Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 18 mai 2010

Competenţa presupune o relaţie cu un sector al realităţii, întreţinută în cunoştinţă de cauză. Competentul se pricepe la “ceva” : zoologul la animale, botanistul la plante, inginerul la maşini, medicul la boli, chimistul la chimie etc. Deosebirile dintre ei se întemeiază pe deosebiri existente în realitate . La fel, ofiţerul se pricepe la arme şi la război, magistratul la împărţirea dreptăţii, iar, printre meşteşugari, zidarul se pricepe la zidărie, pantofarul la încălţăminte, lăcătuşul la încuietori ş.a.m.d. Cantonarea în specialitate ( în profesie sau în meştesug ) formează atît tăria, cît şi slăbiciunea competentului, fiindcă ceea ce este deosebire în realitate devine limitare în competenţă. Competent în ceva înseamnă şi limitat la ceva. Limitarea conferă competenţei deopotrivă tăria cît şi slăbiciunea ei. Tăria competenţei stă în limitare, pentru că tocmai limitarea îi îngăduie celui competent aprofundarea şi stăpînirea unui sector de realitate printr-o cunoaştere şi experienţă care nu pot fi dobîndite decît prin această limitare voită şi asumată din capul locului. Iar slăbiciunea competenţei rezidă în limitare pentru că cel ce se pricepe la ceva se pricepe numai la ceva. Pantofarul nu se pricepe la croitorie, inginerul nu se pricepe la boli, iar judecătorul nu se pricepe la plante. Cu alte cuvinte, competentul în ceva, lasă liber locul celorlalte competenţe, fiecare ocupînd un loc al lui ca rezultat al diviziunii muncii şi al cultivării unor competenţe diferite. Aşadar, competenţa survine într-o societate organizată înăuntrul unui mediu natural şi în raport cu acest mediu, din şi prin care ea trăieşte, subzistă şi evoluează. Nu se poate închipui o comunitate sănătoasă ale cărei sectoare să fie organizate după un alt criteriu, decît cel al competenţei. Dacă pînă la urmă comunismul a sfîrşit într-un eşec, este pentru că acest criteriu a fost călcat în picioare.

După 1944, sovieticii şi P.C.R. au avut de înfruntat un popor care era în întregime ostil comunismului, de la monarhi pînă la ţăranul gospodar. Un asemenea popor nu putea fi nimicit, în schimb putea fi aservit, ceea ce, de altfel, s-a şi întîmplat. Aparatul de stat “burghez” a fost zdrobit, ofiţerii, judecătorii, profesorii şi liber-profesioniştii au fost demişi, arestaţi şi lichidaţi în masă. Pe scurt, competenţa a fost desfiinţată. Mai mult sau mai puţin, fiecare din aceste categorii reprezenta, la locul cuvenit ei, competenţa. Toţi au fost înlocuiţi de activiţti şi de profesionişti improvizaţi, aserviţi prin înscrierea în partid. Criteriul competenţei a fost în fapt înlocuit prin criteriul fidelităţii faţă de “cauza partidului” , prin ascultarea “disciplinei de partid” , prin supunerea la “linia partidului”. Oameni fără pregătire militară au devenit ofiţeri, după cum muncitorii au ajuns judecători ( asesori ) populari, directori de întreprinderi, profesori fără pregătire de specialitate ( sau cu pregătire din altă specialitate ), funcţionarii de stat ( de la conţopişti la miniştri fără nici-o pregătire sau competenţă ), totul petrecîndu-se sub îndrumarea activiştilor de partid. Aceştia din urmă, lipsiţi de pregătire, de atestare, de experienţă şi de verificare, erau întruchiparea incompetenţei şi totuşi, prin definiţie, ei erau buni la toate. Activistul politic nu se pricepea la nimic ( nu avea nici-o competenţă ), dar dădea sfaturi, indicaţii, directive, ordine şi dispoziţii în toate domeniile. Pare aberant, dar aşa s-a întîmplat. Astfel, competenţa a decăzut, ba cel mai adesea a fost privită drept ceva suspect şi, în orice caz, drept o însuşire de care te puteai dispensa în locurile de decizie. Situaţia aceasta – competenţa care trebuia să cedeze pasul în faţa activismului – s-a perpetuat, rămînînd intacta pină la căderea comunismului. De la bun început, competenţa a încetat să mai fie un criteriu major în distribuirea rolurilor sociale, iar excepţiile ( inginerii sau medicii ) nu au modificat în mod semnificativ starea globală a societăţii comuniste. Rezultatul vizibil a fost constituirea unei comunităţi bine ierarhizate de in-competenţi. În această comunitate, competenţii, care erau necesari a la longue , au depins în permanenţă de criteriul politic, în fond de bunul-plac al activiştilor. Ei au fost declaraţi “tehnicieni” şi au devenit o clasă declasată.

Alexandru Dragomir

Read Full Post »

Născut în 1916 la Zalău, licenţiat în drept şi filosofie, A. Dragomir (Sanduc-pentru prieteni), avea să plece la Freiburg pentru a-şi da doctoratul, pentru că fusese acceptat ca doctorand al celebrului filosof german, Heidegger.  Preferat în mod vădit al celebrului profesor, lui A. Dragomir soarta avea să-i joace o festă cumplită : cu trei luni înainte de a-şi susţine teza de doctorat, este rechemat în ţară pentru serviciul militar; nici măcar o scrisoare a filosofului, nu avea să înduplece autorităţile române.

Dragomir se supune şi revine în ţară. Avea sa fie trimis pe front, iar la terminarea războiului, odată reîntors în ţară, avea să priceapă rapid, că stagiul petrecut în Germania nu putea decît să îi dăuneze. Astfel, cel care absolvise liceul “Seminarul Pedagogic Universitar” de la Cluj cu calificativul excepţional! la română, greacă, franceză, germană, istorie, ştiinţe fizico-chimice şi! gimnastică, licenţiat în drept şi filosofie, va intra “în cîmpul muncii” şi va lucra pe rînd ca ajutor de sudor, funcţionar, corector, redactor, merceolog, etcetera … Abia în ultimii ani ai săi înainte de pensionare, avea să fie folosit, graţie cunoştinţelor sale lingvistice, pe post de translator în desele deplasări în străinătate a unui ŞEF de tip nou.

La fiecare revizuire a ‘dosarului’ , A. Dragomir era sistematic dat afară din serviciu, deşi se străduia din răsputeri să-şi ascundă trecutul de ucenic-filosof. Întreaga sa viaţă, va trăi acut cu sentimentul că filosofia trebuie să fie făcută clandestin, în intimitatea camerei sale, pentru sine însuşi, ca să nu “iasă din viaţă, aşa, ca un bou”. Nu l-a preocupat să publice nimic, niciodată, nici măcar după dezgheţul survenit după 1964. Prieten cu Noica, avea să îi reproşeze acestuia printre altele, moartea unui prieten comun, survenită în urma arestării “lotului Noica” în 1958.

De altfel, se temea ca nu cumva membrii “Şcolii de la Păltiniş” să nu aibă aceeaşi soartă. Noica ţinea cont în foarte mare măsură de părerile lui Dragomir, îi dădea lucrările sale pentru observaţii înainte de publicare şi chiar ţinea cont de criticile lui Sanduc. După apariţia cărţii lui Gabriel Liiceanu, “Jurnalul de la Păltiniş”, carte care avea să consfinţească ‘ruptura’ dintre maestru şi ucenicii săi, odată eliberaţi de sub tutela lui Noica, un grup restrîns – Liiceanu, Pleşu, Sorin Vieru, uneori Walter Biemel, – aveau să constituie auditoriul pentru un lung şir de seminare private ţinute de Sanduc, auditoriu care va reconstitui de fapt şi substanţa uneia dintre cele trei cărţi apărute postum la Humanitas, “Crase banalităţi metafizice”.

Ieşit la pensie în 1976, an care coincidea morţii maestrului său Heidegger, avea să se dedice unei probleme care la frămîntat dea lungul a peste 50 de ani : problema timpului, problema pe care Heidegger, nu o mai abordase în “Fiinţă şi timp” (volumul doi de la această monumentală lucrare, nu va mai apărea niciodată). Seminarele private au durat din 1985 pînă în 2000, din 1995 acestui auditoriu restrîns, adăugîndu-se H.R. Patapievici şi Cătălin Partenie, acesta din urmă obţinîndu-şi un doctorat în filosofie, în Scoţia. După moartea sa, survenită în 13 Octombrie 2002, “arhiva” lui Sanduc avea să îi parvină lui Gabriel Liiceanu, prin bunăvoinţa soţiei lui Alexandru Dragomir. Din multitudinea de “caiete” pe care A. Dragomir, îşi notase gîndurile, la editura Humanitas aveau să mai apară două cărţi, respectiv, “Cinci plecări din prezent” şi “Caietele timpului”, prin gjija domnilor Liiceanu, Partenie, Cătălin Cioabă şi Bogdan Mincu, care au redactat, reformulat şi în final tipărit nişte splendide exerciţii filosofice de toată frumuseţea. Pe această cale, filosofia din spaţial carpatin avea să se îmbogăţească cu judecata de cristal a unui fenomenolog de mare valoare.

Într-unul dintre caiete, A. Dragomir avea să scrie următoarea poveste :

“ Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealaltă. Unul spuse :’eu n-am făcut mare lucru în viaţă, dar am făcut o seamă de fapte bune’. Al doilea : ‘eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam’. Al treilea : ‘eu am făcut şi fapte bune, şi lucrurile la care mă pricepeam’. Dumnezeu îi aude şi le spune : ‘ce căutaţi voi aici ? Aici nu se judecă ce aţi făcut. Aici îşi au locul cei care şi-au trăit viaţa pe care le-am dat-o şi care trebuia trăită şi preţuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeţi lumea făcută de mine, nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.’

Iar Sănduc spune : ‘am întrebat cum e cu cel ce nu şi-a putut trăi viaţa din cauza împrejurărilor care i-au înjosit-o şi sacrificat-o – dar n-am primit nici-un răspuns’.

Dumneavoastră, aveţi un răspuns la această întrebare ?

Read Full Post »