Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 21 mai 2010

Moshe Idel, (n. 1947, Tîrgu Neamţ – despre care S. Antohi avea să spună că este un soi de Ierusalim al României ), este profesor de gîndire iudaică la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi cercetător la Institutul Shalom Hartman, este doctor în filosofie cu specializarea Cabala. În 1990 a primit prestigiosul “Israel Prize” pentru excelenţă în domeniul filosofiei iudaice. În româneşte i-au apărut lucrări printre care enumăr “ Cabala şi eros” , ‘Ceea ce ne uneşte” –un volum sub forma unui amplu interviu realizat în compania lui Sorin Antohi, “Ascensiuni la cer în mistica evreiască”. Emigrat din România în 1963, avea să păstreze ţării de origine amintiri foarte frumoase : “ Am învăţat la şcoala lui Ion Creanga : exact acolo unde a studiat el, am studiat şi eu. Şi noi, copiii, care mergeam literalmente pe urmele lui, auzeam o mulţime de lucruri despre Creangă, era şi vîrsta potrivita. […] Treaba asta cu Ion Creangă, plutea în aer.”  Sau : “ … vedeam tot timpul plopii lui Eminescu! Îi vedeam din clasă, pentru că vizavi de şcoala mea primară era şcoala secundară, iar lîngă ea se afla casa Veronicăi Micle, cu faimoşii plopi.” Prieten cu Mircea Eliade, Cu Ioan Petru Culianu, Cu Umberto Eco. Nu propun un referat despre viaţa şi opera lui Moshe Idel. Propun numai un mic fragment, din cartea sa “Ascensiuni la cer în mistica evreiască” Mie mi-a dat de gîndit acest fragment.

 >>Am auzit de la înţeleptul rabin Nathan ( Rabbi Nathan ben Sa’adya) o explicaţie a acestui cuvînt [intelect] : Trebuie să ştii că atunci cînd Intelectul Divin coboară, el intîlneşte Intelectul Activ şi se numeşte Intelect Activ; iar cînd Intelectul Activ coboară la Intelectul Dobîndit, se numeşte Intelect Dobîndit; iar cînd intelectul Dobîndit coboară la Intelectul Pasiv, se numeşte Intelect Pasiv; iar cînd Intelectul Pasiv coboară la sufletul care se află în om, el se numeşte suflet. Prin urmare, aflăm că intelectul Divin care este înăuntrul sufletului uman, se numeşte suflet. Aşa stau lucrurile de sus în jos. Iar dacă examinăm acum aceeaşi problemă de jos în sus, vei vedea că, atunci cînd omul se desparte de deşertăciunile acestei lumi şi aderă, prin gîndirea şi sufletul său, cu mare rîvnă, la [domeniile] celeste, sufletul său se va numi în concordanţă cu nivelul tot mai înalt atins, pe care îl va fi dobîndit şi cu care se va fi unit. Cum aşa ? Dacă sufletul persoanei particulare merită să recunoască şi să adere la intelectul Pasiv, el se numeşte Intelect Pasiv ca şi cum ar fi Intelect Pasiv; şi la fel, dacă se înalţă mai sus şi aderă la Intelectul Dobîndit, devine Intelectul Dobîndit; iar dacă a meritat să adere la Intelectul Activ, atunci [devine] el însuşi Intelect Activ; iar dacă vei merita şi vei adera la Intelectul Divin, ferice de tine, căci te-ai întors la originea şi rădăcinile tale, numite literal, Intelectul Divin. Iar acea persoană este numită Omul lui Dumnezeu, adică un om divin, creator de lumi. <<

 Recapitulăm : suflet – intelect pasiv – intelect dobîndit – intelect activ – INTELECT DIVIN ! Deci Omul lui Dumnezeu. Cunoaştem cu toţii această sintagmă.

Dar, cunoaştem şi pe cineva, care să merite acest apelativ ?

Read Full Post »

Există o raţiune foarte curioasă pentru care Eco a scris acest roman, în care demonstrează opusul a ceea ce crede : şi anume, nu numai că interpretarea abuzivă e primejdioasă, iar la limită duce la uciderea a milioane de oameni, dar că, în istoria umană, interpretarea abuzivă devine reala. Acest caracter cuantic al istoriei distruge speranţele noastre ( şi ale lui Eco! ) că adevărul trebuie să triumfe. Adevărul, aici, e de ordin negativ : e singura interpretare corecta , care încă nu se deosebeşte prin nimic de cele incorecte, întrucît toate interpretările îşi au realitatea lor. Aici ne amintim de Umberto Eco din trecut, de Umberto Eco care participă de treizeci de ani la viaţa politico-socială italiană, repetînd în fiecare săptămînă că politica este o parte a semioticii si consta in utilizarea convingatoare a semnelor.

 Dar, crede Eco, lipsa de adevăr nu poate avea nesfîrşită putere de convingere. Din punctul de vedere al lui Eco, istoria minerilor români îşi are acum, realitatea ei, dar semnele puse de ea în mişcare s-au dovedit a fi prea puţin subtile pentru cititorul occidental. Iliescu şi ai săi vor cădea pentru că nu ştiu să producă semne convenabile.

Numai cînd (România) va accepta ajutor de la valorile , iar nu de la banii Occidentului, numai atunci va primi şi banii pe care-i speră.

 Dar să ne întoarcem iaraşi la Eco şi personajele sale. Acum cîteva veri mi-am petrecut dimineţile, vreme de cinci săptămîni, la biblioteca Universităţii Americane din Cairo. Am citit toate cărţile disponibile despre Spania musulmană ( vreo cinci rafturi ) , pentru motive pe care, mi-e teamă, puţini le-ar putea înţelege. Din păcate, cînd le-am căutat, cărţile despre secta lui Hasan I Sabbah, precursorul Cavalerilor Templieri, erau toate împrumutate de un cititor al cărui nume, în arabă ( alif, yaa, kaaf, waaw ), se putea citi Icu, Ecu ori Eco. Peste două zile, cîteva reapăreau, iar două dintre cele mai recente erau date ca dispărute pe vecie. M-am oprit vreme de două săptămîni la Nerja, ca să scriu. Era cald, iar apa, chiar pentru optimistul incurabil care sînt eu, se dovedi un fel de ladă de gunoi lichidă. Am renunţat să înot după ce m-am întîlnit nas în nas cu un prezervativ. Rămas acasă, mă consolam cu lectura ziarelor şi revistelor. Fu El pais , sau poate Time , acela care-mi dădu vestea că Umberto Eco terminase un roman : Pendulul lui Foucault. Patru săptămîni mai tîrziu, am petrecut două după-amieze întregi la librăria Espasa Calpe din Madrid, pe Gran Via. Nu mi-am, dat seama dintru început că avea patru etaje, fără scări.  Se putea ajunge la ele doar luînd un ascensor de trei persoane, mînuit de un matador cu faţa vîrstată. La etajul doi am descoperit că spaniolii îi bat chiar şi pe francezi în interesul lor pentru ocultism. La dreapta ascensorului, cu cărţile noi, erau nu mai puţin de şapte cărţi despre templieri, ba chiar şi cartea lui Burman despre Hasan, tradusă deja la un an după apariţie ! În mijlocul raionului, lîngă Fecioarele negre , se afla, cine ştie pentru ce, o carte în italiană, cu coperta îngălbenită : Struttura assente a lui Umberto Eco. Am dus-o pe alt raft, lîngă cartea mea Eros si magie  M-am gîndit : Probabil că e vorba despre Templieri.” Într-adevăr, în romanul lui Eco e vorba despre Templieri, în primul rînd. “ E vorba întotdeauna despre Templieri” , ar fi admis B, C sau D, personajele lui Eco. Am citit cartea, am şi scris o recenzie în italiană pe care am expediat-o unei reviste care-şi încetase apariţia. N-a fost tipărită nici pînă acum. La urma urmei, merită să dezvălui aici despre ce era vorba în recenzie. Era vorba despre Biblioteca din Alexandria. Numai ea explică cu adevărat de ce Templierii sunt atît de amestecaţi în strania noastră istorie. Biblioteca din Alexandria era acolo unde se înalţă coloana monolitică de granit roşu numită Coloana lui Pompei – parcă pentru a spune că semnele îşi creează propria lor realitate. Fusese înălţată la doua sute cincizeci de ani după Pompei, sub Septimiu Sever. Dar în istorie, legată de numele unui înfrînt, ca toţi cuceritorii Egiptului. De fapt, biblioteca nu s-a aflat vreodată pe colină. Şi nimeni în afară de de o mînă de oameni n-a văzut-o niciodată. Biblioteca din Alexandria era un labirint subteran. Arheologii o mai caută încă în văgăunile dinlauntrul colinei. Cînd loveşti cu piciorul, colina răsună; dar galeriile sunt de nepătruns, inundate. Cine ar pune la dispoziţie milioanele de dolari necesare excavarii ? ( Pentru motive care scapă înţelegerii, la Alexandria unicele excavări erau înfăptuite atunci de o echipa de polonezi – soţ şi soţie – fără nici-un ajutor. Presupun că erau singurii cărora autorităţile egipetene le acordaseră acest drept. ( Egiptul seamănă mult cu România .) Ei bine, Biblioteca din Alexandria era cunoscută numai de un colegiu format din opt bibliotecari care nu se ştiau decît între ei şi se alegeau tot între ei. Regele nu făcea parte din acest colegiu, iar dupa moartea lui, Alexandru nu era la curent cu compoziţia Colegiului Invizibil. E de presupus că , dintru început, Colegiul a dorit să se dezbare de rege. De aceea s-au produs, de mai multe ori, puneri în scenă care urmau să arate omenirii că Biblioteca din Alexandria arsese. O dată sub Cezar învingătorul ucis; apoi sub Caligula; apoi sub un patriarh creştin idiot şi sumbru, vestit pentru că aţîţa mulţimea să ardă evrei şi cărţi. În fine, ultimul care a ars biblioteca ( dar oare nu arsese ea demult ? ) fu şmecherul cuceritor al Egiptului Amr ibn al-As, generalul grasului Moawiya, guvernatorul Siriei şi apoi al cincilea calif omeyyad. După toate cercetările, cărţile s-au risipit prin marile biblioteci ale lumii musulmane ( Buhara, Cordoba, Cairo, Alamut ) , la fel ca şi Colegiul Invizibil. Acesta continua imperturbabil să-şi aleagă bibliotecarii, în aşa fel încît numai opt oameni în toate timpurile fac parte din el, şi numai ei se cunosc între ei. De obicei, Colegiul nu produce nici-o indiscreţie, dar acum unele lucruri s-au aflat. Unul dintre ele este că nota furnizorului din Provins îi era adresată lui Umberto Eco însuşi. Adevărata ei interpretare era că acei opt bibliotecari îl invitau să ia loc în Colegiul Invizibil de îndată ce unul dintre ei avea să înceteze din viaţă. Ştim cu toţii ca un bibliotecar, orb, a murit relativ recent. E singurul despre care s-a ştiut vreodată cu precizie că făcea parte din Colegiu. A fost înlocuit cu o persoană atît de obscură, încît nici nu se cunoştea precis felul cum i se scrie numele. Cine ştie, poate lucrurile se vor schimba o dată cu posibila cooptare a lui Eco printre cei opt. Poate că semnele vor intra pe un fagaş bun, iar realitatea pe care o creează nu va mai fi atît de atroce, ca imaginile acelea  ( văzute uneori la televizor ) .

 IOAN PETRU CULIANU, Lumea liberă nr 108- 27 octombrie 1990

Read Full Post »

La 5 noiembrie 1989, în Auditoriul Academiei de Muzică din New York, Umberto Eco mă invita, împreuna cu cel mai mare specialist mondial în istoria Kabbalei, Moshe Idel din Ierusalim, să prezentăm traducerea engleză a cărţii sale Pendulul lui Foucault în faţa publicului american. Invitaţia nu era arbitrară : Umberto Eco ştia că mă ocupam de mult de istoria societăţilor secrete (subiectul romanului său) şi scrisese pagini admirabile despre cartea mea Eros şi magie în Renaştere , publicată în traducere italiană de ed. Mondadori în 1987.

Romanul, […] e organizat ca o problemă de algebră cu patru personaje, numite A,B,C şi D. Se numesc Belbo, Casaubon şi Diotalevi, trei muşchetari fără d’Artagnan. Dar cine e d’Artagnan însuşi ? Ar fi mai mulţi candidaţi care încep cu litera A : Aglie, De Angelis şi Abulafia. Aglie este Contele de Saint-Germain, omul fără moarte, care minte spunînd adevărul. De Angelis ar putea fi d’Artagnan dacă ar dori să-şi asume rolul. Dar nu o face, fiindcă are soţie şi copii; de iubirea lor cere transferarea în Sardinia. Dacă Aglie ar fi d’Artagnan, atunci cei trei – B,C,D – nu ar mai fi muşchetari, fiindcă nu se află de aceeaşi parte cu el; dacă De Angelis este, atunci e un d’Artagnan pe dos. De aceea, nu mai rămîne decît un singur candidat : Abulafia. Abulafia este un computer, dar este în acelaşi timp şi unul dintre cei mai mari mistici evrei. Moshe Idel a scris despre el trei cărţi de răsunet; ceea ce explică de ce Umberto Eco l-a invitat să-i prezinte cartea la New York. Abulafia e d’Artagnan mai curajos şi mai rezistent decît ceilalţi, el încearcă să descopere complotul. Dacă nu reuşeste este pentru că, ne spune Eco, realitatea este cuantică, în sensul că observatorul participă la ea şi o creează. ( În treacăt fie spus, ce formidabilă învăţătură pentru politicienii români, care nu înţeleg cum realitatea românească e formată de minţile lor nătînge ! ). B, C şi D fac permutari kabbalistice de litere şi numere pe nota unui furnizor din Provins, scrisă în franceză şi cifrată de cineva care, pare-se, găsise o cutie într-o ascunzătoare a Cavalerilor Templieri. Numai că şmecherul, folosind metodele criptografice ale abatelui Trithemius din Wurzburg ( 1462-1516 ) , cifrase în aceeaşi nota nenorocită o grămadă de alte mesaje fără nici o noimă. B, C şi D cad în cursă ca nişte ageamii : ei citesc numai mesajul în aparenţă “important” , “înalt” , care dă sens întregii istorii a omenirii, dar omit orice lectură banală. Numai Lia, tovarăşa de viaţă a lui Casaubon, înţelege perfida cursă. După tradiţia ebraică, Lia încarnează bunul simţ pămîntesc. El le lipseşte celor trei, care iau în serios biletul furnizorului şi astfel obţin o cheie de lectură a întregii istorii a omenirii din secolul al XIII-lea pînă azi. Este această cheie adevărată ? Este falsă ? Nu contează; ea funcţionează, pentru B, C şi D, ca şi cum ar fi adevărată. Ajunşi aici, trebuie să înţelegem că mesajul romanului lui Umberto Eco e departe de a fi simplu. După cum a explicat el la 5 noiembrie, a scris şase sute de pagini cu gîndul de a condamna abuzurile din interpretarea oricărui sistem de semne, în primul rînd, desigur, literatura însăşi. Cine cunoaşte activitatea ştiinţifică a lui Eco ştie că problema interpretării abuzive l-a preocupat încă de acum 20 de ani, dar că s-a dezlănţuit împotriva exceselor interpretative ale colegilor săi, mai ales francezi, de căţiva ani încoace. Acum cîteva luni prefaţa cartea intitulată L’Idea deforme, despre interpretarea abuzivă a lui Dante, în opera căruia nenumăraţi exegeţi au citit imense comploturi şi adînci secrete. Însuşi titlul e un joc de cuvinte : e anagrama de la Fedeli d’Amore , organizaţia exclusivistă din care făcea parte Dante şi la ale cărei secrete secrete nemaipomenite se referă majoritatea interpreţilor abuzivi. Aşadar, romanul lui Eco prelungeşte sforţările polemice ale savantului şi profesorului universitar de a se disocia de colegii săi francezi care acceptă drept valabilă orice interpretare a textului literar. Cu toate acestea, e uşor de dovedit că romanul lui Eco sfîrşeşte prin a demonstra contrariul, şi anume că orice interpretare îşi creează singură realitatea, adică are valoare ontologică.

De altfel, Eco singur pune acest “mesaj” chiar în centrul romanului, arătînd cum un fals patent – aşa-numitele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului – născocit de un ofiţer ţarist pe nume Boutmy, ca să justifice persecuţia evreilor, dă naştere halucinantei realităţi a holocaustului : şase milioane de evrei exterminaţi de aparatul nazist. Deci, chiar dacă, fără îndoială, anumite interpretări sunt abuzive şi fără sens, ele sfîrşesc prin a-şi crea realitatea lor. Fictiunea devine asadar, istorie. Nimic nu revelează mai adînc această dimensiune “cuantică” a istoriei decît holocaustul însuşi. Cînd creiere demente se pun în sintonie, ele creează o realitate alternativă, ucid pentru motive inventate şi găsesc motive pentru a acţiona creindu-si singure un punct fix in univers : punctul de care atirna pendulul lui Foucault. Aceasta este metafora de bază a romanului, de ajuns de complexă pentru a nu fi descifrată uşor. Cum e posibil ca lumea să aibă mai mult de un centru ? Ei bine, ne spune Eco, fiecare grup uman îşi are centrul său şi acţionează din această perspectivă, chiar dacă, dintr-un punct de vedere mai general, e vorba despre absurditate. Iată de ce B, C şi D sunt pedepsiţi pentru interpretarea lor abuzivă prin însuşi faptul că realitatea inventată de ei ia naştere, se pune în mişcare şi-i ameninţă cu distrugerea. La sfîrşitul romanului, D e mort, B e şi el mort cu toată probabilitatea, iar C asteaptă ca aceia pe care el însuşi i-a inventat să vină să-l ia fără întoarcere.

IOAN PETRU CULIANU,  Lumea libera, nr. 107 , 20 octombrie 1990

Read Full Post »