică prefăcătoria cea mai abjectă, la rang de politeţe; în fineee. Cîtă vreme maestrul fusese în viaţă, celebritatea l-a apărat de zvonuri, dar acum încep să iasă la iveală amănunte stînjenitoare. “ – Sunt mai multe zvonuri. – Ce fel de zvonuri ? – Că a fost nazist. Nimeni nu ştie sigur sau, dacă a ştiut vreodată, nu a vorbit … Se spune că a dirijat pentru ei; chiar şi pentru Fuhrer … Dar el susţinea că a trebuit să facă asta, ca să salveze nişte oameni din orchestră, care erau evrei”. Lucru în parte, confirmat; existau nişte instrumentişti care puteau confirma acest lucru. De la regizorul spectacolului, Brunetti află un amănunt semnificativ.” – Era în vîrstă şi ajunsese la sfîrşitul carierei. – Ce vreţi să spuneţi cu asta ? – Felul în care dirija; nu mai avea strălucirea de altădată, îşi pierduse focul”. Ajuns acasă, Brunetti este întîmpinat de soţia sa, iubitoarea Paola. Aceasta adora să-l tachineze, propunîndu-i în glumă evident, soluţii la elucidarea misterului.” – Cu cît e mai tînără soţia ?(maestrului) ? – Suficient de tînără cît să-i fie fiică; vreo 30 de ani. – OK, spuse Paola … Eu zic că soţia e vinovat … sau cineva din cor … sau … “

A doua zi, după ce-i dă raportul şefului poliţiei, un incapabil fălos dar pilos nevoie mare, comisarul se pune pe studiat presa. Apoi, citeşte un raport pe care îl ceruse poliţiei din Berlin. Comisarul, află noi amănunte. A doua soţie a maestrului, se spînzurase lăsînd în urmă trei copii, doi baieţi şi o fată de 12 ani. Nu lăsase nici-un bilet explicativ . Apoi, Brunetti o vizitează pe soprana Petrelli. Aceasta lucra în condiţii optime profesional cu maestrul, deşi se antipatizau profund. Maestrul o acuzase de lesbianism, ca şi pe regizor; regizorul nu se sfiise să-şi recunoască homosexualitatea; soprana, nu prea recunoştea. Apoi comisarul o vizitează pe soţia maestrului; află noi amănunte; aceasta, unguroaică la origine, mai fusese căsătorită o dată, tot cu un neamţ; avea de la acesta, o fata de 12 ani, care învăţa la un internat.” – Aţi făcut pregătirile de înmormîntare ? – Mîine. La zece. La San Moise. Helmut iubea acest oraş şi întotdeauna a sperat că va avea privilegiul de a fi înmormîntat aici. – Sper că nu vă deranjează dacă vin şi eu. – Nu, desigur că nu. – Mai am o întrebare, una dureroasă. Ştiţi cumva cine ar fi vrut să-i facă rău soţului dumneavoastră ? – A avut o carieră foarte lungă şi sunt sigură că de-a lungul ei a jignit pe multă lume. Unii nu îl plăceau, evident. Dar nu îmi vine în minte nimeni care să fi vrut să facă asta. Şi nimeni care iubeşte muzica nu putea face aşa ceva”.

Da, da, asa se pare, că cine iubeşte muzica, nu-şi ucide idolul; numai că nu este chiar întru-totul adevărat. Maestrul era cît se poate de mort si numai bun de înmormîntat. Chiar a doua zi.

Read Full Post »