Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 14 mai 2010

Brunetti “se gîndi cît de puţine lucruri aflase despre victimă … avea o grămadă de informaţii, dar toate erau disparate, prea oficiale şi impersonale, Geniu. Homofob. Adorat de lumea muzicii, un bărbat pe care o femeie care avea jumătate din vîrsta lui era dispusă să-l iubească, şi totuşi, un bărbat a cărui substanţă îi scăpa”.

În afară de mijloacele oficiale, la ce mai poate un poliţist să apeleze ? La bîrfă. Dar la bîrfa de la cel mai înalt nivel avînd în vedere personalitatea maestrului Wellauer. Soţia sa, provenea dintr-o familie aristocratică, ambii săi părinţi numărînd în genealogia lor, duci, dogi, cruciaţi, cardinali, chiar un papă şi un văr de-al lui Petrarca ! Cum se apropia seara în care familia Paolei dădea o petrecere, Brunetti o întreabă dacă ar putea să participe şi el. Mută de uimire, pentru că de obicei acesta – băiat din popor – refuza cu obstinaţie să participe la aceste petreceri, Paola îl întreabă după o pauză, ce motiv avea să dorească de această dată să participe la petrecere. Brunetti îi spune : voia să discute cu genul de oameni care participau la acest tip de petrecere, despre Helmut Wellauer.

Ajunşi la petrecere, după saluturile de rigoare, contele Falier, tatăl Paolei îl ia deoparte pe Guido Brunetti.” – Hai să te servesc cu ceva de băut. – Mulţumesc, răspunse el. Întinzîndu-i băutura, îl intrebă :  – Presupun că eşti aici cu probleme de serviciu. Corect ? – Da, răspunse Brunetti, bucuros că celalalt era atît de direct. – Bun. Atunci nu mi-am irosit timpul degeaba”. Pe scurt, contele îl informează ca averea maestrului era departe de ceea ce se credea, dar tot se ridica la 10 milioane de mărci, o parte dintre bani fiind în bănci din Elveţia. Se mai ştia că încercase recent, să ia legătura cu avocaţii săi din Berlin. Moştenitori, erau actuala sa soţie şi toţi copiii maestrului, din toate căsătoriile sale.

În schimb, Paola îl anunţă bucuroasă că găsise exact ceea ce Guido căuta : un bîrfitor de primă mînă; fuseseră colegi şi era foarte bine informat. Padovani, un ziarist talentat dar cam boem, le confirmă că maestrul chiar fusese nazist. În afară de soţia care se sinucisese, mai avusese o soţie de care divorţase. Pe seama maestrului au circulat tot felul de istorii urîte, legate de sex. Promovase sau distrusese cariere ale unor soprane, şantajîndu-le pentru favoruri sexuale. La Roma apăruseră zvonuri că orchestra începuse să se plîngă de el; fără succes. Important indiciu. Surprins, Guido află că în lumea cronicarilor muzicali, maestrul începuse să fie privit pieziş. Performanţele sale scăzuseră simţitor. Un profesor de muzică îi spune lui Guido, că maestrul începuse să fie conştient de faptul că nu mai stăpînea orchestra aşa cum trebuie. Nimic concludent, încă. Brunetti, bătea pasul pe loc. Comisarul se duce să o viziteze pe una dintre sopranele a căror carieră fusese frîntă de Helmut. Acum. Să nu-şi închipuie cineva, că toată Veneţia se scaldă în zîmbete şi flori. Nici vorbă de aşa ceva. Sunt şi pe aici, ca peste tot  în lume, destule zone unde mizeria este la ea acasă.

Fosta soprană Clemenza Santini, trăieşte într-o sărăcie lucie, refugiată în amintiri. Refuză să vorbească despre ea, cele două surori ale sale, şi legăturile lor cu maestrul. Ce rost avea ? Toti sunt morţi.

Comisarul Brunetti apelează la alte cunoştinţe mai vechi, care aveau legătură cu lumea muzicii. Încet, începe să reconstituie mozaicul existenţei maestrului. Tot mai multe zone întunecate din viaţa acestuia, încep să apară la lumină. Maestrul era un soi de obsedat sexual. Existenţa sa sordidă, era adînc îngropată de existenţa sa de geniu muzical. Faima sa, îl apăra de  “clevetiri”. Era un afemeiat ? Ei şi ? Unui geniu i se pot ierta multe păcate, iar acest păcat nu este chiar cel mai mare păcat din lume. Insuficient ca cineva, indiferent că este soţia sa actuală, sau vreuna dintre nenumăratele sale ‘cuceriri’ să-i dorească moartea; sau, dacă ar fi gîndit aşa ceva, să treacă la înfăptuirea unui plan de asasinat.

Brunetti, este în încurcătură. Să fie sinucidere ? Ce motiv ar fi avut maestrul ? Perseverent, Brunetti discută iar şi iar, cu cei cu care maestrul avusese legături în timpul vieţii sale. O cruntă realitate întunecată, începe să îşi facă apariţia la lumină. Helmut Wellauer, nu era numai un afemeiat de duzină. Era şi pedofil. De-asta se sinucisese cea de a doua sa soţie; de-asta divorţase prima sa soţie; de-asta fosta soprană fusese îndepărtată din lumina reflectoarelor : toate descoperiseră că maestrul viola fetiţele de 12 ani. De-asta actuala sa soţie, îşi trimisese fiica la internat. Şi nimeni nu îndrăznea să-l denunţe. Respectul pentru geniu, întuneca vederea despre acest  ne-om. Îl iertau pe mizerabil, din prea mare iubire pentru muzica sa. Se sacrificau cu inconştienţă.

Iar cînd maestrul începuse să conştientizeze că era din ce în ce mai surd, pentru a nu cădea în dizgraţia publicului, se hotărîse să-şi ia singur viaţa. Dar, ca orice ticălos care se respectă, a avut grijă s-o facă de aşa natură, încît să pară ca fusese asasinat iar vina, să cadă pe oricare dintre victimele sale, de la fostele sale cuceriri, la oricare dintre colegii cu care avusese neînţelegeri profesionale.

Odată ancheta încheiată, comisarul Brunetti întocmeşte un raport şi îl înaintează şefului poliţiei. De acum, depindea de acesta dacă publicul va afla în sfîrşit, şi zonele mizerabile din viaţa maestrului Helmut Wellauer. Se miră cineva, dacă raţiuni superioare, ar hotărî să muşamalizeze IAR, aceasta stare de lucruri ?

Donna Leon, descrie magistral această compoziţie de întuneric şi lumină, care sălăşluieşte în sufletul unor oameni, fie ei de geniu, sau nu.

Read Full Post »

Dimineaţa la prânz şi seara, sau între mese la o şuetă cu amicii, sau stresaţi de un examen urgent, presaţi de un termen limită la o lucrare grea şi nesuferită sau pur şi simplu în clipe solitare de răgaz visător, apelăm la o miraculoasă licoare, cafeaua. Diversificată de-a lungul timpului în diferite soiuri şi moduri de prezentare, cafea turcească, ness, filtru, cu zahăr sau fără, cu sau fără frişcă, cu sau fără rom ( heheeee, cafeaua Marghiloman vă spune ceva ?), cafeaua ne este prieten de nădejde în mai toate momentele vieţii.De acest subiect generos şi la propriu şi la figurat, se ocupă cu talent Michel Braudeau într-un cochet volum apărut la editura ART, şi anume “Cafea, Cafenele”. Lucrarea, structurată în jurul istoriilor celebre petrecute în principal, în şase cafenele celebre din Europa, se ocupă de istoria propriu-zisă a cafelei, dar şi de momente semnificative din viaţa unor personalităţi care au călcat pragul acestor cafenele, de-a lungul timpului. “Originea cuvântului cafea rămâne obscură. Poate vine de la numele provinciei etiopiene Kaffa, pamântul natal al unui arbust din familia rubiaceelor, sau poate de la regiunea Moka sau Yemen […] unde ţăranii au învăţat să extragă o băutură stimulantă şi miraculoasă, denumită KAWAH!

 Cafeneaua Florian. În 1720 Floriano Francesconi închiriază două săli micuţe din vestita Piaţă San Marco / Veneţia şi deschide localul care avea să devină celebru, iniţial sub numele “ Alla Veneţia Triomfante” . Clienţii însă spuneau pur şi simplu “andiamo al Florian”, nume care se va şi impune peste timp. La această cafenea, se citea şi se dezbatea un micuţ ziar local, denumit gazetta, după numele unui ban în moneda locală […] (care) ca o ironie a limbajului înseamnă şi coţofana. Numele acestei coţofene va sfida timpul şi numele gazetta se va impune.Remember Caragiale ?Sau gazeta de perete ? Prin saloanele acestei cafenele, au treecut de-a lungul vremii, Henry Beyle cunoscut mai ales sub pseudonimul Stendhal, apoi Benjamin Constant, George Sand, Dickens, Dumas-tatal, T. Gauthier ,George Sand, Rubinstein, Sartre, Hemingway, F. Mitterand. La cafeneaua lui Florian, “chelnerii cu papion negru iau comanda şi încasează banii; cei cu papion alb pregatesc tăvile şi sevesc clienţii. Afară, în piaţă o orchestră de patru-şase muzicieni interpretează valsuri vieneze şi arii tradiţionale […] iar impresia este ca timpul s-a oprit aici.”

Cafeneaua Hawelka “Asediată în 1529 de Suleiman Magnificul, Viena este invadată în 1683 de turcii lui Mustafa Teribilul. Oraşul este pe punctul de a capitula […]…deşi armatele creştine ale ducelui Carol al V-lea de Lorena şi ale regelui Sobieski sunt aproape, dar nu cunosc poziţia duşmanului şi nu pot interveni; […] un tânăr polonez FG Kolschintzki, care trăise la Istambul […] se deghizează, pătrunde în liniile otomane şi le îndrumă paşii ducelui şi regelui, care pornesc la atac. […] Bulversaţi, turcii abandonează armele şi cinci sute de saci de cafea!” Tânărul Franz Georg K. avea sa fie recompensat cu cei cinci sute de saci de cafea şi deschide localul “Sticla Albastră”, iar succesul nu avea să întârzie. Sute de cafenele aveau să împânzească Viena, unde personalităţi ca Wittgenstein, Zweig, Rilke, Mahler, aveau să pună la cale destinele culturale ale Europei. Toate cafenelele aveau să sufere din plin demonul modernizării. Dar “ Hawelka pe Dorotheergasse […] aduce mărturia convingătoare a cafenelelor de altădata. Leopold Hawelka şi soţia sa Josefine […] îşi tratează clienţii ca pe prieteni, pentru a-i face să revină.“ Cafeneaua atrage cohorte de “artişti, actori, muzicieni şi menţine farmecul de epocă datorită unui precept sacrosanct : pe cât posibil, nimic nu trebuie schimbat cu nimic […] Reparaţile se fac centimetru cu centimetru, nu din zgârcenie, ci pentru a opri timpul […] nimeni nu e obligat să consume, iar preţurile sunt accesibile […] obişnuiţii locului ştiu să-şi facă simţită prezenţa, aprinzând mica veioză deasupra banchetei.”

 Cafeneaua Gijon. Această cafenea avea să devină un reper turistic, mai ales datorită lui Alfonso Gonzales, unul dintre proprietari, un tip care deşi nu a fost la scoală niciodată, “ştie Latina şi este o inimă de aur, împăcat cut tot şi cu toate, înţelept şi sceptic, un Seneca dezabuzat”. Acesta a imprimat cafenelei, stilul inconfundabil al unui local cu specific local, denumit în argou “tertulia’, adică un soi de loc in care odihna este la ea acasă, iar sporovăiala tihnită este la loc de mare cinste. Deşi deschisă din 1888 de Gumersindo Gomez, “Alfonso a fost poate ultimul aristocrat care a ştiut să nu se grăbească la fel ca un mojic, (pentru că) cine “ştie să piardă timpul, se apropie de eternitate. Situată în Madrid, cafeneaua s-a bucurat de-a lungul timpului de prezenţa unor personaje ca Garcia Lorca, Antonio Machado, Ruben Dario. “Şi Mata Hari a fost vazută acolo”. Iar când trece prin Madrid, MV Llosa îşi petrece după-amiezele acolo, pentru a lucra.”

Cafeneaua A Brasileira. Dat fiind că “înainte de a fi reconstruită de marchizul Pombal, Lisabona a fost devastată de un cutremur şi de un tsunami,[…] cele mai vechi localuri despre care avem indicii datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.” Multe cafenele aveau să-şi facă apariţia la Lisabona. Dar aceasta, A Brasileiro, avea să devină celebră datorită unei similarităţi. “Când au întemeiat cetatea lisabonei, grecii i-ar fi dat numele Olissipa, derivat de la Ulisse”, care ulterior a devenit Olisipona, apoi Lisapona iar în final Lisboa.Se ştie cum a scăpat Ulisse de Ciclop, dându-i acestuia de înţeles că se numeşte “nimeni”. Pe de altă parte, această cafenea era asiduu frecventată de un poet, Fernando Antonio Nogueira Pessoa, iar cum ‘pessoa’ în portugheză înseamnă nimeni … Aici obişnuia să vină poetul după orele de serviciu în care era un modest funcţionar şi “să bea un lichior de cireşe – sau mai multe, căci o ciroza hepatică l-a răpus în 1935. La moartea sa, s-a descoperit o valiză cu texte inedite.” Prin urmare, localnicii au hotărât să-l onoreze pe poet instalând pe terasă “un monument de bronz în mărime naturală.”

Cafeneaua Slavia. “Din fericire, asemenea Veneţiei, Praga a scăpat nevătămată de bombardamentele din cele doua razboaie mondiale” după cum ulterior, avea sa refuze panourile publicitare, neoanele, zgârie-norii, rămânând “un vis de piatra […] numită de agenţiile de turism, paradisul îndrăgostiţilor”. Prima cafenea din Praga avea să fie deschisă de un levantin, Theodat Damascenus, care inspirat de Sticla Albastră de la Viena, a primit o autorizaţie de a deschide o cafenea cu numele Trei Struţi prin 1711. În urma succesului său, aveau să apară nenumărate cafenele. La cafeneaua Naţional, poetul Jaroslav Seifert se întâlnea cu Reiner Maria Rilke, cu Apollinaire şi cu Maiakovski. Cafeneaua Arco era frecventată de Kafka. Union, deşi în declin, “îl primea săptămânal pe Einstein”. Cafeneaua Slavia construită în 1884 în faţa Teatrului Naţional, avea să fie decorată în stilul Art Deco în 1930. “Pe banchetele din Slavia, Vaclav Havel a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, Olga, la vârsta de 16 ani”. Închiriată între 1992 si 1997 unei societăţi americane, riscând să-şi piardă destinaţia de cafenea, Slavia avea să-şi reintre în drepturi datorită protestelor localnicilor, pentru că “Slavia creează o senzaţie neaşteptată de spaţiu, o eliberare euforică “.

Cafeneaua Les Deux Magots. Cafenelele din Paris ar merita pe deplin o carte de sine stătătoare. Sunt atât de multe şi toate frecventate de celebrităţi care au desenat harta culturală a Europei şi în buna parte a lumii, încât ar fi temerar din partea mea să încerc aici, în câteva paragrafe pricăjite, să abordez acest generos subiect. Nu pot face decât să prezint succinct, câteva repere. Deşi încă din 1672 un butic din Saint-Germain vindea cafea, prima cafenea din Paris, cafeneaua Procope s-a deschis în 1686! Aici aveau să-şi dea întâlnire, Rousseau, Voltaire, Franklin, apoi Balzac, Flora Tristan, Verlaine. În acea epocă, erau cam 700 de cafenele la Paris! Cafeneaua Guerbois evocată de Zola, va găzdui dialogurile lui Manet cu Whistler,Monet, Degas, Renoir, Cezanne, Maupassant, ulterior Van Gogh şi Toulouse-Lautrec. Closerie de Lilas este frecventată de Alfred Jarry, Apollinaire şi Picasso. La Dame Lenin şi Troţki aflaţi în exil, citesc ziarele sosite din Sankt Petersburg. La Coupole, este inaugurată printre alţii de Cocteau, De Chirico, J. Baker. Braseria Lipp reuneşte “rivalii într-ale cărţii Gallimard şi Grasset, dar şi adversari politici de la Mitterand la Chirac. […] Tot aici, Pompidou se reconciliază cu d’Estaing, la un rasol de vită”. Dar vis-à-vis de Lipp, bătălia pentru celebrisimii clienţi, se dă între Flore şi Les deux Magots. Aceasta din urmă a “preluat numele de la magazinul în locul căruia s-a instalat aici în 1885 […] iar cele două statuete chinezeşti veghează încă decorul perfect”. Frecventată de Andre Breton, Hemingway, Prevert, Gide, Picasso, Sartre, S. de Beauvoir, rămâne încă un reper aş putea spune obligatoriu pentru aproape orice turist care trece pirn Paris. Alături, la Flore, Sartre a scris “Fiinţa şi Neantul”

 HM! Fiinţa şi neantul. Se îndreaptă fiinţa spre neant ? Nu ştiu. Dar ştiu că ‘la scară mondială comerţul cu cafea se situează pe locul doi, după petrol. Este cafeaua nocivă ? Unii spun că da, alţii dimpotrivă! iar detractorii cei mai înrăiţi, afirmă că “o doză de o sută de ceşti de cafea pe zi, ar fi mortală”. Cred şi eu! Pe de altă parte, într-o carte extraordinară, “Confesiunile unui Cafegiu”, Gheorghe Florescu îşi face un debut senzaţional la 64 de ani. Cartea descrie minuţios întregul sistem securistico-mafiot care controla comerţul pe vremea lui Ceauşescu, exact aceleaşi personaje dispunând discretionar de acest sistem şi astăzi. Si afirmă ritos “Armenaşu” că dacă lui Ceauşescu i s-a tras de la ceva, acel ceva este faptul că a înlocuit cafeaua cu nechezol. Dumneavoastră ce credeţi ?

Read Full Post »